După cum vă spuneam, săptămâna trecută am fost la București. Îmi place Bucureștiul de mor și dacă n-ar fi atât de cumplit mersul cu trenul, în fiecare weekend aș bifa prezența. Drumul încolo mai e cum e pentru că merg noaptea, la cușetă, dar înapoi mă plictisesc de-mi vine să mă urc pe pereți pentru că 10 ore trec al naibii de greu indiferent cât de bună ar fi cartea pe care o citesc. De data asta am citit două cărți și trei reviste, am văzut un film, am scris un articol pe blog și tot mi-a mai rămas timp de aș fi putut tricota cel puțin o mânecă de pulover. Dar oricât de neplăcută ar fi partea cu deplasarea, nu refuz nicio ocazie de a face din când în când o escapadă la București.

        Este orașul în care ai tot timpul câte ceva de făcut și asta fără să fii nevoit să cheltuiești o grămadă de bani. De exemplu primesc pe mail o mulțime de invitații la evenimente organizate de diverse librării – lansări de carte, seri de poezie, întâlniri cu cititorii și altele de acest gen – dar din păcate doar cu atâta rămân, cu invitația,  că sunt prea departe ca să pot ajunge. În schimb nu ratez deja tradiționala vizită la Cărturești – Carusel  și asta nu pentru că n-ar exista Cărturești și la Cluj ci pentru atmosfera incredibilă de început de secol XX pe care o regăsesc acolo. Sala monumentală susținută de coloane albe impunătoare superb decorate, balustradele ondulate și luminile sclipitoare recreează o lume demult dispărută care te invită la eleganță și visare. Clădirea în sine este un obiectiv turistic pe care e musai să-l vedeți iar timpul petrecut răsfoind cărțile este ca o gură de aer proaspăt. Eu aș sta acolo până aș uita de mine. De data asta n-am stat însă foarte mult pentru că timpul a fost scurt dar tot mi-am încărcat puțin bateriile.

        O vizită la București fără o tură prin Centrul vechi ar fi ca și o mâncare din care lipsește sarea și piperul. Iar cum vremea a fost perfectă și atât de caldă încât deja se putea sta la terase am profitat din plin și într-una din zile am mâncat la prânz la Hanul lui Manuc.         După cum se vede prețurile sunt decente iar porțiile sunt foarte mari, eu cel puțin nu am putut mânca tot. Mi-a plăcut foarte mult supa cremă de linte, am luat-o din curiozitate pentru că până atunci eu nu mai mâncasem linte. În combinație cu frunzulițele de mentă și cu crutoanele de pâine cu vag iz de usturoi mi s-a părut delicioasă și intenționez să o prepar și la mine în bucătărie. Dacă o să-mi iasă la fel de bună ca cea a lui Manuc, o să pun rețeta pe blog dar întâi de toate aștept să crească menta în curte și abia apoi o să mă apuc de treabă. Deci mai sunt vreo 2-3 luni de așteptare 🙂

        Bineînțeles că am umblat și prin magazine că nu se putea altfel. Nu prea mult pentru că eram cu micuța Silvia și deocamdată ea nu  are răbdare și nici nu o interesează noutățile deși după cum s-a aruncat la fardurile Wet n Wild pe care a vrut să mi le mănânce n-ai fi spus că nu e pasionată de beauty 🙂 Am fost foarte bucuroasă să descopăr că cei de la Kendra au adus în România brandul acesta de care am auzit de un milion de ori pe YouTube. Și am auzit numai de bine.

        Sunt produse relativ ieftine dar de foarte bună calitate, deja pot să confirm personal prin prisma experienței proprii. Paletuța de farduri a costat 19 lei iar concealer-ul tot atât. În general am intrat doar în parfumerii și am cam ocolit magazinele de haine din simplul motiv că nu mai am nevoie de nimic nou de îmbrăcat iar dulapurile îmi sunt deja mult prea pline.

        Cristina e în căutarea unei canapele noi (dacă ați vedea în ce hal a scărmănat mâța canapeaua veche v-ați îngrozi) așa că am intrat și la magazinul de mobilă Staer din București. Am văzut tot felul de lucruri frumoase dar gândul mi-a rămas la o mobilă pentru Silviuța care mi s-a părut ruptă din poveste. O cameră de prințesă așa cum merită ea 🙂         Sper ca într-o bună zi, când va avea camera ei și n-o să mai stea lipită de maică-sa 24 de ore din 24, să îi placă rozul, sclipiciul și toate lucrurile girlie-girlie la fel de mult ca și mie.

        De data asta n-am ajuns nici la teatru, nici la operă pentru că nu am avut timp suficient. Cu toate astea aș putea spune că, uitându-mă la Silvia, am avut parte de un spectacol continuu cu giumbușlucuri, mutrițe și zâmbete știrbe în fiecare clipă iar asta înseamnă că de la venirea ei pe lume am încă un motiv în plus să iubesc Bucureștiul și vă spun cu mâna pe inimă că vă invidiez pe toți cei care locuiți acolo. Abia aștept să vin din nou!

Read More

Am avut o săptămână plină care mi s-a părut că a ținut mai mult de 7 zile dar o să păstrez totuși tradiția și o să aleg doar 7 verbe:

• Am fost la București și am petrecut 4 zile frumoase care m-au scos din rutina zilnică, o minivacanță neașteptată despre care o să vă povestesc mai multe zilele următoare. Totul a fost minunat cu excepția drumului cu trenul, lucru care pur și simplu mă ucide. După 10 ore de stat pe scaun (plus întârzierile de rigoare) nu mai am chef nici de citit, nici de ascultat muzică, nici de uitat pe geam.
• Am abandonat SuperBlog-ul de primăvară și recunosc că este o mică înfrângere pe care mi-o asum dar mi-a lipsit energia necesară. Am scris totuși pentru primele 5 probe iar notele au fost mulțumitoare deci nu m-am retras cu coada între picioare și consider asta o circumstanță atenuantă.
• Am ieșit la terasă pentru prima oară în acest an. S-a întâmplat să fie o zi splendidă de primăvară cu o vreme neașteptat de caldă și am intrat, sub impulsul momentului, la Hanul lui Manuc împreună cu Cristina și Silvia. Am mâncat hamsii prăjite în crustă de mălai iar gustul lor mi-a adus un dor nespus de vară și de mare.
• M-a șocat abundența de cărți de colorat pentru adulți pe care am găsit-o la Librăria Cărturești. Știam că acesta este ultimul trend în materie de eliminare a stresului dar pe mine nu cred că o să mă prindă vreodată microbul care, drept să spun, mi se pare o pierdere de vreme. Știu să cos, să tricotez, să croșetez și prefer să-mi folosesc aceste abilități pentru a mă relaxa într-o seară rece și ploioasă. Să nu mă înțelegeți greșit, nu-i judec pe cei care colorează, știu că suntem diferiți și până la urmă este bine că este așa.
• Am văzut filmul Midnight in Paris, o comedie romantico-fantastică din 2011 care mi-a plăcut foaaaaarte mult. Aflat într-o vacanță la Paris împreună cu logodnica sa cicălitoare, un scriitor se întoarce în timp, în Parisul anilor 20, în fiecare noapte întâlnindu-se cu mari artiști și scriitori, idolii săi din viața reală. Este un film scris și regizat de Woody Allen ceea ce, din start, promite mult.
• Am citit De ce este România altfel de Lucian Boia, o abordare interesantă asupra istoriei noastre presărată pe ici, pe colo, cu exagerări tipic românești deși tocmai autorul este cel care incriminează (aproape la fiecare pagină) această trăsătură specifică nouă. Nu cred că românii au avut vreodată un complex de inferioritate față de popoarele din jur chiar dacă au avut mari întârzieri în dezvoltarea economică, socială sau culturală dar că românii au însă o cultură a supunerii, asta se prea poate. Deși până la sfârșit tot nu o să aflați de ce este România altfel, cartea merită totuși să fie citită.
• Am primit comanda dată pe elefant iar acum, în sfârșit!, am și eu cutia mea verde 🙂 Până de curând am cumpărat doar cărți în format electronic care îmi veneau pe mail, acum însă m-am răsfățat cu o geantă superbă, bleumarin cu influențe clare de Chanel. Este lucrată perfect și nu pot decât să mă felicit pentru așa o decizie, acesta fiind cadoul pe care mi l-am făcut de 8 martie și abia aștept să o scot la purtare. Tot de pe elefant mi-am luat un ceai negru cu aromă de caramel absolut delicios iar acum, că tot vine vara, sunt cu ochii pe o pereche de ochelari de soare.Voi ce-ați făcut săptămâna trecută? Ați colorat ceva? 🙂

Read More

Așa, ca de duminică seara, câteva rânduri despre săptămâna care a trecut:

• Mi-am cumpărat un ceas cu banii primiți de la mama la ultimul Crăciun. Întotdeauna mi-a făcut cadouri frumoase pentru că știa exact ce îmi doresc dar în ultimii ani, cum nu mai ieșea la cumpărături, îmi dădea bani să-mi cumpăr ce cred eu de cuviință. Uneori puneam banii deoparte să-i am pentru vreo excursie dar de cele mai multe ori mi-am cumpărat ceva. De data asta, fiind ultimul cadou, am vrut să-mi iau un obiect care să-mi fie aproape în orice zi a anului și care să reziste în timp. A durat ceva până să mă hotărăsc să scot banii din plic dar până la urmă am găsit acest ceas care mie mi se pare superb. 
• M-am frământat toată săptămâna și am rememorat o scenă pe care acum o regret enorm. Eram la mama într-o seară de sfârșit de ianuarie, se simțea deja foarte rău și a vrut să iasă puțin la geam să ia o gură de aer proaspăt. Am deschis geamul și am ajutat-o să facă cei câțiva pași, apoi s-a sprijinit de pervaz și a rămas tristă și gânditoare uitându-se pe  stradă. Afară era liniște, nu mai circula nimeni și se auzeau doar lătraturi răzlețe de câini. Aerul nopții era geros iar  o țineam pe mama pe după umeri. La un moment dat mi s-a făcut frig dar mama a vrut să mai stea puțin și atunci eu m-am retras în spate, m-am așezat pe fotoliu așteptând să-mi spună să închid geamul. N-a mai stat mult nici ea și asta a fost ultima oară când a mai respirat aer curat. De ce nu am stat cu ea în geam. n-o să știu niciodată, de ce am lăsat-o singură și am plecat de lângă ea n-o să mi-o iert în vecii vecilor. Acum aș sta și de-ar fi să mă înghețe gerul siberian dar e prea târziu și-mi pare rău, rău, rău.
• M-am dat cu capul de masă. Bine, nu chiar la modul propriu dar asta mi-a venit să fac. Cineva de la job mi-a predat un document, m-am uitat peste el și am văzut că este greșit. Nu era pentru prima dată când făcea aceeași greșeală: o parte din text rămăsese nemodificat de la documentul anterior. Se poate întâmpla oricui, mi s-a întâmplat și mie dar să vii cu scuza ca ”word-ul  este de vină că nu salvează deși îi dau save” mi se pare aberant și ridicol. Și nu doar să încerci această justificare puerilă ci să mergi până în pânzele albe cu o astfel de afirmație! Da, există unii care lucrează și gândesc la acest nivel, pentru ei întotdeauna alții sunt de vină dar să ajungi să decretezi că Microsoft este incompetent este culmea absurdului.
• Am mâncat pentru prima dată fenicul, în engleză fennel. L-am văzut de mult prin supermarket dar nu am știut ce este și nici n-am fost curioasă din cauza frunzulițelor pe care le are. Eram convinsă că este un soi de mărar dar am constatat ulterior că nu are absolut nicio legătură cu mărarul (am verificat pe wikipedia, credeți-mă pe cuvânt). Acum l-am găsit la reducere în Lidl și am zis că de ce nu? Mi-a plăcut deși nu mă așteptam absolut deloc la gustul pe care îl are. În primul rând am fost surprinsă de mirosul dulce, puternic și vag cunoscut pe care l-am simțit atunci când l-am tăiat. Mi-am dat însă repede seama de unde mi-a venit amintirea: exact așa mirosea lichiorul de anason pe care îl făcea o mătușă de-a mea care a murit acum 20 de ani. Feniculul acesta l-aș descrie ca pe o gulie cu gust de prăjitură. E foarte ciudat, aduce mai degrabă a fruct decât a legumă. Eu am făcut o salată simplă cu lămâie, ulei de măsline și un strop de sare dar dacă aveți vreo rețetă la care s-ar preta mai bine, vă rog să spuneți. 
• Am primit un mesaj de la Andreea Alexandra Vraja, o prietenă pe care am cunoscut-o prin intermediul SuperBlog, în  care îmi spunea să nu mă supăr dar corect se spune de serviciu și nu de servici așa cum greșit am scris eu de 3 ori consecutiv într-un articol. Mesajul m-a surprins în mod plăcut, doar pentru asta sunt prietenii, să îți spună atunci când greșești iar ea a făcut-o într-un mod foarte discret și la obiect. Mulțumesc, Andreea, e un lucru pe care nu-l știam.
• M-a mușcat pisica de obraz. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată deși o am de șase ani deja, era cât cana de cafea când a venit la noi în casă. Știu exact că era cât cana pentru că acesta e ritualul nostru din fiecare dimineață – eu îmi fac o cafea și mă întorc în pat să o beau în timp ce mă uit pe telefon, iar ea stă pe pieptul meu și trage o tură de somn torcând ușor. Azi nu știu ce a avut că s-a trezit brusc și și-a înfipt colții în fața mea, nu foarte tare, dar nici să-mi dădea drumul nu voia. Eram ochi în ochi cu ea și știam că dacă încerc să o împing o să strângă mai tare așa că am stat preț de câteva secunde ca două fiare la pândă. M-a lăsat apoi și s-a culcat la loc ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea așa de pașnică încât înclin să cred că acela a fost un sărut pisicesc. Totuși acum am două găuri în obraz. 
• N-am văzut niciun film și n-am citit nicio carte, așa a fost să fie. Am scris în schimb primele două articole pentru SuperBlog-ul de primăvară.

Săptămâna voastră cum a fost? Culturală, socială sau mai mult administrativă? 🙂

Read More

        Curios e că deși Facebook-ul geme sub greutatea mărțișoarelor, a urărilor, a buchetelor de flori, a tag-urilor colective, a inimioarelor și a pisicuțelor cu fundă alb-roșie la gât, în lumea reală, adică pe stradă, nu vezi aproape pe nimeni purtând mărțișor la rever. Și nu vezi pe nimeni purtând un zâmbet pe față, e o zi ca oricare alta, doar înghesuiala și mulțimea de curioși adunată în fața tarabelor improvizate pe trotuar lasă să se înțeleagă că ar fi vorba de o sărbătoare.

       Poate greșesc, poate mi se pare, poate numărul de ani distorsionează realitatea dar nu regăsesc nicăieri mândria și bucuria de a purta cel mai frumos mărțișor. Mi-aduc aminte cu nostalgie de anii de școală când așteptam ziua de 1 Martie cu sufletul la gură pentru plăcerea de a primi și de a dărui micuțele podoabe legate cu șnur răsucit de mătase. Ne înșiram pe bancă toate mărțișoarele, le comparam și le studiam între noi, știam exact cine de la cine primese și ce anume, iar fiecare mărțișor avea o anumită semnificație. Animăluțele, trifoii sau coșarii simbolizau colegialitatea, florile sub diverse forme însemnau ceva mai mult decât simpatie iar inimile străpunse de o săgeată erau dovada supremă a dragostei ce putea să se întindă până la vacanța următoare.

         În liceu fiind, mi-am dorit să primesc un mărțișor în formă de fluture cu aripile pictate făcute din niște pene delicate ce putea fi purtat ulterior ca broșă. Erau mici obiecte de artă făcute de artiști talentați, se vindeau la Fondul Plastic și erau foarte scumpi pentru bugetul unui licean. N-am avut norocul ăsta, colegul meu care împărțise vreo trei fluturi din aceștia altor fete din clasa mea, pe mine m-a sărit și am fost extrem de dezamăgită în anul acela. Niciunul din mărțișoarele primite nu a putut să compenseze lipsa penelor care tremurau atât de frumos la fiecare pas 🙂

        Pentru o doamnă, dovada supremei eleganțe era purtarea unui mărțișor prins de brățara ceasului. O văd și acum pe tovarășa educatoare care avea un boboc de trandafir cu petale dintr-un metal auriu iar la mijloc o piatră lunguiață albastră care sclipea în bătaia soarelui răsfrângându-se în lumini jucăușe ce se plimbau pe pereți. Mărțișorul avea un șnur care se termina la capete nu cu ciucurași, ci cu două cerculețe, unul alb și unul roșu, un fel de pomponei presați. Prin ochii unui copil de cinci ani era cea mai frumoasă bijuterie de pe pământ. De câte ori trecea pe la măsuțele noastre gesticulând în apropierea caietelor de desen, mărțișorul se lovea ușor de ceas, apoi de lemnul lucios al mesei scoțând un sunet slab care sporea farmecul micuței podoabe. Eram fascinată de mărțișor și visam ca atunci când voi fi mare să am și eu un ceas la fel de care să-mi prind  mărțișoarele în fiecare primăvară. N-am făcut-o însă niciodată deși mă gândesc la asta în fiecare an 🙂

        Anul acesta mi-am prins mărțișor în piept la îndemnul Monicăi, colega mea care zâmbește tot timpul și care m-a apostrofat de dimineață: De ce nu ai mărțișor? ia, te rog, să-ți pui imediat! I-am răspuns că încă nu am primit niciunul dar că-mi voi pune de îndată ce o să primesc. Primul pe care l-am primit era, de fapt, o cochilie de melc în care erau înfipte niște flori de pai, un fel de bibelou de pus în vitrină… Apoi l-am primit pe acesta, două vrăbiuțe odihnindu-se pe un leagăn în formă de inimă și m-am conformat. 

        Îmi plac mărțișoarele care se pot prinde pe haine, pentru că de fapt acesta este scopul lor, și nu cele care sunt lipite pe o felicitare sau cele care sunt de pus pe birou. Alea sunt, de fapt, altceva și nu se pot numi mărțișoare. Iar florile sunt flori, sunt frumoase, îmi face plăcere să le primesc dar tot nu se cheamă că am primit un mărțișor. De acord cu mine? Vouă ce mărțișoare vă plac?

        Indiferent de răspuns, vă doresc o primăvară senină cu soare cald și gânduri bune!

Read More

         Azi nu mai fac nicio introducere și intru direct în subiect cu rezumatul săptămânii:

• M-am înscris la SuperBlog ediția de primăvară. Tehnic vorbind încă nu am completat formularul dar urmează s-o fac deși m-am gândit și m-am răzgândit de o mie de ori. Mi-e teamă că nu o să reușesc să mă concentrez să scriu pentru toate probele pentru că am momente în care nu mă pot detașa de durerea mea și atunci nu fac altceva decât să stau cu ochii în tavan amintindu-mi zilele care nu se vor mai întoarce niciodată. Sunt zile triste și grele în care nu văd rostul niciunei competiții dar scrisul m-a ajutat de foarte multe ori să depășesc momente dificile așa că sper că acest lucru se va întâmpla și acum.
• Am diagnosticat-o pe Silvia cu rubeolă. Cristina mi-a spus că i-au ieșit niște bubițe și credea că a făcut alergie la nucă pentru că nuca nu este indicată decât după vârsta de un an iar Silvia încă nu are decât opt luni. Dar având în vedere că aceste bubițe au continuat să apară și a doua zi, coborând în jos pe corp, am presupus că e rubeolă. Fiindcă azi e duminică și copila nu se simte deloc rău, o să meargă doar mâine la doctor să vadă exact ce are.
• Am primit pachetul comandat de pe iherb. A venit în 17 zile, din USA, California la poșta de cartier, deci nu la vamă așa că nu s-a pus problema vreunei taxe vamale sau TVA. M-am bucurat, dar în continuare  sistemul poștal rămâne un mare mister pentru mine. Tot nu înțeleg care este regula după care unele pachete ajung la oficiul vamal iar altele, nu. Mi-a plăcut ce am găsit în pachet, pensulele de la Real Techniques arată superb iar ceaiurile sunt foarte bune. Cristina a cumpărat niște jucării pentru Silvia și o periuță de dinți specială pentru bebeluși. Toate lucrurile au venit în stare perfectă într-o cutie mare de carton și învelite în pungi de plastic umplute cu aer, pungi pe care nu le arunc niciodată ci le folosesc pentru a umple poșetele pe care nu le port în mod curent ca să nu se deformeze. 
• Mi-am găsit un cercel pe care îl credeam pierdut de mult. Sămbătă am făcut curățenie mare în dormitor, cu tras mobile de la loc, și l-am găsit căzut după pat. M-am bucurat ca și când aș fi primit o pereche nouă pentru că sunt niște cerceluși de argint care îmi sunt tare dragi, îi am de ani mulți și i-am purtat mereu pentru că se potrivesc la orice.
• M-am mirat de înghețatele mici pe care le-am descoperit la Kaufland. Am zis să nu-mi mai iau înghețată la cutie că mănânc prea multă deodată și am găsit niște cornete ca niște jucării. Se vând la cutii cu 12 bucăți și cred că sunt pentru copii mici dar pentru a-ți calma pofta de ceva dulce sunt numai bune. 
• Am văzut filmul Steve Jobs cu Michael Fassbender care este nominalizat la Oscar pentru acest rol. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să descrie acest film acesta ar fi alert. Tot filmul a fost o goană nebună cum pro babil a fost și viața lui Steve Jobs dar filmul nu m-a dat pe spate. Nu îl recomand pentru că nu aduce nimic nou cu toate că joacă și Kate Winslet, pe care inițial era să nu o recunosc brunetă, și care are și ea o nominalizare la Oscar pentru rol secundar. Cei doi au făcut roluri bune dar filmul în sine nu are nimic valoros, nici scenariu, nici atmosferă, nici poveste. Pe imdb.com are un scor de 7.3 dar eu nu îi dau mai mult de 6.
• Am acordat primul interviu din viața mea echipei SuperBlog. Nu, de fapt este al doilea, primul a fost tot pentru SuperBlog, în decembrie, si a fost inregistrat telefonic iar dacă vreți să auziți cum îmi sună vocea la radio puteți să o faceți aici.

        Cam așa mi-a trecut mie săptămâna, dacă știți o comedie bună, spuneți-mi vă rog și mie. Nu mai vreau să văd filme tragice și din alea de acține nici  nu vreau să aud.

Read More