Amintiri cu dinți

        De vreo lună Silvia este mândra posesoare a doi dinți mici, albi și zimțați pe care însă nu vrea să-i arate nimănui deși toți cei din jur ard de nerăbdare să-i studieze cu atenție. Uneori însă o prinde somnul și atunci se întinde și cască iar perlele coroanei nu scapă fără a fi imortalizate spre adâncă admirație 🙂         Pare a fi glumă, dar dinții, chiar și cei de lapte, sunt o valoare neprețuită la orice vârstă și din păcate uneori ne dăm seama de acest lucru doar atunci când ajungem la stomatolog.

        Eu am niște amintiri absolut horror din vremea copilăriei când mă ducea mama la dentist iar dacă stau să analizez bine, cred că acelea sunt cele mai terifiante experiențe pe care le-am trăit vreodată. Pur și simplu îmi era groază de scaunul de tortură în care te fixai cu capul pe spate, prins ca într-o capcană fără putință de scăpare și cu jumătate din corpul medicului aplecat peste tine. Înainte ca acesta să se înfigă cu freza în măselele tale îți spunea cu o voce mieroasă dacă te doare să ridici mâna sus și eu o să mă opresc imediat, ceea ce se dovedea de fiecare dată a fi o minciună gogonată. Puteai să ridici mâna până în tavan că oricum n-ar fi observat nici dacă ai fi fluturat drapelul patriei în cabinet atât era de concentrat să te chinuie pe tine, biet copil cu o nenorocită de carie. Frământam batista în mâini și o strângeam între degete ca și când ar fi fost ultima soluție de salvare în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe la colțul ochiului. Durerea ascuțită care radia din măsele îmi străpungea creierul ca un cuțit și singurul lucru pe care mi-l doream era să fug cât mă țineau picioarele însă, de rușine, n-am făcut-o niciodată.

        Alți copii însă nu s-au cramponat de niciun fel de normă de comportament și fugeau ca din pușcă atunci când auzeau de dentist. Din păcate, așa cum era previzibil, mulți dintre ei au ajuns la probleme grave cu dantura, pe românește spus, fără dinți sau măsele încă de la 14-15 ani. Adevărul este că așa zisul tratament era extrem de traumatizant pentru oricine. Nu exista anestezie locală, nu existau materiale de calitate, nu exista profilaxie și, de altfel, nu existau nici controale de rutină. Eu, cel puțin, nu îmi aduc aminte ca cineva să fi mers din când în când la controale periodice sau la un detartraj așa cum se face acum. Într-un anumit fel toți eram oamenii peșterilor, te duceai la dentist doar atunci când te durea măseua.

        Spălatul pe dinți se făcea în funcție de educația primită acasă și știu cu siguranță că unii copii uitau cu zilele acest lucru, am văzut asta cu ochii mei în taberele în care mergeam în timpul vacanâelor de vară. Erau unii care nici măcar nu-și aduceau periuța de dinți de acasă sau alții care, chiar dacă o aveau la ei, nu o scoteau din geamantan. Nu știu cine era de vină: părinții, sistemul, școala, nepăsarea medicilor, habar n-am, cert este că spălalatul dinților nu era pentru nimeni o prioritate în lista deprinderilor pe care un copil ar fi trebuit să și le însușească.

        Abia când am avut eu copii lucrurile au început să se schimbe. Prima oară când am auzit un stomatolog explicând cum se face corect un periaj al dinților a fost la una din vizitele la cabinet pe care le-am făcut cu Cristina atunci când avea vreo 10 ani pentru o plombă. Într-un fel a fost la fel ca pe vremea mea, o ședință traumatizantă pentru că încă nu se introdusese mica anestezie locală dar doctorița ei, și apoi și cea la care mergeam eu, au fost cele dintâi pe care le-am auzit spunând că nu contează atât de mult felul pastei de dinți cât metoda corectă de a-i peria. Adică degeaba cumperi pastă de dinți scumpă, pastă care promite marea și sarea, dacă metoda de periaj este defectuoasă. Și tot atunci am auzit, în sfârșit!, spunându-se că spălatul pe dinți este obligatoriu din clipa în care aceștia ies la lumina zilei, adică de la vârsta bebelușiei. Zis și făcut 🙂

        Obiceiurile sănătoase se învață de mic copil și chiar dacă Silvia încă nu știe ce și cum, se deprinde cu gestul de a se spăla pe dinți, se învață cu periuța, cu gustul pastei de dinți și cu tot acest ritual.

        Încă este mult prea mică pentru o periuță de dinți electrică dar acestea, pe lângă avantajele clare pe care le oferă față de o periuță clasică (gen zeci de mii de mișcări de periere pe minut ceea ce este imposibil cu o periuță manuală), sunt foarte indicate  copiilor mai mărișori care refuză să se spele pe dinți dintr-un motiv sau altul. Pentru faptul că dau o ușoară senzație de gâdilire a gingiilor, pot fi privite ca un soi de  jucării ceea ce duce la o mai ușoară acceptare a spălatului pe dinți. Ca să nu mai spun că există unele periuțe pentru copii care au tonuri muzicale astfel încât periajul devine o distracție 🙂

        Deși periuțele electrice au prins avânt de prin anii 90 (bine, la noi mult mai târziu că așa suntem noi născuți să fim la coada tuturor clasamentelor) mie încă mi se par o invenție epocală prin beneficiile pe care le aduc  și să vă dau doar un exemplu: dacă apeși prea tare cu peria, aceasta se oprește automat tocmai pentru a nu pune presiune prea mare pe smalțul dinților sau pe gingie, evitându-se astfel orice fel de zgârietură. Faină ideea, nu? Dacă vă interesează, găsiți periuțe bune pe site-ul Philips.

        Pentru că în continuare sunt absolut convinsă că periajul contează infint mai mult decât brandul pastei de dinți, eu am trecut de mult la periuța electrică dar sunt curioasă, voi cu ce vă spălați pe dinți, sunteți adepți ai tehnologiei sau ați rămas la stilul clasic?