Fiecare săptămână care trece ne apropie de primăvară și acesta e singurul lucru care mă împinge să merg înainte. Pentru mine noiembrie și februarie sunt cele mai urâte luni ale anului și mă bucur de fiecare zi trecută. Din păcate anul acesta este bisect așa că mărțișorul va întârzia puțin dar până atunci să vă spun ce-am mai făcut.

• Am văzut un film: 45 Years. L-am ales pentru că actrița din rolul principal, Charlotte Rampling, este nominalizată pentru acest rol la premiile Oscar din 2016. Eu n-am înțeles nimic din acest film, adică nu am reușit să empatizez cu personajul principal și, drept urmare, mi s-a părut îngrozitor de plictisitor. A durat o ora și jumătate și cred că am făcut vreo 4-5 pauze tot sperând că se va întmpla ceva. Nu s-a întâmplat nimic, dar absolut nimic. Pare mai degrabă un film de artă, genul artă de dragul artei pe care eu nu îl gust deloc.
• Mi-am cumpărat o pătură roz atât de moale și de pufoasă că îmi vine să o mângâi tot timpul. De când o am, stau tot timpul învelită cu ea. Am cumpărat-o de la Kaufland și a costat 40 de lei. Adică 39,99.
• Am comandat pentru prima oară de pe iherb.com, un site despre care am auzit de nenumărate ori și numai de  bine și nu înțeleg cum de mi-a scăpat până acum. Abia aștept să-mi vină ceaiurile pe care, din păcate, la noi nu le găsesc. Până acum am avut ceai verde cu ananas care este delicios și cu ghimbir. Mi-a plăcut și acesta dar nu e atât de aromat ca cel cu ananas. 
• Am început să citesc Saga Dinastiei Romanov, o carte nu doar despre Romanovi, ci despre tot trecutul pierdut al Rusiei, o țară despre care Winston Churchill spunea că este o șaradă învăluită în mister. Mi-au plăcut întotdeauna cărțile istorice presărate cu detalii din viața de zi cu zi iar aceasta este scrisă într-un stil foarte plăcut de către un jurnalist francez, Jean de Cars. O recomand în special celor care pun semnul egal între Rusia și URSS.
• Am mâncat pentru prima oară în viața mea roșii galbene. De văzut, le-am văzut de mult, știam că există dar pur și simplu aveam un blocaj psihic. De ce să mănânc roșii care par necoapte și arată altfel decât le spune numele? A fost o ambiție prostească pe care am depășit-o și, incredibil, aceste roșii galbene au fost mult mai dulci decât cele roșii. Urmează acum să testez vinetele albe care, la aspect, mi se par oribile. 
• Am gătit supă de brocoli și cartofi după o rețetă luată de pe YouTube de la Laura in the Kitchen. Mi s-a părut atât de simplu și rapid de făcut și mi-a ieșit atât de bine încât în curând o să repet figura și o să fac și niște poze ca să pun rețeta pe blog.
• Am dormit prost toată săptămâna sau, mai bine spus, nu am dormit. Am gânduri multe, supărări grămadă și am insomnii. Seara adorm ușor, pe la 11-12, dar mă trezesc la ora 4 cu precizia unui ceas.

Cam așa mi-a trecut săptămâna… Dacă ați mâncat vinete albe (sau mere albastre), spuneți-mi cum vi s-au părut 🙂

Read More

        N-am luat-o razna, adică așa cred, dar câteodată mi se întâmplă și mie să aud voci care-mi spun anumite lucruri și în momentul acela simt că e musai să mă conformez altfel nu mai scap de gălăgia din cap. Nu sunt voci care să-mi dicteze direcții existențiale sau jocuri de lumini și umbre, sunt îndemnuri simple, clare și foarte concise. Pot chiar să spun că vocile mele sunt foarte pragmatice. Azi dimineață, de exemplu, mi-au spus că trebuie să mă tund și nu mâine sau marți sau săptămâna viitoare ci astăzi. Acum. Dacă se poate chiar imediat. Nici nu m-am mai uitat în oglindă pentru că știam că au dreptate așa că m-am hotărât pe loc să sun pentru o programare. Oricum simțeam că trebuie să-mi scutur gândurile negre din ultima vreme și să mă detașez măcar puțin de negrul din jur.

        Ghinion. Coafeza mea era plecată în concediu așa că am renunțat. Adică am vrut să renunț pentru că vocile nu m-au lăsat și, realmente, am simțit cum mă împing de la spate să caut un alt salon. La telefon fata care mi-a răspuns părea să nu aibă mai mult de 8 ani atât de subțire și copilărește vorbea. Mi-a spus că mă așteaptă în 10 minute la firma unde lucra, chiar în capătul străzii mele. Când am intrat acolo nu-mi venea să cred că mă las pe mâna unei necunoscute despre care nu aveam nicio referință dar m-am gândit că ceea ce vreau e cel mai simplu lucru din lume: să-mi scurteze părul cu câțiva centimetri. Drept, fără scări, fără filat, fără nimic. Doar cu foarfeca, țac-pac și gata.

        Când mi-a băgat pieptenul în păr într-o încercare de a-l pregăti pentru tuns am avut senzația stranie că sunt prima ei clientă ever. Avea o stângăcie și o nesiguranță care mi-au cam dat fiori dar mi-era jenă să mă ridic de pe scaun și să o iau la fugă. Și-a cerut scuze de o mie de ori  pentru că mă trage de păr (deși nu mă trăgea deloc) și a vorbit într-una. Nu cu mine, ci cu părul meu căruia îi spunea cum să stea la aranjat, cum să nu scape din agrafe și cât de fericit o să fie la final. Puteam să jur că vocile din capul meu sunt vax-albina pe lângă ce stoluri avea fătuca asta. Spre sfârșit am întrebat-o de cât timp lucrează și mi-a spus că de 4 ani. Nu în total, zic eu, de cât timp lucrezi în meseria asta? Da, am înțeles,  de 4 ani sunt coafeză mi-a răspuns cu aceeași voce subțirică. Am tăcut deși nu-mi venea să cred.

        Mi-a lăudat părul. Că am un păr sănătos, că se vede că mi-l îngrijesc, că, deși e un fir foarte subțire, am foarte multe fire ceea ce îi dă volum și alte bla-bla-uri de acest gen de care știam că nu sunt adevărate dar care mi-au făcut plăcere. Acuma, fără niciun pic de modestie, știu și eu care sunt punctele mele forte iar părul nu se numără printre ele. Ba din contră.

        După ce m-a tuns a vrut să-mi întindă părul cu placa  dar am refuzat. I-am spus că o lungă perioadă de timp am avut vârfurile precum o  mătură  din cauza folosirii excesive a plăcii și că am renunțat la a o mai folosi. Și cum țopăia ea ca o vrăbiuță în jurul meu a zis că atunci mi-l usucă pe perie și că va folosi un uscător cu termoprotecție ca să nu mi-l ardă deloc. Avea un Philips, ceva foarte asemănător cu ce am eu acasă. Adevărul este că modelele astea cu ionizare usucă mult mai repede pentru că, pe lângă căldură și suflul aerului, ionii formați au proprietatea de a sparge moleculele de apă. Cel puțin așa spun inginerii care au inventat această tehnologie. Dacă vă interesează un astfel de uscător de păr, găsiți mai multe modele aici. Eu nu am văzut niciodată ionii că sunt prea mici dar am văzut rezultatele 🙂        Îmi place cum a ieșit tunsoarea mea și într-adevăr vârfurile arată foarte bine. Chiar mai bine ca niciodată. Eu m-am binedispus și mă tot uit în oglindă iar dacă vă spun că totul a costat doar 18 lei sunt sigură că o să mă invidiați un piculeț 🙂

       Happy Saturday everyone!

Read More

        Nu e deloc mai ușor, ba din contră, pe zi ce trece e tot mai greu și mai apăsător. Merg pe stradă și am senzația că cerul a coborât foarte aproape de pământ și nu mai am loc să respir. Picioarele îmi sunt grele ca și când aș târî bolovani după mine și tot ce văd se întâmplă cu încetinitorul. În depărtare se zăresc dealurile de lângă  Arieș cu vegetația uscată care au lăsat la vedere straturile de nisip clădite unele peste altele. Iarna se vede cel mai bine imaginea împietrită în timp a fundului de mare ce odihnea în aceste locuri acum milioane de ani. Merg încet și mă gândesc la imensitatea timpului, cum au existat toate înainte de mama și cum există în continuare ca și când ea nu ar fi trecut niciodată pe aici. Ce fragil e omul și ce mică e viața lui în comparație cu eternitatea lumii…

        Nimic nu s-a schimbat. Și munții, și marea, și toate pădurile, drumurile, iarba, soarele, luna, toate sunt la locul lor încremenite în eternitate. În casă e la fel, aceeași mobilă, aceeași față de masă, perdeaua trasă puțin pentru a descoperi roșul mușcatelor, ochelarii pe scrin, poșeta agățată pe spătarul scaunului, șorțul de bucătărie pe cârligul prins pe bufet, doar o liniște stranie întreruptă din când în când de ticăitul regulat al ceasului. Cum se poate ca viața să meargă înainte fără oricare dintre noi?

        Încă nu-mi vine să cred că mama nu mai e, încă mă surprind gândindu-mă să nu uit să-i spun ce am auzit sau să o întreb ceva. Ieri eram cu coșul printre rafturi la Lidl și am văzut că a reapărut un pateu care îi plăcea mult. Fără să vreau am făcut gestul de a-l pune în coș uitând pentru o fracțiune de secundă că nu mai am pentru cine să-l cumpăr. Nu pot să concep că a dispărut în neant și nu mai am cum să vorbesc niciodată cu ea. Niciodată e un cuvânt mai greu ca o piatră de moară care te trage la fundul apei. Niciodată înseamnă o eternitate, niciodată înseamnă sfârșitul unei lumi.

        Se spune că cei care pleacă dintre noi ajung undeva acolo sus. Mă tot uit pe cer printre norii negri de ploaie sau prin albastrul cu soare și nu văd nimic. Niciun semn, nicio lumină, nicio părere. Doar un gol imens pe care nu știu cu ce să-l umplu. 

Read More

        Stau în genunchi pe covorul gros cu modele persane pe care care se conturează arabescuri verzi pe un fond vișiniu în timp ce cu vârfurile picioarelor ating fotoliul cu brațe rotunjite îmbrăcate în catifea. Sunt aproape de soba de teracotă  fierbinte care radiază căldură mai mult decât e necesar dar moleșeala în care te învăluie e totuși plăcută. Glasswand-ul dintre cele două încăperi este închis așa cum stă toată iarna iar camera s-a umplut de mirosul puternic de cafea proaspăt măcinată. Sora mea stă întinsă pe covor alături de mine și împreună admirăm noile jucării primite în dar în aceeași seară: o canapea cu trei locuri pentru păpuși și un șezlong care se poate plia . Canapeaua e din lemn vopsit maro și are o tapițerie dintr-un fel de burete alb-gălbui cu cusături ce imită întocmai un model real iar șezlongul are un spătar care se poate fixa în trei poziții diferite. Suntem fascinate și ni se par cele mai frumoase jucării primite vreodată.

        Ni le-a adus tușa Rica de la București așa cum face în fiecare an când vine în vizită la sora ei, adică la Mimi, bunica mea. Și mama, și noi copiii o așteptăm cu mare drag nu numai pentru cadourile pe care ni le aduce ci pentru toată atmosfera care se creează în jurul evenimentului de fiecare dată. Geamantanul ei miroase înnebunitor a cafea. Are o sursă de unde procură cele mai bune boabe pe care ni le aduce gata râșnite, numai bune de fiert cu caimac pentru mica plăcere din fiecare dimineață. În afară de cafea, mai face rost de creme de față poloneze, niște cutiuțe mici și albe cu capac roșu care conțin o poțiune cu un miros specific după care mama și Mimi sunt înnebunite. Toate trei vorbesc și râd în același timp. Tata e în altă cameră, ca de obicei cufundat în lectură și ne-a lăsat pe noi, femeile să povestim de-ale noastre.

        Eu nu ascult ce se vorbește, cuvintele îmi trec pe lângă ureche fără să le interpretez dar simt că au bucurie în ele și asta mi-e de ajuns. Îmi privesc mulțumită jucăriile ascunse sub masa ovală cu picioare sculpatate. Ciucurii roșii ai feței de masă cu cusătură în chelim atârnă stingheri iar eu nu înțeleg de ce mama nu ne lasă să-i împletim câte trei precum codițele fetelor de la școală. Ne spune că nu e frumos deși eu nu sunt de aceeași părere dar sunt prea mică pentru a fi luată în serios. E deja târziu și închid ochii pentru o secundă căscând cu gura până la urechi fără să mi-o acopăr cu mâna pentru că știu că nu mă vede nimeni. 

        Deschid ochii și nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Deși pare că totul e la fel, dintr-odată s-au schimbat toate. Au trecut câteva zeci de ani într-o clipire de ochi și au trecut mai repede ca un vis. Covorul e ros și parcă mai subțire, masa are câteva zgârieturi pe care nu le știam iar luciul a dispărut complet. Sunt tot pe covor dar în genunchi și o țin moale de mână pe mama întinsă pe pat. Doarme și respiră greu. Îi vorbesc sperând să mă audă. Încerc să-i spun cât de mult o iubesc dar lacrimile mi se rostogolesc cascadă și cuvintele mi se opresc în gât. Știu că sfârșitul e aproape și mă străduiesc cu disperare să-mi întipăresc în minte fiecare linie a feței, fiecare rid, fiecare cută, fiecare șuviță de păr. Și mâinile ei moi și calde. Ah, să nu uit nimic, să le pot simți și de-acum înainte când mi-o fi mai dor…Îmi îngrop fața în părul ei să-i simt mirosul pe care îl știu atât de bine. Mișcarea mea bruscă o face să deschidă ochii iar tata, care e lângă fereastră zâmbește și îi spune cu drag Au înflorit ghioceii în grădina noastră… Mama se uită trist înspre el rostind abia auzit De-acum înainte s-or bucura alții de ei…

        Mama mea, cea mai bună mamă din lume, a murit în ziua de 2 februarie. Sunt devastată, cu sufletul greu ca un bolovan și cu mintea complet goală. Toate durerile lumii le-am strâns acum în mine și știu că dorul o să mă sfâșie de-acum înainte din ce în ce mai tare. Nu ești niciodată pregătit pentru acest moment care întotdeauna vine prea devreme…

Read More

        A trecut una dintre cele mai urâte săptămâni pe care le-am avut vreodată. Poate cea mai grea și cea mai lipsită de speranță, cu multă tristețe, ploaie și gânduri negre, o săptămână în care am cărat tot universul pe umeri și m-am sufocat sub apăsarea din care încă nu mă pot desprinde.

• Am plâns de multe ori, uneori cu lacrimi apoase care se rostogoleau fără să le pot opri, alteori în hohote înfundate, am plâns mergând pe stradă, alteori cu capul ascuns în pernă. Am plâns în fiecare zi și în fiecare noapte.
• Am ascultat obsesiv Barcarola lui Offenbach, un mic fragment de operă, ușor ca un clinchet de clopoței, care mi-e foarte drag și cunoscut pentru că îl auzeam în fiecare zi când mama îl cânta încetișor în timp ce își adormea nepoții. Mi-a spus că mi-l cânta și mie când eram mică dar de atunci nu îmi mai aduc aminte.
• Am citit, de fapt am recitit schițele lui Caragiale. Dumnezeule, parcă citeam știrile actuale de pe internet, au trecut mai bine de 100 de ani de când au fost scrise și lucrurile în țara noastră continuă să se întâmple exact la fel. Pot să afirm că nu s-a schimbat nimic, suntem doar o altă generație.
• M-am enervat îngrozitor când la poșta vamală mi s-a calculat TVA pentru un pachet pe care l-am primit de pe strawberrynet. Ăștia nu mai știu ce să inventeze ca să te sâcâie cât mai tare cu putință. După ce au îngreunat tot sistemul iar acum un pachet intrat în România ajunge la Cluj abia în două săptămâni de parcă l-ar transporta cu trăsura cu cai, s-au gândit să bage și TVA deși acesta e plătit deja. Am făcut cerere de rambursare și o să vă povestesc tot fluxul de returnare într-un articol viitor.
• Am descoperit uleiul de măsline cu trufe. Este ceva absolut delicios, câteva picături pe o feliuță de pâine prăjită sau pe o baghetă crocantă și se obține imediat o gustare de care nu te mai saturi. Pe acesta l-am cumpărat din Kaufland dar am văzut că a fost ceva asemănător și la Lidl, la săptămâna italiană, parcă. 
• Am aflat ce înseamnă de fapt homeopatia. Auzisem vag acest termen dar cum până acum nu am fost interesată de acest subiect nu i-am dat importanță și cu toate că era mai bine să nu fi fost cazul, uite că viața te aduce în tot felul de situații. Mi s-a părut foarte interesantă ideea și sunt hotărâtă să citesc cât mai mult și să aprofundez această temă. Dacă știți ceva interesant, spuneți-mi și mie.
• Am văzut un documentar cutremurător despre copiii ilegitimi născuți în Irlanda ultra-catolică în anii 50-60-70 și pe care, practic, biserica i-a vândut unor familii adoptive forțând mamele să-și dea acordul. Filmul a fost realizat în 2014 de BBC, se numește Ireland’s Lost Babies și l-am văzut la televizor pe Digi 24 dar, dacă vreți să îl vedeți, îl găsiți și pe internet. Merită văzut. Este încă un abuz făcut în numele unei credințe.

Vă doresc o săptămână frumoasă și un februarie cât mai scurt.

Read More