E plin internetul de articole si videoclipuri cu ”idei de cadouri” dar, drept să spun, mie nu mi-au folosit și nici nu cred că-mi vor folosi vreodată. Consider că îi cunosc suficient de bine pe cei din jurul meu cărora vreau să le pun ceva sub brad astfel încât să nu fiu nevoită să cumpăr un obiect  doar pentru simplul motiv că e ”drăguț de făcut cadou”. Dar asta e o teorie pe care o să o dezvolt cu altă ocazie. Astăzi o să vă prezint lista mea de dorințe pentru acest Crăciun, listă care nu cuprinde niciun obiect palpabil. Sunt doar lucruri care nu se pot cumpăra, nu costă niciun ban, nu implică voința divină și nici ireversibilitatea timpului pentru că dacă ar fi de ales, aș alege (ca tot omul, de altfel) sănătate pentru toți cei dragi mie. Dar cum Dumnezeu nu este în niciun fel implicat, iată lista mea de dorințe gratis:

• Să nu mai fiu tag-uită (etichetată) în nicio urare de sărbători pe Facebook. Dacă cineva dorește să îmi ureze ceva mie personal, primesc cu drag orice mesaj dar să fiu prinsă într-o listă alături de alte 80 de persoane deasupra unei poze cu două cupe de șampanie și o ghirlandă cu beculețe, mă enervează la culme. E ca și când ai ieși pe stradă urlând La mulți ani!!! tuturor trecătorilor. Cui folosește?
• Să nu se mai fumeze în instituțiile publice decât în locurile special amenajate, adică exact așa cum spune legea. Cer prea mult atunci când cer respectarea acesteia? Chiar nu vreau să înghit fumul nimănui, fie el și ministru secretar de stat.
• Aș vrea ca toți șefii și colegii mei să învețe să folosească expresiile te rog și mulțumesc că nu le pică steaua din frunte (pe care, by the way, mulți nici n-au avut-o vreodată).
• Să nu le mai fie frică oamenilor că o să-i tragă curentul dacă deschid geamul în autobuz, în tren sau la birou. Românii sunt singura nație pe care o știu având această fobie ancestrală față de curenții de aer, după părerea mea total neîntemeiată.
• Pisica mea să nu-și mai facă nevoile lângă lădița cu nisip never-ever. E adevărat că nu se întâmplă foarte des dar are perioade când pur și simplu parcă nu mai nimerește locul, lucru care mă enervează foarte tare.
• Temperatura în mall-uri pe timp de iarnă să nu mai depășească 20°C. Mi se pare total aiurea ca magazinele din interior să stea cu aerul condiționat deschis pentru că nu își pot regla temperatura, sistemul centralizat furnizând pe puțin 26-27 °C. Oamenii, încălțați în ghete sau cizme (că doar vin de afară) umblă cu limba scoasă precum câinii pe caniculă iar experiența cumpărăturilor devine un coșmar.
• Să mi se răspundă la salut și la zâmbet prin aceeași procedură simplă. Dacă ați ști de câte ori mi se întâmplă să zâmbesc cuiva și să primesc înapoi o privire de berbec care împunge…
• Să priceapă tot românul că tăcerea e de aur. Mi-e greu să mai aud judecăți de valoare fără să le fi cerut.
• Să se oprească așa zisa toaletare a arborilor. Oare numai dacă reclamăm la Garda de mediu se poate opri incompetența celor care ar trebui să aibă grijă de spațiile verzi? Am văzut nu unul, ci zeci de copaci care s-au uscat complet după ce le-au fost tăiate crengile în halul ăsta. Decât așa, hai să-i tăiem naibii de tot și să punem doar panseluțe la firul ierbii ca să  nu ne mai deranjeze umbra.

• Să se relaxeze disperații din supermarket care au impresia că cineva o să le fure coșul cu cumpărăturile încă neplătite. Se lipesc unii de coșul ăla și nu i-ar da drumul nici măcar o juma de metru mai în spate  astfel încât să poată ajunge toată lumea la marfa de pe rafturi… Oare numai eu am observat acest tip de comportament?

        Dacă mi s-ar îndeplini acest gen de dorințe fiecare zi ar fi mai frumoasă și mai liniștită. Mie nu mi se pare că cer prea mult… așa o fi?

Read More

        Ploua mărunt și încăpățânat iar umezeala îți pătrundea până la oase indiferent câte straturi de haine ai fi avut pe tine iar noroaiele se lățiseră ca niște broaște pe tot trotuarul făcând imposibilă trecerea pe vârfurile picioarelor. Era musai să te scufunzi ca să ajungi pe partea cealaltă ceea ce am și făcut. Trebuia să intru într-o farmacie să-i cumpăr mamei medicamentele de pe rețeta primită la ieșirea din spital și mă grăbeam să ajung acasă. Era abia  ora 3 după amiaza dar părea deja noapte și în afară de trunchiurile maronii ale copacilor desfrunziți și decapitați de toată coroana (”toaletați” în limbajul celor cu drujba în mână) nu mai exista nicio altă culoare în afară de gri indiferent încotro te-ai fi uitat. Eram obosită și gândită după cele câteva zile petrecute printre medici, analize, rezultate, ecografii, pastile și injecții.

       Am intrat la Catena și spre fericirea mea nu era aglomerație, doar doi clienți, un bărbat tânăr și o bătrână ce părea că are la dispoziție tot timpul din lume,  serviți fiecare de câte o farmacistă. Am evaluat rapid situația și m-am așezat în spatele tânărului gândindu-mă că am mai puțin de așteptat. Statistic vorbind așa ar fi trebuit să fie dar am avut ghinion. Omul era interesat de toate medicamentele și suplimentele alimentare apărute în ultimii 20 de ani pe piață. A pus un milion de întrebări și a cerut încă pe atâtea lămuriri, a comparat, a analizat, s-a gândit, s-a răzgândit, a mai cerut ceva din vitrină, a întrebat de prețuri și când, în sfârșit, farmacista i-a bătut  bonul pe casă, și-a adus aminte că a uitat ceva și a luat totul de la început. Ajunsesem la capătul răbdării și m-am întors să plec dar cealaltă farmacistă tocmai se eliberase și mi-a făcut semn să merg la ea. Mi s-a părut drăguț din partea ei că nu a dispărut în spate așa cum se întâmplă în alte magazine atunci când există o pauză între clienți. Am cumpărat ce aveam de cumpărat, am ascultat și sugestiile pe care mi le-a făcut dar eram mult prea grăbită ca să am răbdare s-o ascult și să iau decizii așa că am fugit cât am putut de repede afară din farmacie și am luat-o rapid prin ploaie și mâzgă spre casa mamei.

        Eram deja la ea pe stradă când mi-a sunat telefonul. Număr necunoscut. Răspund și o voce de femeie mă întreabă pe un ton care mi s-a părut oarecum nesigur. Ați fost mai devreme la farmacia Catena? Da, îi răspund, tocmai am plecat de acolo. V-ați uitat portmoneul la noi… Am crezut că leșin. În portmoneu aveam nu doar bani dar și toate actele mele plus actele mamei, inclusiv cardul ei de sănătate care la ora actuală îi este vital. Decât să îți pierzi cardul de sănătate atunci când ești bolnav, mai bine îți pierzi un picior sau un rinichi… La credit cardurile mele de la toate băncile nici nu m-am mai gândit, așa o agitație mă cuprinsese.

        M-am întors într-un suflet, farmacia era plină de clienți și nici nu am apucat să îi mulțumesc cum trebuie fetei care mi-a găsit portmoneul. Mi-a spus doar că mi-a găsit numărul de telefon scanând cardul Catena. Doamne, cât noroc să fi avut eu în ziua aceea? Fiind atât de bulversată și cu gândurile jucându-mi în cap ca niște nori negri aducători de vreme grea, cum de am dat peste o persoană atât de onestă și corectă? Parcă nu-mi vine să cred că există și astfel de oameni. O întâmplare ca aceasta îți redă încrederea în umanitate și te face să crezi că și la noi lucrurile merg totuși înspre bine iar românii au încă o mare doză de omenie în ei. M-am uitat pe bon, o cheamă Ancuța Leaș și de atunci nu m-am mai întâlnit cu ea dar îi doresc ca binele făcut să i se întoarcă însutit. Și sunt convinsă că așa va fi.

        Au trecut câteva zile de atunci și m-am gândit des la acest gest frumos iar azi mi s-a mai întâmplat ceva deosebit. E o mică întâmplare, foarte mică, dar care m-a făcut să-mi schimb perspectiva asupra a ceea ce mă înconjoară. Nu vreau să sune teatral dar dacă fiecare dintre noi am face zilnic o faptă bună și dacă am avea o urmă de bunăvoință, lumea în care trăim ar fi mai bună, mai frumoasă și mai ”civilizată”, așa cum visăm cu toții să fie.

        Primesc o sarcină de servici, să aflu care este rata inflației pe primele 11 luni ale acestui an. Sigur că dacă googălești un pic, găsești imediat o astfel de informație dar atunci când ai nevoie de o adresă oficială care să certifice aceste date este un pic mai complicat. Întreb care este termenul până la care ar trebui să obțin această hârtie și mi se răspunde, deloc surprinzător, ceva de genul dacă ar fi cu data de ieri, ar fi minunat. Cunoașteți cu toții entuziasmul cu care începi un astfel de demers și viteza cu care instituțiile, de orice fel ar fi ele, eliberează acte așa că m-am așezat cu o oarecare lehamite în fața calculatorului să caut un număr de telefon, un site, un oraș, o stradă, o persoană de contact, ceva cu care să încep săpăturile la Institutul Național de Statistică.

        Era ora 14:01 când am sunat la numărul găsit pe site, am apelul pe telefon de-aceea știu așa exact. Mi-a răspuns o doamnă care a înțeles în primele 5 descunde ce vreau și mi-a făcut legătura la compartimentul care putea să-mi furnizeze informația cerută. Acolo am dat peste altcineva care a înțeles la fel de repede ceea ce doream și m-a întrebat dacă pot să-i trimit solicitarea pe mail. Evident că puteam să fac acest lucru, am închis, am scris mailul și la ora 14:13 aveam deja răspunsul scanat într-un atașament la mail. O adresă oficială, cu antet, semnată și ștampilată că doar trăim în România și adorăm ștampilele. Era exact ceea ce aveam nevoie. 12 minute a durat tot. Nici acum nu-mi vine să cred că cineva s-a mișcat atât de rapid, că și-a făcut treaba atât de bine, cu amabilitate și eficiență maximă. Daniela Burciu se numește și dacă am întâlni astfel de persoane la toate ghișeele din țară nu cred că s-ar mai plânge cineva de birocrație.

        Mă bucur enorm când întâlnesc astfel de oameni care, fără să facă ceva ieșit din comun, ne arată că micile gesturi sunt cele care fac diferența între a avea o viață normală sau a trăi într-o atmosferă plină de nervi și tensiune, cu frustrări permanente. Aș vrea să pot scrie în fiecare zi despre astfel de întâmplări fericite și, mai ales, aș vrea ca și eu, la rândul meu, să știu că îi surpind în mod plăcut pe cei cu care interacționez  cât mai des cu putință.

Read More