De douăzeci de ani de când stăm în apartamentul ăsta cea mai mare problemă a fost colacul de la wc și nu, nu este vorba despre clasica și eterna discuție din toate familiile legată de ridicatul sau coborâtul capacului ci pur și simplu despre faptul că s-a stricat în continuu. Pare de râs dar nu este deloc. Adică cel puțin mie nu îmi vine deloc să râd ci mai degrabă simt cum îmi crește tensiunea atunci când mă gândesc că o dată pe an trebuie să îl înlocuim și jur că nu înțeleg de ce se întâmplă asta. Nu suntem grași niciunul, nu trântim, nu bufnim, nu ne urcăm în picioare și nici nu dăm cu barosul în el dar după un timp, și nu foarte lung, toate capacele ori s-au crăpat, ori s-au rupt din șuruburi ori s-au deformat de nu mai stăteau ca lumea. O fi bântuită toaleta? Acuma, să bat în lemn, avem în sfârșit un capac/ colac sau cum îi zice care pare mai rezistent decât toate, și nu doar pare, ci rezistă bine de aproape doi ani. Are un desen simpatic pe el – un bec economic, din acela în formă de spirală cu mânuțe și piciorușe și cred că este făcut din același material din care se construiesc navele spațiale altfel nu-mi explic cum de nu s-a rupt până acum.

        Dar…pentru că există și un dar… probabil că fantoma despre care cred că bântuie prin baia noastră văzând că nu are puteri suficiente pentru capac, a dat lovitura în vasul de toaletă care s-a crăpat așa din senin. Câteva zile la rând am tot văzut apă pe jos și nu înțelegeam de unde apare până am constatat că wc-ul avea o fisură. Cum, doamne iartă-mă, să-ți crape ditamai vasul de ceramică fără să faci nimic, nu pot să înțeleg dar exact așa s-a întâmplat. Asta înseamnă să ai ghinion. Iar când făceam investigațiile studiind de aproape problema, am constatat că rezervorul de apă este și el pe ducă adică are pe toată suprafața un fel de fisuri care arată ca atunci când pământul este uscat de secetă și crapă. 

       Nu-mi dau seama dacă fisurile astea sunt numai la suprafață, adică pe glazură, sau pot să mă trezesc într-o bună zi că intrând în baie o voi găsi plină de cioburi împrăștiate peste tot. Ce să vă spun, m-am bucurat de descoperirea făcută ca de-o casă aprinsă pentru că asta înseamnă că va trebui să schimbăm totul în baie și mi-e groază să fac șantier dar se pare că nu am încotro. Demult aveam în plan să schimbăm gresia așa că dacă tot s-a ivit ocazia, e momentul să ne apucăm de lucru. 

        Din păcate entuziasmul îmi lipsește cu desăvârșire și n-am niciun chef să umblu prin magazine așa cum am făcut atunci când ne-am mutat în apartamentul în care stăm și acum. Singurul lucru de care mă bucur e faptul că o să scap de gresia aia galbenă pe care se vede orice urmă de praf și fiecare fir de păr. Ce-o fi fost în capul meu atunci când am ales-o, habar n-am, dar nu mi-am închipuit că galbenul este o culoare atât de sensibilă.

        Vă rog deci să-mi urați spor la treabă, cred că o să-mi iau totul de pe Arabesque, îmi convine pentru că găsesc toate materialele de la A la Z și, în afară de asta, primesc marfa acasă fără taxă de transport pentru că în mod sigur comanda mea va fi mai mare de 500 de lei. Dar când mă gândesc ce praf se va face atunci când va trebui înlocuită toată pardoseala… nu pot să mă opresc din oftat.

Read More

        Ciudați mai sunt oamenii! și când spun asta mă gândesc în primul rând la mine. Lumea îmi vrea binele iar eu mă opun din răsputeri și nu accept niciun sfat și nicio sugestie. Să mă explic. Am fost răcită și încă nu mi-a trecut de tot. O răceală simplă, fără complicații dar foarte neplăcută așa cum sunt toate răcelile cu nas care curge, cu strănut, cu stare de moleșeală, cu durere în gât iar în ultima fază cu o tuse enervantă. Am avut răceli din astea de zeci de ori (dacă nu de sute) și am trecut pe lângă ele știind că o să-mi treacă în câteva zile și exact așa s-a întâmplat de fiecare dată. Sunt ferm convinsă că la fel se va întâmpla și acum.

        Cred că nu există om pe lumea asta să nu fi fost atins de răceală măcar o dată-n viață și nu înțeleg de ce când mi se întâmplă mie acest lucru ajung mereu în centrul atenției… sau poate doar mi se pare? nu cred. Poate fac o figură tragică, poate inspir milă, poate privirea mea exprimă prea multă suferință, poate arăt ca o pisică udă aruncată în stradă altfel nu îmi explic de ce toată lumea caută să îmi găsească remediul perfect pentru a reveni la normal și aici nu mă refer doar la cei foarte apropiați ci și la persoane cu care în mod obișnuit abia facem schimb de bună-ziua din an în paști. De ce dintr-odată toți se cred vraci și îmi împărtășesc secrete și leacuri cu care și-au vindecat copiii, mătușile, vecinii și pe ei înșiși? De ce devin toți farmaciști de serviciu, de ce are toată lumea experiență în tratarea răcelilor, de ce pun cu toții diagnostice și au păreri cu privire la eficiența medicamentelor? De ce mă bombardează cu sfaturi și, mai ales, de ce doamne iartă-mă, insistă în a le urma întocmai când eu nu vreau nimic altceva decât să fiu lăsată în pace?

        Nu vreau să înghit miere cu propolis, nu vreau să beau ceai de mușețel nici bitter suedez, nu vreau să fac gargară cu apă sărată, nu vreau nici masaj cu spirt medicinal, nu vreau să-mi țin picioarele în apă fierbinte, nu vreau să fac inhalații cu niciun fel de aburi, nu vreau bomboane mentolate, nici Strepsils, nu vreau lămâi stoarse în apă caldă, nu vreau să iau nici Nurofen, nici Ibusinus, nici Paracetamol, nu vreau ceai de ceapă, nici de scai vânăt, nu vreau să-mi pun cartofi pe tălpi și nici frunze de varză crudă pe frunte, nu vreau nimic din toate astea. Vreau doar să stau în pat la căldură așa cum îmi spunea mama și   în două-trei zile nu mai am nimic.

      Eu nu dau sfaturi decât atunci când mi se cer și aș aprecia nespus dacă mi s-ar întoarce și mie această favoare, să-i spunem așa pentru că m-am săturat să zâmbesc frumos și să mulțumesc pentru toate recomandările nesolicitate. Iar după o zi ca cea de azi convingerea că tăcerea e de aur e mai puternică decât oricând. 

Read More

        A fost o săptămână lungă și grea care părea că nu se mai termină. Fiecare zi am târât-o după mine ca pe o piatră de moară și până la urmă am reușit să ajung în weekend când, ghinion, am răcit îngrozitor și am stat mai tot timpul în pat deci nimic din ceea ce îmi propusesem n-am reușit să duc la bun sfârșit. Așa că mai amân încă o săptămână dar până atunci o să vă spun ce-mi aduc aminte din zilele care au trecut.

• Am primit un cadou, de fapt e un premiu pe care l-am câștigat cu articolul Răzbunarea are gust amar la un concurs organizat de revista online Chic Elite. Au fost mai multe premii puse în joc care se alegeau în ordinea numărului de voturi obținute. Eu am ales o eșarfă mov de Adina Buzatu (pe care cred că o știți de la televizor, e o stilistă care se ocupă de moda pentru bărbați). Am vrut o eșarfă mov dar am primit una bleumarine care nici nu apărea pe site dar care mi-a plăcut chiar mai mult. E foarte mare, dintr-un material puțin elastic deși pe etichetă scrie 100% bumbac și îmi place că nu are franjuri la capete iar ambalajul în care a venit mi-a plăcut la nebunie. 
• Am visat-o pe mama pentru prima oară de când nu mai e. Nu a fost un vis cu mesaj, nici cu vreo semnificație aparte, au fost crâmpeie închipuite din viața de zi cu zi și m-am bucurat foarte tare că am putut să vorbesc cu ea ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
• Am împrumutat o carte, A Short History of Nearly Everthing de Bill Bryson. Este o carte care încearcă să explice științific anumite lucruri din Univers și din lumea noastră pe înțelesul tuturor. Am răsfoit-o, e interesantă, cursivă, plină de informații și ușor de parcurs (este în engleză) dar nu cred că sunt în dispoziția necesară să o citesc cap-coadă.
• Am văzut, după cum mi-am propus să văd un film pe săptămână, Room, film nominalizat la Oscar anul acesta pentru cea mai bună actriță în rol prinicipal (Brie Larson) și pentru cel mai bun film. Subiectul a fost mai mult decât interesant dar eu cred că se putea exploata mai mult. Adică, după ce am văzut trailerul și am citit recenziile, am avut așteptări mai mari. Este vorba despre o mamă și fiul ei de cinci ani care își duc viața într-o cameră minusculă fiind ținuți prizonieri de către un psihopat. Copilul nu știe că există o lume exterioară total diferită și ceea ce vede la televizor i se spune că este doar un fel de joc. Până la urmă reușesc să evedeze iar șocul din exterior este greu de suportat. E un film care merită văzut mai ales pentru discuțiile care pot decurge după imaginarea unei astfel de experiențe.
• Am descoperit ceva ce nu știam că există dar care mi-aș fi dorit să existe, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Adică nu știam că s-au inventat filtre de ceai de unică folosință făcute din hârtie. Pur și simplu eu nu am văzut până acum și mi se par ge-ni-a-le! De-acum o să-mi pot face și la servici ceai de orice fel, nu mai trebuie să caut neapărat ceaiurile care îmi plac doar la pliculeț. Există pe piață enorm de multe ceaiuri excelente dar până acum nu le cumpăram pentru că mi se părea prea complicat să tot golești și să speli infuzorul atunci când nu ai condițiile necesare. Pachetul acesta conține 100 de bucăți și a costat 5 lei și ceva.
• Am licitat și am câștigat pe ebay un parfum Burberry Brit cu 75 de lei, cu transport cu tot. Parfumul este cam 60-70% dintr-o sticluță de 100 ml, deci nu e rău deloc. Eu am mai cumpărat așa și recomand oricui să cumpere de pe ebay parfumuri parțial folosite dacă vânzătorul are review-uri bune. Acesta avea 100% feedback pozitiv din aproape 4000 de tranzacții. Deci dacă 4000 de oameni au fost mulțumiți (și credeți-mă că pe ebay sunt mulți cârcotași), este aproape imposibil ca eu să nu fiu. Astfel de vânzători nu se pretează să vândă fake-uri, parfumuri expirate sau cine știe ce porcării. Probabil o să-l primesc în câteva zile pentru că vine din Anglia.
• Am mâncat o cutie întreagă de înghețată într-o singură zi ceea ce nu e bine deloc. Cred că până acum nu am înțeles cu adevărat ideea de a umple un gol sufletesc sau de a compensa anumite supărări  prin mâncatul excesiv. Se pare că multe nu le înțelegem până când nu trecem noi înșine prin anumite experiențe de viață. Pur și simplu nu mi-am dat seama că am mâncat așa de mult până nu am văzut cutia goală și credeți-mă că era foarte mare, cred că avea un kilogram. Dar asta trebuie să înceteze cât de curând.

        Verbul săptămânii voastre care a fost? Vă doresc o săptămână ușoară și să ne trezim cât mai repede în primăvară!

Read More

        Ce scrie pe cartea asta? dar pe asta, poți să citești ce scrie? Aveam 6-7 ani și parcă îl aud și acum pe tata cum îmi punea aceste întrebări în timp ce îmi arăta diverse cărți. Eu stăteam în pat, gata de culcare, iar biblioteca era așezată pe peretele opus al camerei. Credeam că mă testează cât de bine știu să citesc fără să mă poticnesc și de aceea îmi dă cuvinte grele  care la vremea respectivă nu aveau înțeles pentru mine, dar de fapt el îmi verifica vederea. 

        Citeam orice, vedeam tot și eram tare mândră de asta. Semănam cu tata care avea o vedere de vultur iar eu vroiam să fiu ca el. Și eram. În fiecare sâmbăta seara ne uitam cu toată familia la televizorul alb-negru la Detectivul Columbo, un serial polițist în mare vogă. Uneori subtitrarea nu se vedea foarte clar, mai ales atunci când literele albe erau proiectate pe un fond deschis la culoare. La astfel de secvențe, bunica mea nu vedea să citească dar eu mă ofeream imediat voluntar și citeam cu voce tare pentru toată lumea deși mă aflam în punctul cel mai îndepărtat de televizor. Vedeam perfect și de aproape, și de la depărtare, și colorat, și necolorat, și static, și în mișcare fără niciun fel de problemă. Acuitatea mea vizuală era atât de bună iar eu eram atât de conștientă de acest lucru încât mi se părea de-a dreptul un motiv cu care să mă laud în fața colegilor de clasă mai puțin înzestrați de la natură.

        Treptat însă lucrurile au început să se schimbe deși n-aș putea să spun exact la ce vârstă. Mi-aduc totuși aminte că prin clasa a cincea sau a șasea o bună prietenă și-a făcut ochelari și am rugat-o să mă lase să-i probez ca să văd cum îmi stă cu ei. Eram pe stradă și în momentul în care mi i-am pus pe nas am fost șocată să constat cât de limpede am văzut în depărtare. Nu-mi venea să cred că se poate să vezi așa de clar. Cel mai probabil deja aveam și eu nevoie de corecție dar mi se părea inacceptabil ca eu să fi ajuns acolo și nu puteam să concep că aș putea purta ochelari vreodată. Sau în niciun caz înainte de pensie.

        Când eram eu la școală nu era cool deloc să porți ochelari poate și pentru că ramele erau urâte și nu prea aveai de unde alege, iar copiii de la școală îi luau în râs pe ochelariști strigându-le diverse porecle din care cea mai insultătoare mi se părea aragaz cu patru ochiuri. Nu am spus nimănui că văd din ce în ce mai rău iar faptul că nu vedeam la tablă a fost secretul cel mai bine păstrat. Eram terifiată de ideea de a purta ochelari. Am învățat să scriu în același ritm cu profesorul de la tablă și care spunea cu voce tare ceea ce făcea iar eu îmi scriam absolut tot în caiet și urmăream lecția din notițele mele. Se pare că metoda a funcționat perfect pentru că am fost mereu premiantă. Cu toate astea era foarte enervant să nu vezi bine.

        Primii ochelari mi i-am făcut când am ajuns la liceu și, cu toate că erau drăguți, cu o ramă mov deschis care fusese una dintre cele mai scumpe de pe piață, mi se păreau oribili și uram să îi port. Cei care nu au nevoie permanentă de ochelari nu pot să-i înțeleagă pe cei care sunt în această situație. Probabil nu li pare mare scofală dar este foarte greu să faci anumite lucruri, cum ar fi să joci baschet. Îmi plăcea acest joc, era cumva sportul emblemă al liceului,  dar nu poți să o faci cu ochelarii pe nas, iar fără ei este incredibil de greu și asta nu pentru că nu ai vedea mingea sau coșul ci pentru că nu vezi semnele pe care  ți le fac coechipierii. Pur și simplu nu te poți înțelege din priviri pentru că nu le vezi privirea.

        De lentile de contact auzisem, știam că există undeva în lume dar nu în România. Mi-am dorit enorm să am așa ceva dar abia după mulți ani am reușit să  ajung la ele. Pentru mine, lentilele de contact sunt pe lista primelor 10 invenții ale omenirii. Din momentul în care au apărut și la noi eu nu am mai purtat ochelari niciodată. I-am avut la îndemână, pentru orice eventualitate, dar nu a mai fost cazul să-i folosesc pentru că lentilele m-au salvat din orice situație și fac parte din viața mea deja de aproape 20 de ani. Sau 18? cam pe acolo. Nu se văd, nu se simt, le suport foarte bine și nici nu vreau să îmi mai aduc aminte de cum este să mergi la plajă cu ochelari sau să trebuiască să îi scoți atunci când intri în apa mării. Poate că am eu un complex pe care nu l-am depășit niciodată, dar oricât de faini ar fi ochelarii, o ținută de seară mi se pare că nu merge deloc, dar deloc, cu o pereche de ochelari oricât ai fi de frumoasă, de celebră și de Anne Hathaway te-ar chema.

        E părerea mea personală și nu mi-o luați în nume de rău, nu fac comentarii discriminatorii pentru că eu însămi intru în această categorie. E atât de simplu (și ieftin) să porți lentile de contact  încât nu-i înțeleg pe cei care au rețineri. O pereche de lentile lunare poate costa mai puțin decât un pachet de țigări. Știu că am ce am cu țigările dar nu găsesc alt termen de comparație. Iar dacă vreți să știți, mai nou există și lentile care se înlocuiesc zilnic, adică le pui dimineața iar seara le arunci. Știu (aproape) tot despre lentile așa că nu ezitați să mă întrebați orice vă trece prin cap. Sunt la dispoziția voastră 🙂

Read More