Răzbunarea are gust amar

      Despre mătușa mea, Rica, o soră a bunicii mele, v-am mai povestit și vă spuneam că a avut o copilărie extrem de nefericită. De-a lungul timpului am învățat enorm de multe de la ea și azi vreau să vă împărtășesc una din lecțiile de viață pe care mi le-a dat, o lecție despre detașare, care mi-a fost și încă îmi este de mare folos.

      S-a născut în casa unui preot, străbunicul meu, care a avut șapte copii. Cu câteva zile înainte de 1 Decembrie 1918, în timpul unei manifestații patriotice prin care îndemna oamenii să meargă la Alba Iulia, preotul a fost împușcat de un grup de soldați din armata ungară. A murit pe loc iar străbunica mea a rămas văduvă fără niciun venit și fără să știe cum își va crește în continuare copiii.

       Rica avea mai puțin de cinci ani când mama ei a fost nevoită să o lase în casa unei mătuși Din afară este ușor de spus că nu ar fi trebuit să facă una ca asta, că o mamă trebuie să lupte ca o leoaică și să facă orice pentru a-și ține copiii aproape de ea dar atunci când banii nu există, când zile la rând mâncarea înseamnă doar pâine făcută în casă și lapte primit din bunăvoința și mila vecinilor, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Situația era mai mult decât disperată, străbunica mea nu avea nicio sursă de venit, casa parohială în care locuia împreună cu cei șapte copii dintre care cel mai mic avea 6 luni iar fata cea mai mare 15 ani trebuia eliberată în câteva luni iar la orizont nu se vedea nici cea mai slabă rază de speranță. Până la urmă, mătușa la care urma să stea nu era o străină, era soră cu străbunica iar soțul ei era preot în Someșeni, un sat foarte aproape de Cluj, astăzi un cartier al orașului, și chiar ei se oferiseră să ia unul din cei șapte orfani și să îl crească alături de copiii lor. Aveau o situație materială foarte bună, o casă mare cu multe camere, pământ pe care cultivau cereale, grădină de legume, livadă, animale și două feluri de servitori: unii care lucrau la câmp și alții în casă. Părea că în afară de dragostea maternă nu-i va lipsi nimic fetiței.

       Și totuși anii petrecuți în casa rudelor bogate care, aparent, o luaseră din milă au fost un coșmar. Micuța Rica a fost tratată mai rău decât servitorii. În ochii lumii stăpânii casei trebuiau să apară ca niște binefăcători de aceea aparențele trebuiau păstrate dar ceea ce se petrecea între pereții casei a însemnat o umilință continuă. Pe lângă zgârcenia de neimaginat care o supunea la înfometare continuă, i se spunea zilnic că trebuie să rabde și să tacă orice i s-ar întâmpla pentru că e săracă și nu are tată. Rabdă și taci! a fost sloganul pe care l-a auzit timp de cinci ani, zi de zi.

       Duminica dimineața, înainte de slujba de la biserică, o trimiteau la brutăria din sat să cumpere jimble, cuvânt unguresc care desemnează un fel de franzeluțe, și pe care domnii le mâncau calde alături de cafea cu lapte în timp ce copilul care salivase de poftă tot drumul, mânca pâine neagră și tare în bucătăria din spate. O dată măcar nu i-au dat să guste… I-au interzis să se joace cu copiii din sat, probabil de teama de a nu se afla cum decurg lucrurile în casă iar după școală trebuia să vină direct acasă. Singurătatea, suferința și răutatea celor din jur o făceau să plângă în fiecare noapte și să se roage la Dumnezeu să moară. Ce poate să fie în sufletul unui copil de 7-8 ani astfel încât să-și dorească moartea? N-a suflat nimănui un cuvânt despre ceea ce i se întâmpla, iar mamei sale nu i-a povestit calvarul prin care a trecut decât după ce s-a terminat totul. De ce nu mi-ai spus, draga mamei, că aș fi venit să te iau imediat… s-a cutremurat străbunica. Mi-a fost frică să nu ajung la orfelinat… Da, se putea și mai rău, era la începutul anilor 20, deci acum aproape o sută de ani.

       Singurul care observase că ceva nu e tocmai în regulă în casa preotului a fost învățătorul Ricăi și pentru a-i mai alina suferința și singurătatea, îi împrumuta cărți de povești pe care fetița le adora. Una dintre acestea a fost ”Sar și Ionel” unde Sar era un cățel. În ultimii ani de viață mătușa mea m-a rugat să-i găsesc această carte dar nu am reușit, nu știu nici cine a scris-o, nici editura, nici anul apariției, absolut nimic. Și nici nu știu dacă numele cățelului e scris corect dar știu că o citea în fiecare seară și că i-a luminat fața tristă atât cât s-a putut. A fost un mic strop de fericire, un pas în lumea viselor și a imaginației fără îngrădiri așa cum, de altfel, ne aduc toate cărțile.

       Crăciunul, la fel ca și acum, era o mare sărbătoare, chiar dacă nu era despre cumpărături , moși cu bărbi albe și haine roșii, beculețe colorate și brazi cu ”stil”. Era o sărbătoare respectată cu credință fiind ziua nașterii Domnului Isus iar evenimentul era eminamente religios. Copiii făceau serbări școlare, cântau colinde în cor și spuneau poezii iar la sfârșit primeau bomboane fondante, nuci, roșcove și smochine. Pe vremea aceea încă nu apăruse Moș Crăciun iar aceste daruri erau aduse de îngeri. Toți copiii știau asta și, cu sufletul plin de credință, îi mulțumeau îngerașului. Pentru mulți dintre ei era singura dată din an când primeau un cadou iar evenimentul lua o amploare deosebită în ochii lor, îl așteptau cu mare nerăbdare și fără să lipsească de la nicio repetiție. La fel și Rica, a așteptat serbarea din clasa I cu sufletul la gură, repetându-și poezia seară de seară astfel încât să nu greșească niciun vers și să o poată spune repede-repede, ca pe apă. Avea deja emoții grozave la gândul că sala va fi plină iar ea va trebui să recite în fața atâtor perechi de ochi ațintiți înspre ea.

       Lovitura a venit în dimineața serbării, după ce nu dormise toată noaptea de emoții. Aștepta aproape tremurând să plece spre școală când baciul Suciu, așa îl chema pe ocrotitorul ei, a venit cu vorba ca un trăsnet: Rica nu merge la serbare pentru că nu are ghete. Așa era. Ghetele fetiței erau rupte, cusute, lipite și din nou rupte, niște gioarse prin care intra apa, aproape fără talpă. Nu puteau s-o vadă sătenii pe nepoata preotului cu astfel de ghete în ziua serbării, ce părere și-ar fi făcut despre mărinimia lui? Aparențele trebuiau salvate, Rica va rămâne acasă, învățătorului îi va spune că fata e bolnavă și nimeni nu va ști că zgârcenia l-a împidicat în a cumpăra o pereche de ghetuțe noi. Într-o fracțiune de secundă cerul s-a prăbușit peste tot universul fetiței și lumea s-a prefăcut în mii de cioburi, la început a muțit apoi a început să plângă cu sughițuri fără să se mai poată opri. Lasă plânsul că o să ne spui nouă poezia după ce ne întoarcem a tunat încă o dată preotul și au plecat cu toții lăsând-o pradă deznădejdii. Rabdă și taci că tu nu ai tată erau singurele vorbe care îi răsunau în urechi. Serbarea s-a ținut fără ea, toți copiii au cântat împreună pe scenă în afară de micuța Cenușăreasă care plângea singură și uitată de lume, căzută pradă deznădejdii, simțindu-se mică, neînsemnată și aruncată la gunoi ca un obiect nefolositor.

       Nu l-am cunoscut pe baciul Demian, nici pe soția lui, mătușa Valeria, au murit cu zeci de ani înainte să mă nasc eu dar am crescut înconjurată de poveștile legate de familie și de întâmplările parcă venite din altă lume. În mare știam calea urmată de Rica, știam de anii petrecuți la Someșeni, de copilăria grea, de lipsurile îndurate și de toate sacrificiile pe care a fost nevoită să le facă. Dar ziua în care am aflat toate aceste amănunte a fost un șoc pentru mine. Mătușa mea, Rica, mi-a povestit toate astea, ziua serbării și alte întâmplări la fel de triste atunci când deja trecuse bine de 90 de ani. A fost cutremurător să aflu prin câte a trecut și câte lovituri a primit inimioara ei de copil dar ceea ce m-a lăsat fără grai a fost detașarea și împăcarea de sine cu care îmi povestea.

       Nicio urmă de ură, nicio urmă de ranchiună, de dor de răzbunare, fără patos, fără înverșunare și fără să dorească răul cuiva. A ținut legătura cu verii ei toată viața și au avut o relație bună și oarecum afectuoasă deși aceștia, mai mari decât ea cu 10 ani, asistaseră la toate scenele fără să schițeze vreodată un gest de bunăvoință, fără să-i aducă o mângâiere sau un cuvânt de încurajare. Cu toții s-au purtat rău iar eu nu le-am găsit nicio circumstanță atenuantă oricât am încercat. Tușa Rica, în schimb, i-a iertat. Nu a uitat niciodată ce s-a întâmplat la Someșeni dar a avut puterea să treacă peste.

       Am întrebat-o de ce i-a iertat, de ce, după ce a crescut, nu a spus familiei de răutățile îndurate acolo, de ce le-a acordat clemență și i-a primit în casa ei ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat? Mi-a răspuns că nu a vrut să-și umple viața de rău, că nu a vrut să trăiască punând amintirile urâte pe primul plan și că un suflet plin de ură este mereu nefericit. Mi-a spus că răzbunarea nu-ți aduce mulțumire și că, din contră, ajunge să îți mărească doza de rău pe care o porți cu tine. Faci rău, primești rău. Faci bine, primești bine este principiul după care ar trebui să ne călăuzim cu toții în viață.

       A fost o lecție pe care eu am preluat-o și care mi-a făcut mult bine. Acum nu spun, în niciun caz, că atunci când primești o palmă să întorci și celălalt obraz, dar nici să răspunzi cu aceeași agresivitate nu este o soluție binefăcătoare. Dacă ne concentrăm pe lucrurile negative, dacă în loc să privim înainte ne întoarcem mereu să plătim polițe din trecut, dacă tot ceea ce ne dorim este răzbunarea, viața noastră se va umple de rău și amar. În loc să sperăm la seninul zilei de mâine, ne aplecăm sub povara cenușiului din trecut iar asta nu ne poate aduce decât un gust amar pentru că răzbunarea nu este dulce decât aparent. Dacă te scuturi de tot ce este urât, dacă lași la spate bârfele și răutățile cotidiene, dacă ignori invidia gratuită a celor din jur nu ai decât de câștigat. Dacă, în schimb, intri în jocul perfid al schimbului de răutăți, gândurile ți se vor înnegri și greutățile vieții vor cântări din ce în ce mai greu.

       Mătușa mea a trăit 95 de ani, nu a fost niciodată bolnavă și poate acesta a fost secretul unei vieți atât de lungi: să nu lași lucrurile urâte să îți cotropească sufletul.