Dorințe de Crăciun

       E plin internetul de articole si videoclipuri cu ”idei de cadouri” dar, drept să spun, mie nu mi-au folosit și nici nu cred că-mi vor folosi vreodată. Consider că îi cunosc suficient de bine pe cei din jurul meu cărora vreau să le pun ceva sub brad astfel încât să nu fiu nevoită să cumpăr un obiect  doar pentru simplul motiv că e ”drăguț de făcut cadou”. Dar asta e o teorie pe care o să o dezvolt cu altă ocazie. Astăzi o să vă prezint lista mea de dorințe pentru acest Crăciun, listă care nu cuprinde niciun obiect palpabil. Sunt doar lucruri care nu se pot cumpăra, nu costă niciun ban, nu implică voința divină și nici ireversibilitatea timpului pentru că dacă ar fi de ales, aș alege (ca tot omul, de altfel) sănătate pentru toți cei dragi mie. Dar cum Dumnezeu nu este în niciun fel implicat, iată lista mea de dorințe gratis:

  • Să nu mai fiu tag-uită (etichetată) în nicio urare de sărbători pe Facebook. Dacă cineva dorește să îmi ureze ceva mie personal, primesc cu drag orice mesaj dar să fiu prinsă într-o listă alături de alte 80 de persoane deasupra unei poze cu două cupe de șampanie și o ghirlandă cu beculețe, mă enervează la culme. E ca și când ai ieși pe stradă urlând La mulți ani!!! tuturor trecătorilor. Cui folosește?
  • Să nu se mai fumeze în instituțiile publice decât în locurile special amenajate, adică exact așa cum spune legea. Cer prea mult atunci când cer respectarea acesteia? Chiar nu vreau să înghit fumul nimănui, fie el și ministru secretar de stat.
  • Aș vrea ca toți șefii și colegii mei să învețe să folosească expresiile te rog și mulțumesc că nu le pică steaua din frunte (pe care, by the way, mulți nici n-au avut-o vreodată).
  • Să nu le mai fie frică oamenilor că o să-i tragă curentul dacă deschid geamul în autobuz, în tren sau la birou. Românii sunt singura nație pe care o știu având această fobie ancestrală față de curenții de aer, după părerea mea total neîntemeiată.
  • Pisica mea să nu-și mai facă nevoile lângă lădița cu nisip never-ever. E adevărat că nu se întâmplă foarte des dar are perioade când pur și simplu parcă nu mai nimerește locul, lucru care mă enervează foarte tare.
  • Temperatura în mall-uri pe timp de iarnă să nu mai depășească 20°C. Mi se pare total aiurea ca magazinele din interior să stea cu aerul condiționat deschis pentru că nu își pot regla temperatura, sistemul centralizat furnizând pe puțin 26-27 °C. Oamenii, încălțați în ghete sau cizme (că doar vin de afară) umblă cu limba scoasă precum câinii pe caniculă iar experiența cumpărăturilor devine un coșmar.
  • Să mi se răspundă la salut și la zâmbet prin aceeași procedură simplă. Dacă ați ști de câte ori mi se întâmplă să zâmbesc cuiva și să primesc înapoi o privire de berbec care împunge…
  • Să priceapă tot românul că tăcerea e de aur. Mi-e greu să mai aud judecăți de valoare fără să le fi cerut.
  • Să se oprească așa zisa toaletare a arborilor. Oare numai dacă reclamăm la Garda de mediu se poate opri incompetența celor care ar trebui să aibă grijă de spațiile verzi? Am văzut nu unul, ci zeci de copaci care s-au uscat complet după ce le-au fost tăiate crengile în halul ăsta. Decât așa, hai să-i tăiem naibii de tot și să punem doar panseluțe la firul ierbii ca să  nu ne mai deranjeze umbra.

arbori

  • Să se relaxeze disperații din supermarket care au impresia că cineva o să le fure coșul cu cumpărăturile încă neplătite. Se lipesc unii de coșul ăla și nu i-ar da drumul nici măcar o juma de metru mai în spate  astfel încât să poată ajunge toată lumea la marfa de pe rafturi… Oare numai eu am observat acest tip de comportament?

        Dacă mi s-ar îndeplini acest gen de dorințe fiecare zi ar fi mai frumoasă și mai liniștită. Mie nu mi se pare că cer prea mult… așa o fi?

Share This:

Read More

Zâmbete pentru copii

        Azi am ajuns la cumparaturi la Kaufland la ora deschiderii, adică fix la 8 dimineața, pe o vreme mizerabilă, să nu scoți câinele afară din casă. Era încă întuneric și ceață, umezeală din toate părțile, frig… nimic specific atmosferei dinaintea Crăciunului. În fața standului cu cărucioare, un băiat de 11-12 ani cu o căciulă neagră trasă până aproape de ochi abordase o femeie. Nu am înțeles ce i-a spus, am auzit doar răspunsul răstit care îl trimitea la muncă dacă vrea ceva. La muncă? un copil așa de mic? N-am apucat să mă întristez că băiatul s-a și întors către mine cu niște ochi umili și o figură disperată Tanti, nu-mi luați ceva de mâncare? Sunt obișnuită să fiu asaltată de tot felul de cerșetori, de fapt cine nu e?, dar foarte rar mi se întâmplă să-mi ceară cineva de mâncare, de obicei toți vor bani. Ba un leu de pâine, ba 50 de bani, ba 7 lei că exact atât costă autobuzul să-l ducă acasă că tocmai a ieșit din spital… tot felul de texte. Sunt foarte miloasă din fire dar nu îmi place să dau bani cerșetorilor mai ales de când am văzut tot felul de reportaje care au scos la iveală dedesubturile afacerilor în care cerșetorii sunt inuman exploatați. Orori inimaginabile. De aceea prefer să dau copiilor care cerșesc o napolitană, un fruct, o bomboană, ceva ce am în poșetă și știu că ajunge direct la ei și nu la vreun cap al mafiei.

       Copilul de azi, Marian îl cheamă, știu asta pentru că l-am întrebat, nu a cerut bani. A vrut doar ceva de mâncare. Cine știe de când nu mai mâncase, mai mult ca sigur că seara se culcase cu burta goală și cu gândul că atunci când se va lumina de ziuă o va lua de la capăt cu rugămințile pe lângă oamenii care ies din supermarket-uri cu cărucioarele dând pe dianafară de pachete și pachețele care mai de care mai îmbietoare și mai frumos colorate. Avea o privire atât de rugătoare, de câine flămând, avea chiciură pe căciulă, semn că era de mult pe afară și mâinile înghețate îi ieșeau din mânecile prea scurte ale unei jachete sărăcăcioase care cândva fusese albastră. Mi s-a rupt inima-n două și i-am spus că o să-i cumpăr de mâncare. Fața i s-a luminat de parcă i-aș fi promis că o să-i dau luna de pe cer … Tanti, tanti, sunt niște cârnăciori la un leu bucata la reduceri, îmi luați din ăia?… Mi s-a mai frânt o dată inima, am lăsat capul în jos și am intrat în magazin. I-am cumpărat baghetă caldă, un kilogram de cârnați, chefir și câteva cornuri cu ciocolată. Cred că a fost una dintre cele mai fericite zile din viața lui, a mușcat cu poftă din pâine în timp ce-mi ura de sănătate și de sărbători și de familie și de copii… Am plecat cu sufletul gol lăsându-l cu plasa plină de mâncare și cu bucuria câtorva ore de îndestulare. Dar mâine? Cum va fi pentru el ziua de mâine? Va mai găsi pe cineva care să-i asigure supraviețuirea?

        Oricât ar părea de frumos sau uman gestul meu, aceasta nu este o soluție pentru acești copii năpăstuiți de soartă. Un petic cusut pe un sac găurit pe toate părțile rezolvă doar o problemă de moment fără ca drumul spre o viață mai bună să fie schimbat în vreun fel. De aceea am admirat și am susținut întotdeauna, așa cum am putut, fundațiile și organizațiile umanitare care încearcă, și chiar reușesc, să schimbe destine. Acestea oferă copiilor nu numai un adăpost cald și mâncare, e adevărat, nevoi de bază ale supraviețuirii, dar le deschid și drumul spre educație pentru că fără școală n-ar avea nicio șansă la maturitate. Există mulți voluntari care dedică timp prețios acestor scopuri nobile dar pe lîngă asta au nevoie de bani. Bani mulți. Bani, bani și iar bani! Iar banii ar putea veni de la marile companii în spatele cărora se află suflete inimoase.

        Anul acesta ING și-a propus să aducă bucurie unor suflete mici prin acțiunea ”Zâmbete pentru copii”. Campania dorește să strângă o colecție de selfie-uri amuzante, care  să readucă zâmbetul pe buzele copiiilor de la SOS Satele  Copiilor. Pentru  fiecare participare la campanie, ING donează 50 lei, bani  care susțin casa, familia și educația copiilor  asistați.  In plus, ING va adauga la donații 50 lei pentru fiecare  membru nou venit in familia ING in perioada campaniei, adică până în 20 decembrie. Familia ING înseamnă cei care primesc salariul pe card la ING.

ing_banking_logo_2806

        Deci, ce ai de făcut? Intri pe aplicație aici , încarci două poze cu tine, una cu o mutră serioasă iar cealaltă zâmbăreață iar ING va dona 50 de lei pentru organizația nonguvernamentală SOS Satele Copiilor. Atât trebuie să faci și nimic mai mult iar asta înseamnă că îți pasă și că te-ai implicat. Dacă vrei, poți să dai share pe Facebook și să te mândrești cu asta dar nu e obligatoriu. Poate că dacă ar fi să scoți din buzunar 50 de lei și să-i dai nu ar fi chiar ușor, știu exact cum e. Dar așa  nu te costă nimic și o să ai marea satisfacție că ai contribuit și tu la fericirea unui copil născut sub o stea nenorocoasă. 

        Suma maximă pe care a luat-o ING în calcul este de 250000 de euro, adică atât s-a gândit că ar putea dona. Mie personal acest plafon mi se pare uriaș iar asta ar însemna că aproximativ 22500 de oameni ar trebui să își facă selfie-uri și apoi să-și pună pozele în aplicație. Știți câți au făcut asta până acum? Din 24 noiembrie până în 10 decembrie abia 2025 de oameni 🙁 Și mai sunt doar 10 zile!

        Cel mai probabil nici voi nu știați de această acțiune, așa cum și eu am aflat abia ieri. Dar cum am aflat, am și înscris! Cu ajutorul meu se vor duce 50 de lei acolo unde cineva are cea mai mare nevoie de ei și vă rog, dacă vreți, să vă rupeți câteva minute prețioase și să vă puneți și voi pozele în galeria oamenilor cu inimă de aur. Eu pe astea mi le-am pus și mă bucur că am făcut-o.

zambete ioana spune

Share This:

Read More

Oameni faini

        Ploua mărunt și încăpățânat iar umezeala îți pătrundea până la oase indiferent câte straturi de haine ai fi avut pe tine iar noroaiele se lățiseră ca niște broaște pe tot trotuarul făcând imposibilă trecerea pe vârfurile picioarelor. Era musai să te scufunzi ca să ajungi pe partea cealaltă ceea ce am și făcut. Trebuia să intru într-o farmacie să-i cumpăr mamei medicamentele de pe rețeta primită la ieșirea din spital și mă grăbeam să ajung acasă. Era abia  ora 3 după amiaza dar părea deja noapte și în afară de trunchiurile maronii ale copacilor desfrunziți și decapitați de toată coroana (”toaletați” în limbajul celor cu drujba în mână) nu mai exista nicio altă culoare în afară de gri indiferent încotro te-ai fi uitat. Eram obosită și gândită după cele câteva zile petrecute printre medici, analize, rezultate, ecografii, pastile și injecții.

       Am intrat la Catena și spre fericirea mea nu era aglomerație, doar doi clienți, un bărbat tânăr și o bătrână ce părea că are la dispoziție tot timpul din lume,  serviți fiecare de câte o farmacistă. Am evaluat rapid situația și m-am așezat în spatele tânărului gândindu-mă că am mai puțin de așteptat. Statistic vorbind așa ar fi trebuit să fie dar am avut ghinion. Omul era interesat de toate medicamentele și suplimentele alimentare apărute în ultimii 20 de ani pe piață. A pus un milion de întrebări și a cerut încă pe atâtea lămuriri, a comparat, a analizat, s-a gândit, s-a răzgândit, a mai cerut ceva din vitrină, a întrebat de prețuri și când, în sfârșit, farmacista i-a bătut  bonul pe casă, și-a adus aminte că a uitat ceva și a luat totul de la început. Ajunsesem la capătul răbdării și m-am întors să plec dar cealaltă farmacistă tocmai se eliberase și mi-a făcut semn să merg la ea. Mi s-a părut drăguț din partea ei că nu a dispărut în spate așa cum se întâmplă în alte magazine atunci când există o pauză între clienți. Am cumpărat ce aveam de cumpărat, am ascultat și sugestiile pe care mi le-a făcut dar eram mult prea grăbită ca să am răbdare s-o ascult și să iau decizii așa că am fugit cât am putut de repede afară din farmacie și am luat-o rapid prin ploaie și mâzgă spre casa mamei.

        Eram deja la ea pe stradă când mi-a sunat telefonul. Număr necunoscut. Răspund și o voce de femeie mă întreabă pe un ton care mi s-a părut oarecum nesigur. Ați fost mai devreme la farmacia Catena? Da, îi răspund, tocmai am plecat de acolo. V-ați uitat portmoneul la noi… Am crezut că leșin. În portmoneu aveam nu doar bani dar și toate actele mele plus actele mamei, inclusiv cardul ei de sănătate care la ora actuală îi este vital. Decât să îți pierzi cardul de sănătate atunci când ești bolnav, mai bine îți pierzi un picior sau un rinichi… La credit cardurile mele de la toate băncile nici nu m-am mai gândit, așa o agitație mă cuprinsese.

        M-am întors într-un suflet, farmacia era plină de clienți și nici nu am apucat să îi mulțumesc cum trebuie fetei care mi-a găsit portmoneul. Mi-a spus doar că mi-a găsit numărul de telefon scanând cardul Catena. Doamne, cât noroc să fi avut eu în ziua aceea? Fiind atât de bulversată și cu gândurile jucându-mi în cap ca niște nori negri aducători de vreme grea, cum de am dat peste o persoană atât de onestă și corectă? Parcă nu-mi vine să cred că există și astfel de oameni. O întâmplare ca aceasta îți redă încrederea în umanitate și te face să crezi că și la noi lucrurile merg totuși înspre bine iar românii au încă o mare doză de omenie în ei. M-am uitat pe bon, o cheamă Ancuța Leaș și de atunci nu m-am mai întâlnit cu ea dar îi doresc ca binele făcut să i se întoarcă însutit. Și sunt convinsă că așa va fi.

catena ioanaspune

        Au trecut câteva zile de atunci și m-am gândit des la acest gest frumos iar azi mi s-a mai întâmplat ceva deosebit. E o mică întâmplare, foarte mică, dar care m-a făcut să-mi schimb perspectiva asupra a ceea ce mă înconjoară. Nu vreau să sune teatral dar dacă fiecare dintre noi am face zilnic o faptă bună și dacă am avea o urmă de bunăvoință, lumea în care trăim ar fi mai bună, mai frumoasă și mai ”civilizată”, așa cum visăm cu toții să fie.

        Primesc o sarcină de servici, să aflu care este rata inflației pe primele 11 luni ale acestui an. Sigur că dacă googălești un pic, găsești imediat o astfel de informație dar atunci când ai nevoie de o adresă oficială care să certifice aceste date este un pic mai complicat. Întreb care este termenul până la care ar trebui să obțin această hârtie și mi se răspunde, deloc surprinzător, ceva de genul dacă ar fi cu data de ieri, ar fi minunat. Cunoașteți cu toții entuziasmul cu care începi un astfel de demers și viteza cu care instituțiile, de orice fel ar fi ele, eliberează acte așa că m-am așezat cu o oarecare lehamite în fața calculatorului să caut un număr de telefon, un site, un oraș, o stradă, o persoană de contact, ceva cu care să încep săpăturile la Institutul Național de Statistică.

        Era ora 14:01 când am sunat la numărul găsit pe site, am apelul pe telefon de-aceea știu așa exact. Mi-a răspuns o doamnă care a înțeles în primele 5 descunde ce vreau și mi-a făcut legătura la compartimentul care putea să-mi furnizeze informația cerută. Acolo am dat peste altcineva care a înțeles la fel de repede ceea ce doream și m-a întrebat dacă pot să-i trimit solicitarea pe mail. Evident că puteam să fac acest lucru, am închis, am scris mailul și la ora 14:13 aveam deja răspunsul scanat într-un atașament la mail. O adresă oficială, cu antet, semnată și ștampilată că doar trăim în România și adorăm ștampilele. Era exact ceea ce aveam nevoie. 12 minute a durat tot. Nici acum nu-mi vine să cred că cineva s-a mișcat atât de rapid, că și-a făcut treaba atât de bine, cu amabilitate și eficiență maximă. Daniela Burciu se numește și dacă am întâlni astfel de persoane la toate ghișeele din țară nu cred că s-ar mai plânge cineva de birocrație.

        Mă bucur enorm când întâlnesc astfel de oameni care, fără să facă ceva ieșit din comun, ne arată că micile gesturi sunt cele care fac diferența între a avea o viață normală sau a trăi într-o atmosferă plină de nervi și tensiune, cu frustrări permanente. Aș vrea să pot scrie în fiecare zi despre astfel de întâmplări fericite și, mai ales, aș vrea ca și eu, la rândul meu, să știu că îi surpind în mod plăcut pe cei cu care interacționez  cât mai des cu putință.

Share This:

Read More

Cadouri de neuitat

        În seara asta mă uitam la televizor, adică în direcția televizorului, că de fapt nu vedeam și nu auzeam nimic și, picându-mi ochii pe o carte din bibliotecă m-am hotărât să scriu o listă a celor mai frumoase cadouri pe care le-am primit de-a lungul timpului. Am stat puțin să cuget și prin minte mi-a trecut rapid, ca o săgeată, gândul că parcă am mai scris despre asta numai că pur și simplu nu mai țineam minte dacă doar am avut intenția sau chiar am concretizat. Jesus! mă lasă memoria îngrozitor. Am căutat pe blog și am găsit acest articol, scris exact în urmă cu un an despre mingea roșie cu buline albe și primul meu rimel. Deci se pare că în fiecare an la început de decembrie intru în atmosfera specifică și încep să mă gândesc la cadouri. Cele două de care v-am spus data trecută nu le mai trec pe lista de acum deși intră cu siguranță în top ten dar nu vreau să mă repet. Sunt cadouri primite cu diferite ocazii, nu neapărat de Crăciun, și care fie mi-au creat o emoție puternică pe moment, fie le-am îndrăgit din ce în ce mai mult pe parcursul timpului.

        O să încep cu Larousse-ul primit de Crăciun la începutul anilor 90 pentru că la vederea acestei cărți m-am hotărât să scriu lista de față.

IMAG2616

        Larousse-ul este un dicționar în limba franceză care are două părți distincte, prima este  un dicționar explicativ al cuvintelor, iar partea a doua, cuprinde o mică enciclopedie ilustrată și extrem de bine documentată. Pe vremea când nu exista internetul, Larousse-ul era un fel de google în care găseai aproape orice.

IMAG2631

        Numele vine de la Pierre Athanase Larousse (1817-1875), gramatician și lexicograf francez care a înființat editura Librairie Larousse  specializată în editarea dicționarelor și a enciclopediilor. Mi-am dorit enorm această carte care a fost foarte scumpă la vremea aceea când încă în România nu prea erau edituri, cărțile se aduceau din străinătate iar salariile noastre, în comparație cu valuta, erau mai mult decât mizerabile. M-am bucurat mult să primesc Larousse-ul și l-am folosit foarte mult și de nevoie dar și din pura plăcere de a-l răsfoi și de a găsi lucruri interesante.

        Ordinea în care o să înșir cadourile dragi mie  este absolut aleatoare, le scriu după cum îmi vin în cap, nu este neapărat o ordine a preferințelor. Un obiect pe care îl folosesc de 20 ani deși atunci când l-am primit nici măcar nu știam la ce se folosește, este sfeșnicul cu suport pentru difuzarea mirosului. Deci, după cum ați observat, nici acum nu știu cum i se spune dar oricine  se uită la poză își dă seama ce este.

IMAG2620

        L-am primit într-o iarnă de la niște prieteni plecați în Germania care mi-au adus și o sticluță cu un ulei esențial. La noi încă nu apăruseră astfel de obiecte așa că atunci când s-a terminat uleiul, evident nu am mai avut de unde cumpăra altul și, pentru că îmi plăcea foarte mult efectul pe care îl avea asupra aerului, am găsit o soluție de compromis. Turnam în recipientul de deasupra esență de vanilie, migdale, rom sau orice altă esență se mai folosea pentru prăjituri iar în casă mirosea de ziceai că atunci am scos tava din cuptor 🙂

        O carte care mi-a fost foarte, foarte dragă am primit-o când aveam vreo 9-10 ani de la nașa mea și de acolo am prins eu mare drag de limba engleză. Se numea English through Pictures and Games, avea desene și texte scurte iar la sfârșitul cărții erau prinse în plicuri separate 6 discuri de vinil pe care era înregistrat integral conținutul cărții

IMAG2632

        Am primit cartea într-o vară și toată vacanța am ascultat la pickup discurile până i-am înnebunit pe toți din casă. Știam toată cartea pe de rost iar toamna când am mers la școală profesoara m-a întrebat dacă am luat lecții pe timpul verii.

        Nu-mi aduc aminte să mă fi bucurat de haine în mod deosebit dar știu că mi-a făcut o plăcere deosebită să primesc la Sfântul Nicolae un mic șirag de perle. Scosesem din ghete toate dulciurile, tradiționalele portocale și nuieluța când mama m-a întrebat dacă am verificat bine să nu mai fi rămas ceva. Am mai băgat o dată mâna și am găsit mărgeluțele sidefate care mi s-au părut ca de prințesă. Era un șirag subțire care se prindea la baza gâtului, perlele din mijloc fiind puțin mai mari și mergând descrescător spre capete iar închizătoarea o mică bijuterie în sine, fiind încrustată cu strasuri. La 12 ani cât aveam nici nu-mi puteam dori ceva mai frumos.

        Un cadou de dată mult mai recentă este mașina de cusut primită de la soțul meu. A cumpărat-o dintr-un flea-market din Germania cu 10 euro.

IMAG2628

        Atâta am cusut la mașina asta, merge atâta de bine și atâtea lucururi frumoase am făcut cu ajutorul ei, că pe zi ce trece sunt tot mai încântată deși o am de 6-7 ani, cel puțin.

        M-am bucurat de L’Air du Temps ori de câte ori l-am primit pentru că este parfumul meu de suflet și nu o să mă satur niciodată de el.

IMAG2623

        Iar dacă este o ediție specială, cum sunt acestea de mai sus, plăcerea este cu atât mai mare. Pe astea le-am primit de la Cristina de Crăciun și de ziua mea.

        Și ultimul cadou de care o să vă spun este Kindle-ul pe care mi l-am cumpărat singură în sensul că eu am ales ce să-mi iau cu banii primiți de la unchiul meu.

IMAG2626

        Așa de mult mi l-am dorit și atâta m-am gândit dacă să dau 500 sau 600 de lei pe el (că vroiam neapărat Kindle și nu altă marcă) până când mi s-au oferit acești bani de ziua mea. Am știut instantaneu ce voi face cu banii și acum mă bucur enorm să îl am.

        La lista mea ar mai fi de adăugat și mobila de păpuși stil Ludovic al nu-știu-câtelea pe care am găsit-o sub brad când eram mică, și păpușa negresă cu turban pe cap și umbrela albastră… Vai, cum era să uit de prima mea umbrelă? Tot unchiul cu Kindle-ul mi-a cumpărat-o când încă nu eram la școală și am fost în al nouălea cer. Mie una albastră și surorii mele una roșie. N-a plouat deloc în vara aia deși mă rugam în fiecare seară să pot ieși cu umbrela la plimbare 🙂

        Am avut, ce-i drept puține, și cadouri care nu m-au încântat deloc, unele făcute doar așa, ca să fie bifată o obligație dar despre acestea o să vă spun altă dată. Până atunci, spuneți-mi voi care a fost cel mai frumos cadou pe care l-ați primit vreodată?

Share This:

Read More

Silvia biciclista

        Eu cred că pentru un copil nu este suficient să aibă note mari la matematică și la română și să fie mereu premiant. Poate că lucrurile astea or fi importante până la un moment dat, dar nu prea te ajută în viață. Oportunitățile nu apar niciodată în timpul rezolvării problemelor din culegerile de algebră ci atunci când ai ocazia să cunoști oameni noi în conjuncturi diferite. Dacă stai pe margine atunci când lângă tine se petrec lucruri, nimeni nu o să te observe vreodată. Iar ca să fii mereu în mijlocul evenimentelor trebuie să știi de toate: să schiezi, să te dai cu bicicleta și rolele, să joci tenis, să vorbești engleza, să înoți, să știi să ai grijă de un animal de companie și eventual să cânți la un instrument. Asta dacă nu ești complet afon 🙂 Cam asta am vrut eu pentru copiii mei și la fel îmi doresc și pentru Silvia așa că atunci când am văzut departamentul de biciclete copii de la Noriel nu m-am putut abține să nu mă gândesc ce bine o să-i stea peste vreo doi-trei ani pedalând prin parc.

        Sunt lucruri pe care copilul trebuie să le învețe de mic și chiar dacă pentru părinți nu par importante, ele au un rol covârșitor în modelarea personalității. Faptul că este acceptat în orice cerc, faptul că știe câte un pic din toate, îi dă o încredere în sine pe care altfel i-ar fi foarte greu să o dobândească. Desigur că dacă este olimpic internațional la matematică devine automat o mică vedetă în comunitatea lui de prieteni dar dacă este doar tocilarul care ia zece la toate tezele și nu știe să facă nimic altceva, va rămâne cu acest statut pentru totdeauna iar după ce va termina școala nu va mai fi niciodată primul la nimic. Acesta este unul dintre principiile după care mi-am crescut copiii și eu spun că am făcut o treabă bună.

        Revenind la biciclete, pe cea de mai jos aș alege-o pentru prințesa Silvia. Roz, cu cauciucuri albe și cu scăunel pentru păpușă, mi se pare adorabilă. Aș renunța doar la rotițele ajutătoare care, după părerea (și experiența) mea, mai mult încurcă decât ajută. Atâta timp cât copilul știe că se poate sprijini pe ele, o va face. Dacă nu contează pe sprijinul lor, va căuta în alt mod  soluția de  a-și menține echilibrul și cu siguranță o va găsi în cel mai scurt timp posibil.

bicicleta-disney-princess-30-cm-roz        Sentimentul de independență pe care ți-l dă mersul pe bicicletă este grozav iar odată învățat, zice că nu se mai uită niciodată. Silvia a început deja antrenamentele în vederea practicării acestui sport dar încă mai are puțin de lucru la mușchii picioarelor. Raportul dintre țesutul adipos și masa musculară nu este chiar cel mai fericit exemplu pentru un sportiv, dar toată lumea m-a asigurat că după ce va începe să umble i se vor vedea genunchii care acum sunt îngropați în ceva extrem de pufos și moale 🙂

IMAG2571

Share This:

Read More