Râde ciob de oală spartă… Țineți minte când zilele trecute mă miram și mă minunam de cărțile de colorat pentru adulți declarându-le pierdere de vreme? Nu știu de ce tindem să-i judecăm pe alții când, de fapt, nici noi nu părem mai breji în ochii altora. Uite, de exemplu, ce ați spune voi despre mine dacă ați afla că-mi place să fac puzzle?  Și că acesta mi se pare un mod foarte plăcut de relaxare și de a-ți elibera mintea de orice alte gânduri?

        Cel mai greu puzzle pe care l-am făcut vreodată avea câteva mii de piese și reprezenta o grămadă imensă de mingi de fotbal puse una peste alta. Iar partea cea mai drăguță (și care te încurca teribil) era că bucățelele de carton erau imprimate și pe față și pe verso deci practic puzzle-ul avea două fețe. L-am pus pe măsuța din sufragerie și l-am făcut, împreună cu Cristi, în vreo 10 zile. Abia așteptam să venim de la serviciu să ne apucăm de lucru 🙂 iar după ce l-am terminat, a mai stat acolo vreo două săptămâni că nu ne înduram să-l adunăm și să-l punem la loc în cutie. A fost dificil de făcut dar satisfacția a fost pe măsură. Mai nou am văzut la Noriel că există puzzle-uri 3D dar cum eu n-am stat niciodată grozav cu viziunea ”în spațiu” mi se par foarte greu de făcut așa că deocamdată rămân la cele în două dimensiuni.

        Să duci la capăt un puzzle este o provocare pentru oricine și nu doar copiii se bucură  atunci când văd că au realizat ceva cu mâinile lor. Este un joc relaxant dar care totuși îți pune mintea la încercare, este un exercițiu logic, creativ, liniștitor și amuzant la orice vârstă. Mi se pare că un puzzle poate fi o idee drăguță de cadou pentru oricine, în orice caz mie mi-ar plăcea să primesc așa ceva. Este un joc pe care îl poți face de mai multe ori fără să te plictisești pentru că nu ai cum să ții minte ce ai făcut data trecută. Sau în loc să-l strângi și să-l pui la loc în cutie, poți să-l  înrămezi și să-l consideri un mic proiect DIY. Există multe puzzle-uri foarte frumoase  care reprezintă picturi celebre și se pretează perfect la așa ceva. À propos de picturi, am într-un magazin Noriel un puzzle cu Dormitorul lui Van Gogh și am vrut să vă spun de o inițiativă interesantă a Institutului de Artă din Chicago care a recreat celebrul dormitor în carne și oase, pardon, pereți, pardoseli și mobilă. Adică în Chicago există o cameră în realitate care arată exact, dar exact, ca și pictura și poate fi închiriată cu doar 10 dolari pe noapte de pe airbnb (un site cu locuri de cazare).

        E drept că locurile sunt rezervate până în 2020 dar asta nu vă împiedică să vă înscrieți pe lista de așteptare, poate până atunci ne scot și nouă americanii vizele. Bietul Van Gogh, la cât de sărac a fost în timpul vieții, ce bine i-ar fi prins câțiva bănuți din închirierea camerei dar, cum se întâmplă de multe ori în viață, unele lucruri vin mult prea târziu. Revenind la jocuri, cum vi se pare ideea de a asambla un puzzle într-o după amiază rece și urâtă de toamnă?

Read More

        N-am avut cea mai bună săptămână dar a trecut și asta.

• Mi s-a făcut dor de fostele mele colege de serviciu Adriana și Ionela și de senzația de liniște și pace care era în birou atunci când lucram cu ele. Ionela era mereu senină ca ochii ei albaștri iar Adriana, cea care nu se stresa niciodată, făcea ca orice tensiune ce venea din afară să dispară imediat. Deși jobul de atunci era infinit mai greu decât ceea ce fac acum, cu ele lucrurile păreau simple și spațiul pe care îl împărțeam avea un vibe pozitiv datorită prezenței lor. Din păcate acum am zile când deschid ușa biroului și am senzația că am nimerit la morgă.
• Mi-am propus ca cel puțin până la Paști, să reduc drastic cheltuielile cu lucruri de care nu am absolută nevoie, adică să mă limitez la a plăti doar facturile și a face aprovizionarea cu alimente, atât și nimic mai mult. Până acum am reușit cu o singură mică excepție, o alunecare de la care era imposibil să mă abțin. Cu mai puțin de 1 leu am cumpărat două lucruri: un set de capse (patente le zicea pe vremuri) de care cu siguranță o să am nevoie la mici reparații de croitorie și un set de post-it-uri din plastic, semi-transparente și mai groase decât cele de hârtie pe care le voi folosi ca despărțitoare de dosare. Cred că nu sunt singura căreia îi plac la nebunie toate prostioarele astea de papetărie.
• Am citit Cea mai frumoasă poveste de Adrian Cioroianu. O carte cuprinzând, așa cum  spune el însuși, câteva adevăruri simple despre istoria românilor povestite pe scurt, fiecare în câte 2-3 pagini începând de la Carol I până la Ceaușescu și Pacepa. Probabil pentru a-i da un tot unitar, fiecare astfel de poveste se încheie cu o morală care de cele mai multe ori mi s-a părut trasă de păr. Mie personal cartea nu mi-a adus informații noi, poate și pentru că am citit foarte mult pe acest subiect, dar pentru cei care abia acum descoperă istoria este cu siguranță interesantă.
• Am poftit la dulciuri toată săptămâna, nu știu ce-am avut de mi-a stat gândul numai la zahăr. Într-un final mi-am cumpărat de la Kaufland niște wafers care mi-au făcut cu ochiul. Sunt un fel de pandișpan foarte dulce, copt în formă de napolitană care mi-a adus aminte de pancakes-urile americane. ”Adus aminte” e un fel de-a spune pentru că pancakes originale n-am mâncat niciodată, am avut câteva tentative nereușite de a face acasă și apoi m-am liniștit. Dar wafers-urile astea sunt ceva asemănător (presupun, după cum arată), le-am îmbibat bine cu sirop de arțar pentru autenticitate și apoi le-am adus îmbunătățiri adăugând sirop de zmeură. A ieșit un deliciu. 
• M-am întristat pentru a nu știu câta oară trecând pe lângă mormanele de moloz care au rămas din fabricile de altădată. Din păcate nu există oraș în țara asta care să nu poată etala astfel de ruine ale construcțiilor abandonate, poduri rupte, drumuri desfundate, acoperișuri prăbușite și căi ferate peste care a crescut iarba. Cândva am lucrat și eu aici, alături de câțiva programatori de excepție, pe PC-uri performante la vremea respectivă, printre primele aduse în țară după revoluție. Totul s-a transformat în oale și ulcele.
• Am văzut filmul Juno, un film din 2007 despre o adolescentă de 16 ani care, descoperind că este însărcinată, hotărăște să nu facă avort ci să dea copilul spre adopție. E o poveste cu multe scene care-ți ating inima și care mi-a plăcut mult tocmai pentru că este o poveste și este departe de ceea ce se întâmplă de fapt în realitate.
• Am observat ceva nemaiîntâlnit, cel puțin de mine. Un trunchi de vișin tăiat toamna trecută, culcat la pământ o iarnă întreagă, a dat naștere, printr-un ultim efort, unei flori mici, albe și parfumate răsărită printr-o crăpătură a scoarței groase și bătrâne. În fiecare primăvară mă impresionează triumful vieții, fire de iarbă crescute printre pietre, păpădii ițite în mijlocul asfaltului, tufe de liliac explodând de flori printre garduri ruginite dar așa ceva n-am mai văzut. Un mugur de floare ce nu s-a lăsat îngenuncheat ci și-a tras seva dătătoare de viață dintr-un trunchi ce părea mort a ținut cu dinții să iasă în toată splendoarea luminii pentru o ultimă dată și a reușit. Un miracol! Pe voi cu ce v-a surprins primăvara?

Read More

        Astăzi cineva mi-a spus că mă invidiază pentru viața minunată pe care o am. De ce crezi că am o viață mai bună ca a ta? Pentru că se vede din ce scrii pe blog și din ce postezi pe Facebook…. De-atunci mă tot gândesc cum apare viața mea în ochii celor din jur și cât de înșelătoare pot fi aparențele. Nu vreau să vorbesc prea mult despre mine, nu vreau nici să mă plâng de una sau de alta, nu o să scot în evidență niciun aspect negativ dar o să mă uit și eu un pic în curtea vecinului să văd cum stau treburile și cât anume din ceea ce se întâmplă în realitate se oglindește în ceea ce apare pe internet.

        Pentru început să luăm la purecat romantismul care mustește în textele care însoțesc pozele de cuplu. Frumoasa mea soție și iubitul meu soț, cel mai iubit dintre pământeni și alte dulcegării însoțite de buchete de flori ce par ireale, inimioare străpunse de săgeata lui Cupidon și declarații de iubire eternă mi se par penibile după o anumită vârstă dar asta e doar părerea mea, până la urmă fiecare este liber să-și declare sentimentele în public dar să nu-mi spună mie nimeni că oamenii ăștia nu se ceartă niciodată. Sau că nu se enervează reciproc pentru că el și-a aruncat din nou hainele pe jos sau ea a fost gata de plecare mai târziu cu o juma’ de oră de când el o aștepta îmbrăcat cu paltonul în fața ușii. Dar never-ever niciunul dintre cei doi n-o să pună un status de genul M-a enervat consoarta de mi-a crescut tensiunea… Pentru că rufele se spală în familie iar în afară nu trebuie să se vadă decât iubirea, buna înțelegere și un  lugu-lugu veșnic.

       Dacă stai doar cu ochii în calculator s-ar putea să crezi că toți cei din jurul tău mănâncă numai la restaurant sau, în cel mai rău caz, cineva le gătește acasă meniuri de master chef în fiecare seară. Eu nu cred că sunt singura de pe lumea asta care uneori nu are în frigider decât un pachet de unt, un castravete uscat și un borcan de muștar expirat. Dar ce farmec ar avea ca cineva să-și expună cămara prin care bate vântul? n-ar primi nici două like-uri amărâte.

        Pe Facebook toată lumea e fericită. Și toți oamenii sunt frumoși. Normal, sunt unii pentru care nu ajung nici o sută de selfie-uri ca să aleagă o poză reușită în care să nu se vadă că s-au îngrășat sau că părul le stă aiurea, să nu se vadă bărbia dublă, cearcănele, tenul obosit sau spinarea cocoșată. Și musai să râdă cu toți dinții la vedere pentru că acesta este barometrul care indică starea de fericire. Cu cât râd mai tare, cu atât prietenii virtuali vor vedea ce bine le merge deși de multe ori în spatele zâmbetului se ascund lucruri grave, uneori eșecuri în căsnicie, alteori boli cumplite. Doar cei din lumea reală cunosc cât de grea e crucea pe care prietenul lor bolnav de cancer trebuie să o poarte și niciunul dintre prietenii mei care au trecut prin asta n-au scris vreodată ceva de genul azi am ședință de chimioterapie...

       Realizările profesionale sunt, evident, o bucurie pentru oricare dintre noi așa că nu e de mirare când vezi că cineva a postat ”start working at…” și toată lumea îl felicită și îi dorește succes și încă o mie de comentarii. Dar cine e fraier să scrie că firma la care lucra s-a reorganizat / restructurat / redimensionat și s-a renunțat la serviciile lui? adică, pe românește, a fost dat afară? Pe lângă desconsiderarea față de propria persoană pe care mulți o resimt în astfel de momente, nimeni nu vrea să să-și expună căderile și eșecurile doar ca să atragă compătimirea celor din jur.

        Singurătatea se resimte cel mai acut într-o mulțime. Ne-am mutat viața pe internet iar internetul ne promite să găsim prietenia și dragostea la un click distanță. Nu le găsim și  nu e cazul să-i invidiem pe cei care au zeci sau sute de like-uri la fiecare postare. Oricât ar fi de frumoase pozele cu căni de cafea aburindă, niciuna dintre ele nu are miros și nici aromă. Sunt doar poze iar cafeaua, chiar și cea care vine într-un  pahar de plastic de la aparatul din colț, este infinit mai bună pentru că este reală, se poate mirosi, se poate bea, se poate simți.

       Internetul ne dă doar impresia că avem acces la viețile altor persoane, este o iluzie pe care ne-o întreținem unii altora, de fapt arătăm doar ceea ce vrem să se vadă și așa cum atunci când ieșim din casă ne luăm hainele bune și curate lăsând gioarsele în dulap, la fel facem și atunci când ieșim pe Facebook, expunem doar ceea ce este frumos și vesel.

        Am o viață pentru care sunt recunoscătoare, departe de mine gândul de a mă plânge de ceva, dar viața mea nu este doar ceea ce scriu pe internet, le am și eu pe ale mele și sunt destule, credeți-mă, nu e cazul să fiu invidiată. Iar fericirea nu va veni niciodată la cei care nu știu să aprecieze ceea ce au deja. 

 

 

Read More

        De vreo lună Silvia este mândra posesoare a doi dinți mici, albi și zimțați pe care însă nu vrea să-i arate nimănui deși toți cei din jur ard de nerăbdare să-i studieze cu atenție. Uneori însă o prinde somnul și atunci se întinde și cască iar perlele coroanei nu scapă fără a fi imortalizate spre adâncă admirație 🙂         Pare a fi glumă, dar dinții, chiar și cei de lapte, sunt o valoare neprețuită la orice vârstă și din păcate uneori ne dăm seama de acest lucru doar atunci când ajungem la stomatolog.

        Eu am niște amintiri absolut horror din vremea copilăriei când mă ducea mama la dentist iar dacă stau să analizez bine, cred că acelea sunt cele mai terifiante experiențe pe care le-am trăit vreodată. Pur și simplu îmi era groază de scaunul de tortură în care te fixai cu capul pe spate, prins ca într-o capcană fără putință de scăpare și cu jumătate din corpul medicului aplecat peste tine. Înainte ca acesta să se înfigă cu freza în măselele tale îți spunea cu o voce mieroasă dacă te doare să ridici mâna sus și eu o să mă opresc imediat, ceea ce se dovedea de fiecare dată a fi o minciună gogonată. Puteai să ridici mâna până în tavan că oricum n-ar fi observat nici dacă ai fi fluturat drapelul patriei în cabinet atât era de concentrat să te chinuie pe tine, biet copil cu o nenorocită de carie. Frământam batista în mâini și o strângeam între degete ca și când ar fi fost ultima soluție de salvare în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe la colțul ochiului. Durerea ascuțită care radia din măsele îmi străpungea creierul ca un cuțit și singurul lucru pe care mi-l doream era să fug cât mă țineau picioarele însă, de rușine, n-am făcut-o niciodată.

        Alți copii însă nu s-au cramponat de niciun fel de normă de comportament și fugeau ca din pușcă atunci când auzeau de dentist. Din păcate, așa cum era previzibil, mulți dintre ei au ajuns la probleme grave cu dantura, pe românește spus, fără dinți sau măsele încă de la 14-15 ani. Adevărul este că așa zisul tratament era extrem de traumatizant pentru oricine. Nu exista anestezie locală, nu existau materiale de calitate, nu exista profilaxie și, de altfel, nu existau nici controale de rutină. Eu, cel puțin, nu îmi aduc aminte ca cineva să fi mers din când în când la controale periodice sau la un detartraj așa cum se face acum. Într-un anumit fel toți eram oamenii peșterilor, te duceai la dentist doar atunci când te durea măseua.

        Spălatul pe dinți se făcea în funcție de educația primită acasă și știu cu siguranță că unii copii uitau cu zilele acest lucru, am văzut asta cu ochii mei în taberele în care mergeam în timpul vacanâelor de vară. Erau unii care nici măcar nu-și aduceau periuța de dinți de acasă sau alții care, chiar dacă o aveau la ei, nu o scoteau din geamantan. Nu știu cine era de vină: părinții, sistemul, școala, nepăsarea medicilor, habar n-am, cert este că spălalatul dinților nu era pentru nimeni o prioritate în lista deprinderilor pe care un copil ar fi trebuit să și le însușească.

        Abia când am avut eu copii lucrurile au început să se schimbe. Prima oară când am auzit un stomatolog explicând cum se face corect un periaj al dinților a fost la una din vizitele la cabinet pe care le-am făcut cu Cristina atunci când avea vreo 10 ani pentru o plombă. Într-un fel a fost la fel ca pe vremea mea, o ședință traumatizantă pentru că încă nu se introdusese mica anestezie locală dar doctorița ei, și apoi și cea la care mergeam eu, au fost cele dintâi pe care le-am auzit spunând că nu contează atât de mult felul pastei de dinți cât metoda corectă de a-i peria. Adică degeaba cumperi pastă de dinți scumpă, pastă care promite marea și sarea, dacă metoda de periaj este defectuoasă. Și tot atunci am auzit, în sfârșit!, spunându-se că spălatul pe dinți este obligatoriu din clipa în care aceștia ies la lumina zilei, adică de la vârsta bebelușiei. Zis și făcut 🙂

        Obiceiurile sănătoase se învață de mic copil și chiar dacă Silvia încă nu știe ce și cum, se deprinde cu gestul de a se spăla pe dinți, se învață cu periuța, cu gustul pastei de dinți și cu tot acest ritual.

        Încă este mult prea mică pentru o periuță de dinți electrică dar acestea, pe lângă avantajele clare pe care le oferă față de o periuță clasică (gen zeci de mii de mișcări de periere pe minut ceea ce este imposibil cu o periuță manuală), sunt foarte indicate  copiilor mai mărișori care refuză să se spele pe dinți dintr-un motiv sau altul. Pentru faptul că dau o ușoară senzație de gâdilire a gingiilor, pot fi privite ca un soi de  jucării ceea ce duce la o mai ușoară acceptare a spălatului pe dinți. Ca să nu mai spun că există unele periuțe pentru copii care au tonuri muzicale astfel încât periajul devine o distracție 🙂

        Deși periuțele electrice au prins avânt de prin anii 90 (bine, la noi mult mai târziu că așa suntem noi născuți să fim la coada tuturor clasamentelor) mie încă mi se par o invenție epocală prin beneficiile pe care le aduc  și să vă dau doar un exemplu: dacă apeși prea tare cu peria, aceasta se oprește automat tocmai pentru a nu pune presiune prea mare pe smalțul dinților sau pe gingie, evitându-se astfel orice fel de zgârietură. Faină ideea, nu? Dacă vă interesează, găsiți periuțe bune pe site-ul Philips.

        Pentru că în continuare sunt absolut convinsă că periajul contează infint mai mult decât brandul pastei de dinți, eu am trecut de mult la periuța electrică dar sunt curioasă, voi cu ce vă spălați pe dinți, sunteți adepți ai tehnologiei sau ați rămas la stilul clasic?

Read More

        Am citit într-o carte scrisă de un pediatru american că omul este singurul mamifer care își pune puiul nou născut să doarmă într-o cutie, departe de mama lui, îndepărtându-l astfel într-un mod destul de brutal de căldura maternă. În unele cazuri ”cutia” aceasta se află într-o altă cameră ceea ce mie personal mi se pare destul de trist. Sunt convinsă că fiecare mămică își dorește ca bebelușul ei să aibă parte de cea mai bună îngrijire și să fie crescut după regulile care duc la dezvoltarea optimă dar uneori e mai bine să te lași condusă de instinct. Internetul este plin de păreri despre dormitul cu copilul în pat, ba chiar există și o expresie care denumește acest obicei: co-sleeping sau co-bedding și susținătorii sunt la fel de înverșunați indiferent dacă sunt pro sa contra acestui obicei considerând opinia lor ca fiind singura potrivită.

        Eu mă situez undeva la mijloc și o să vă explic imediat și cum vine asta. În primul rând sunt convinsă că orice bebeluș are nevoie de pătuțul lui chiar dacă nu-i place să doarmă în el. Un pătuț simplu, alb sau colorat, cu sertare sau fără, există o mulțime de modele în raionul de mobila copii de la Noriel și este unul dintre primele lucruri pe care părinții îl cumpără. Chiar dacă nu va dormi niciodată în el și este doar loc de joacă, reprezintă micul lui univers și poate fi folosit, cu grilajul ridicat, ca protecție și măsură de siguranță atunci când mama are nevoie de câteva minute să intre la baie.

        Subiectul acesta atât de controversat a creat un curent care spune că acei copii care dorm cu părinții în pat nu vor fi niciodată independenți și liberi (!?) pentru că nu li s-a dat șansa de a-și construi încrederea în sine. Pe de altă parte, oponenții, adică cei care susțin că dormitul în patul părinților este cea mai bună soluție, spun că micuții care sunt culcați separat își creează o stare de angoasă prin sentimentul de respingere pe care îl percep atunci când sunt îndepărtați de lângă mamă. Ambele variante mi se par exagerate și nu cred că este cazul să se ajungă la analize atât de profunde.

        Mie îmi place soluția găsită pentru Silvia, soluție care împacă și capra și varza 🙂        Cu toate că patul ei este lipit de cel al părinților, salteaua este lăsată mult mai jos și astfel  în timpul nopții nu se poate rostogoli ci rămâne în culcușul ei oarecum separat dar totuși atât de aproape. Dacă se trezește, este suficient ca mama ei să întindă mâna și să o mângâie fără să fie nevoită să se dea jos din pat. Deci doarme cu ei dar fără să-i deranjeze dându-le cu piciorușele în cap și fără să se întindă ca o broască ocupând tot patul (cei care ați avut prichindei care au dormit cu voi, știți exact despre ce vorbesc).

        Găsesc că aceasta este soluția ideală la o vârstă atât de mică. Pe copiii mei i-am ținut cu noi în pat, la mijloc, câțiva ani buni dar atunci am avut și cauze obiective: era un frig iarna în blocurile de beton că termometrul nu urca mai mult de 16º chiar și în primii ani după revoluție deci nu puteam să-i las să înghețe în camera lor. Oricum eu n-am văzut decât în filme copii zâmbitori care se culcă singuri învelindu-se cu plapuma până la gât în timp ce mama iese tacticos pe ușă stingând lumina. Ai voștri au făcut vreodată așa? sau se întâmpla ca la mine când începeam negocierile pentru culcare cu o oră înainte? 🙂

Read More