Tristeți de noiembrie

        Apăsătoare. Dacă ar fi să caracterizez săptămâna care a trecut, acesta e cuvântul, apăsătoare. Nu mi-am putut lua gândul de la tragedia întâmplată în Clubul Colectiv și tot ce a trecut pe lângă mine de atunci mi s-a părut fără niciun fel de importanță. Toate gândurile, micile dorințe, supărările sau enervările zilnice par meschine pe lângă lacrimile celor care acum își plâng morții sau veghează cu disperare încremenită la căpătâiul celor care încă se agață de viață. Bolnavii au trupurile arse, cei rămași au sufletele scrum.

        Cristina mea putea să fie acolo, locuiește în zonă, știa locul și chiar a fost de câteva ori în Colectiv. Imaginându-mi cât de aproape a trecut pe lângă un pericol de moarte am frisoane. Nu pot să-mi scot din cap durerea mamelor care au avut un copil acolo. Televiziunile scot din cenușă mărturii cutremurătoare pe care nu mă pot opri să nu le urmăresc. De obicei, din dorința de a mă autoproteja, evit să aflu amănunte șocante atunci când viața ne aduce în față lucruri oribile. De data asta, nu. Răul care mă umple atunci când ascult relatările martorilor, ale pompierilor sau ale medicilor îmi dă impresia că pot să preiau din greul celor care au suferit în mod direct. Aș vrea  să pot să-i ajut să-și care crucea dar am mâinile și picioarele legate. De data asta a fost rândul lor. Nimeni nu știe de ce ei, și nu alții.

        Am un sentiment cumplit de vină că am contribuit la dezvoltarea sistemului de șpăgi în care trăim. Am dat șpagă la poliție, am dat șpagă la doctor, am învățat-o pe nepoata mea să dea șpagă la secretariat unei scârbe de secretare pentru o nenorocită de adeverință. Cu toții am ținut sistemul pe picioare și caracatița ne-a cuprins pe toți. Acum deja ne sugrumă. Trebuie să ieșim din mocirla asta, trebuie să schimbăm tot, să o luăm de la zero. Nu mai am încredere în nimeni și în nimic…

       Azi stirile au început sumbru, cu anunțarea altor decese după incendiul din #Colectiv . 38 e un număr, o statistică dar atunci când vezi fețele celor care au fost, numărul devine devastator. Zâmbete care nu vor mai fi, lumini în ochi ce nu se vor mai aprinde. Mă întreb cine va reface viețile celor care vor scăpa? Fetele acelea frumoase, aranjate și machiate, bune de pus pe coperta unei reviste, ce chip vor vedea în oglindă de acum încolo? Cum va fi drumul celor care au rămas mutilați pentru totdeauna? De ce atâta tristețe în lume?

lumanari

Share This:

Read More

Dilemă cu cauciuc

        SuperBlog, concursul de care vă spuneam aici a început la 1 octombrie și deja am ajuns la proba a noua. Până acum s-au notat primele 5 etape și eu sunt pe poziția a 8-a ceea ce nu e rău deloc având în vedere că s-au înscris aproximativ 140 de bloggeri. Unii au renunțat deja, probabil vor mai renunța și alții, dar 100 sigur vor ajunge să fie finaliști, asta însemnând să scrie 25 de articole până la finalul competiției care va fi pe 1 decembrie. Deja am primit chiar și un premiu de la Farmec (produse din gama Gerovital Tratament Expert) pentru articolul Ce-ai schimba la tine? pentru care am luat 99 de puncte (din 100 posibile).

        Bon! Toate bune și frumoase până aici. Adică pentru mine, că voi probabil v-ați plicitisit maxim de advertoriale 🙂 Dar acum urmează o probă care m-a dat pe spate și care se numește Cum ar fi lumea dacă n-ar fi existat cauciucul?. Este sponsorizată de Elastimpex Romania, o firmă care produce benzi transportoare și plăci din cauciuc, iar enunțul probei sună așa:

     Imaginați-vă și povestiți-ne cum ar funcționa o lume în care cauciucul și în mod special benzile transportoare realizate din acesta nu ar exista și nu ar putea fi inventate. Cum ar arăta lumea aceasta?

        Vă dați seama că sunt varză, habar n-am ce să scriu, eu n-am mai văzut benzi transportoare de când ne ducea doamna învățătoare în vizită la fabrica de sticlă. Nici la aeroport nu le văd vreodată că n-am bagaj de cală așa că nu trec pe lângă ele 🙂 Și nu numai că nu le văd, dar nu mă interesează deloc. Dar deloc. Sunt de-a dreptul supărată pentru că dacă vreau să iau o notă bună va trebui să ”surprind” juriul cu imaginația mea iar imaginația mea este zero. Un zero tăiat în patru. Pfff… proba asta mi-a stricat sâmbăta așa că vă rog din suflet să-mi dați o idee despre ce-aș putea scrie. Cum s-ar schimba lumea dacă nu ar exista benzile transportoare din cauciuc? Sau cauciucul în general? Promit să dau un premiu surpriză celui care îmi va da ideea potrivită 🙂

question

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #4

        A zburat săptămâna trecută ca o clipă și uite că am intrat în octombrie… Să vă spun, deci, ce-am mai făcut, un fel de exercițiu al rememorării…

  • Am încărcat primul meu film pe YouTube, primul însemnând  făcut de mine cap-coadă. Eu l-am filmat, eu l-am editat. Nu a fost ușor dar mi-a plăcut la nebunie să fac asta, mai ales partea de editare deși încă nu mă pricep aproape deloc. Am dus-o totuși la capăt și sunt sigură că o să învăț. Deocamdată abia aștept să vină duminica să trec iar la treabă pentru că în timpul săptămânii nu pot să filmez din cauză că nu am lumină naturală suficientă.
  • Am mâncat struguri. Mulți. Foarte mulți. În fiecare zi a săptămânii.
  • Am fost frustrată pentru că nu am putut ajunge la Webstock, cea mai importantă conferință dedicată social media din România. Bineînțeles că se ține la București iar eu nu am destule zile de concediu pentru câte aș vrea să fac. Toți prietenii mei bloggeri au participat și ca să-mi facă inima mai amară decât era, au umplut Facebook-ul, Instagram-ul și Twitter-ul cu pozele și status-urile lor. Cruntă desfășurare de forțe.
  • Am scris primul articol pentru SuperBlog 2015. Tema mi s-a părut foarte grea, ca întotdeauna când trebuie să inventez ceva iar acum trebuia să inventez o poveste, și încă una fascinantă 🙂 Nu îmi place să scriu ficțiune ci prefer să fiu ancorată în realitate. Enunțul probei spunea ”Să faci o incursiune în Orientul Mijlociu și să creezi propria ta poveste fascinantă, învăluită în aroma cafelei turcești”. Ce mi-a ieșit, ați văzut în articolul precedent. Acum urmează să aud părerea oficială, adică cea a juriului.
  • Mi-a fost frig toată săptămâna, lucru care mi-a displăcut profund. E clar, vara nu se mai întoarce așa că va trebui să-mi strâng toate sandalele aruncate prin casă și să le pun în cutii în debara până anul viitor. Pfff… ce rău îmi pare.
  • M-am simțit singură, de fapt chiar am fost mai tot timpul. De obicei nu mă deranjează singurătatea, îmi găsesc mereu ceva de făcut și nu mă plictisesc niciodată dar săptămâna asta m-am trezit cu greu în fiecare dimineață, am fost prost dispusă și nimeni nu și-a găsit disponibilitatea să stea de vorbă cu mine așa cum aș fi vrut eu.
  • M-am uitat la Vocea României. E una din puținele emisiuni la care mă uit la televizor, în afară de știri. Îmi place formatul, îmi plac vocile și chiar mi se pare că vin foarte mulți oameni talentați. Iar dialogurile dintre jurați sau antrenori, cum își spun ei, sunt spumoase fără a fi regizate. Preferatul meu e Tudor Chirilă și nu de azi, de ieri, ci de când a început să cânte. Răsfoind internetul am găsit cana asta simpatică, are imprimate versurile unui melodii pe care el o cântă și care îmi place foarte tare… Aș vrea să mi-o cumpăr. Cum oare fac de ajung iar și iar la căni??!

cana_perfect2-500x500

Share This:

Read More

Gânduri de după amiază

        A plouat toată noaptea și apoi toată ziua. O ploaie măruntă și rece care mi-a băgat frigul în oase scoțându-mi din minte orice dorință în afară de a ajunge cât mai repede acasă și de a-mi băga mâinile înghețate sub burta blănoasă a Sylvestrei care, știam sigur, nu catadicsise să se dea jos din pat pe o astfel de vreme. Mi-era o foame de zile mari dar gândul că în frigider mă aștepta ciorba de fasole cu ciolan afumat m-a făcut să rezist tentației de a ronțăi încă un baton de cereale. Aveam o poftă nebună să mănânc niște carbohidrați. Și cum ciorba de fasole fără salată de ceapă roșie alături e ca o bere caldă într-o zi caniculară, ajunsă acasă am tăiat repede o ceapă, am sărat-o, am picurat ulei și am turnat câțiva stropi de oțet balsamic… Mare greșeală!

IMAG2249

        Experimentele culinare nu sunt de mine, clar. Tradiționala salată de ceapă roșie își păstrează gustul neaoș doar cu oțetul nostru clasic, acru, aspru și fără nicio aromă iar oțetul balsamic o să-l combin de acum înainte doar cu rucola, creveți, feta, măsline și orice altceva care nu este românesc. Asta e de ținut minte pentru data viitoare când nu vreau să-i mai stric gustul cu astfel deîmbunătățiri. Am pățit exact ca atunci când am făcut salată de varză crudă și , în loc de oțet, m-am gândit să pun suc de lămâie care cică e mai sănătos. Alor mei nu le-a plăcut deloc, mi-au spus că are gust de prăjitură 🙂 Se pare că unele lucruri sunt prea bine fixate în simțurile noastre ca să le mai putem modifica.

        Am primit comanda de la Yves Rocher și, pentru a nu știu câta oară, m-am întrebat de unde le vine profitul. Nu că n-aș putea eu dormi din cauza asta, dar mă intrigă faptul că în fiecare pachet primit de la ei, am avut cadouri mai scumpe decât produsele comandate. În iunie am primit o ofertă de ziua mea (și care era valabilă până pe 30 septembrie) care spunea că dacă fac o comandă de minim 49 de lei, primesc, la alegere, un parfum gratuit. Cum ar fi fost păcat să ratez ocazia de a-mi mări colecția de parfumuri, am cumpărat trei șampoane și un gel demachiant (pe care am plătit fix 49 de lei) și mi-am ales Quelques Notes d’Amour, a blind buy pentru care se pare că am fost foarte inspirată. Bine, am citit review-uri despre parfum înainte, dar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. E un parfum cald, greu, puternic și oarecum condimentat potrivit pentru iarna ce va să vină. După ce l-am testat și l-am lăsat să se așeze mi-a adus aminte de Gucci Rush, un parfum pe care nu l-am avut niciodată dar pe care îl recunosc de departe pentru că îl purta una din fostele mele șefe și îl simțeam de fiecare dată de la capătul coridorului. Iar coridorul avea vreo 20 de metri. Quelques Notes d’Amour nu este atât de puternic nici pe departe și poate de aceea îmi place mai mult. Dacă ar fi să-l caracterizez în două cuvinte acestea ar fi trandafiri și pădure. Da, trandafiri crescuți în pădure.

        Am deschis apoi televizorul și l-am văzut pe Sorin Oprescu venind, sau mai bine spus,adus, înapoi în arest după ce i s-au făcut o mulțime de analize medicale (costisitoare) pentru care nu a fost nevoit să stea nicio clipă la coadă. A stat într-o rezervă curată și a fost consultat de cei mai buni medici, a primit tratamentul de care avea nevoie și nu a fost nevoit să dea șpagă pentru a fi internat pe loc. Nu contest faptul că e bolnav la fel cum, deocamdată, nu îmi asum dreptul de a-i pune pecetea de vinovat deși pentru mine este una dintre cele mai mari dezamăgiri. În același timp m-am gândir la Spitalul de Oncologie din Cluj unde oamenii măcinați de boală și sfârșiți de oboseală se întind uneori neputincioși pe scări în lipsa locurilor suficiente de pe scaunele de așteptare. Își petrec acolo ore chinuitoare în așteptarea tratamentului sau a interpretării rezultatelor analizelor și se umplu de umilință și de un rău mai mare decât boala însăși. De ce abordarea și tratamentul bolnavilor este atât de discriminatoriu? Este nevoie să fii arestat preventiv pentru a fi tratat decent și civilizat? Sau este nevoie să fii primarul Bucureștiului? Sau, mai degrabă, ambele variante? Oare nu avem toți același tip de asigurare pentru spitalele de stat? Da, știu, viața nu e dreaptă, tocmai mi-am reaminitit…

Share This:

Read More

Până unde merge încrederea

     M-am tot gândit dacă să vă povestesc sau nu acest episod și până la urmă am zis că merită o dezbatere, atât de șocată am rămas după ce mi s-a întâmplat. Tare aș vrea să aflu părerile voastre.

        Cunosc de foarte mulți ani o femeie care în care am încredere absolută. Este o femeie simplă care abia se descurcă fianciar din pensia ei de boală și care face curățenie prin casele oamenilor pentru un ban în plus. A fost de multe ori la mine în casă și nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi lipsească măcar un capăt de ață. E foarte harnică, ordonată, curată și exagerat de meticuloasă. Atentă la cele mai mici amănunte, caută după orice fir de praf în ungherele cele mai ascunse și nu lasă nimic la voia întâmplării. Ca să spele un geam îi ia uneori două ore, atâta scociorăște în șănțulețele de la rame și curăță chiar și cu bețigașe cosmetice dacă nu-i încape cârpa. După ea rămâne totul perfect curat și n-am avut niciodată nimic să-i reproșez din acest punct de vedere. Singurul lucru care nu-mi plăcea la ea, pe vremea când îmi făcea curățenie, era faptul că avea prea multă inițiativă și o să vă dau două exemple de lucruri pe care le-a făcut ca să vedeți că nu e doar o toană de-a mea.

        Pe vremea aceea  avea o cheie și venea săptămânal atunci când eu eram la servici. Intra și își făcea treaba iar când mă întorceam acasă eu nu mai aveam nimic de făcut. Odată însă, când am venit seara, după o zi istovitoare care se încheiase apoteotic cu o ședință de  6 ore,  și am intrat în dormitor, era să pic jos. La geamul meu atârna o perdea pe care nu o mai văzusem în viața mea. În locul voalulul alb, simplu și transparent cu care eram obișnuită, vedeam acum niște flori și fluturi și ceva păsări cusute pe un material destul de gros care se termina cu un tiv ondulat tăiat în semicerc. Dacă vă aduceți aminte de revistele Neckerman pe care le adoram în anii 70-80, știți despre ce vorbesc. Poate că nu era ceva oribil, dar mie atunci așa mi s-a părut. Urăsc să-mi umble cineva în lucruri, să-mi schimbe locul hainelor sau să-mi așeze cosmeticele în altă ordine decât cea în care le țin eu, dar să-mi schimbe perdeaua fără voia mea, asta deja mă conduce la depresie. Am sunat-o imediat și amândouă am fost contrariate de reacția celeilalte. Ea a crezut că m-am bucurat de surpriza care mi-a făcut-o cumpărând de la second hand o perdea pe gustul ei (e adevărat că perdeaua cea nouă era în stare perfectă) iar mie mi-a fost oarecum milă să îi stric bucuria și i-am spus doar că niciodată, dar absolut niciodată să nu îmi mai facă schimbări în casă.

        Și nu mi-a mai făcut vreun an, până când am găsit într-o zi toate cărțile din bibliotecă așezate după mărime și culoare. Le-a scos una câte una, le-a șters de praf și le-a aspirat printre pagini, apoi le-a așezat să dea bine. Mi-a spus că i s-a părut că nu erau aranjate frumos și că simțea că nu e destul de ordine. M-am enervat și atunci destul de tare pentru că am avut ce lucra după ea. La fel a trebuit să le iau și eu, una cîte una, și să le categorisesc din nou: literatură română, universală, clasici, dicționare… mă rog, cum le aveam pe vremea aia și cum le am și acum.

        Între timp am renunțat la serviciile ei de curățenie, fac eu singură, și foarte rar o mai chem să mă ajute la una-alta. Pentru că am atât de mare încredere, ea este persoana căreia îi las în grijă pisica atunci când plecăm în concediu, bineînțeles contra cost. Ea spune că nu vrea bani pentru atâta lucru, că îmi este datoare că am ajutat-o de fiecare dată când a avut probleme și că vrea să se revanșeze dar mie așa mi se pare corect. Vine în fiecare zi, o hrănește, îi curăță nisipul și o mai lasă pe balcon să ia aer. O iubește foarte tare și știu că pisica mea adorată este pe mâini bune așa că plec întotdeauna liniștită. La fel am făcut și anul acesta când am fost în Grecia. Ne-am înțeles cu toate amănuntele organizatorice, am plecat și nu m-am mai gândit la nimic.

pisica ioana spune

      Când m-am întors, am găsit pisica bine-merci dar și o mare surpriză: casa era lună și bec deși eu știam clar cum o lăsasem. A făcut femeia curățenie peste tot, baia strălucea, bucătăria la fel, niciun fir de praf pe parchet, totul mirosea a proaspăt, mai mare plăcerea să te întorci din concediu la așa o casă! M-am bucurat, evident, și m-am gândit să o sun a doua zi să mă înțeleg cu ea cu banii. N-am apucat, că mi-a luat-o ea înainte și mi-a spus că trebuie neapărat să vorbească ceva important cu mine. Bine. Urma să ne întâlnim în ziua următoare ceea ce s-a și întâmplat.

        A venit după-masa și a intrat direct în subiect spunând că trebuie să îmi mărturisească ceva și că mă imploră să o iert. Mi-a repetat de câteva ori că îi pare foarte rău și că să o iert, să o iert, să o iert! Pentru ce?? o tot întrebam eu și până la urmă a scos din buzunar o bucățică de hârtie mototolită pe care a pus-o pe masă. Pentru asta, mi-a spus. Nu înțelegeam nimic. A desfăcut hârtia și înăuntru am văzut o verighetă. Tot nu am înțeles până când nu mi-a explicat că acea verighetă o luase de la mine din casă (era verigheta soțului meu pe care o păstrez într-o cutiuță alături de câteva inele și un lănțișor cu valoare afectivă). Nu puteam și nu-mi venea  să cred că a furat-o. Ea, femeia care dacă găsea o monedă de 10 bani pe jos la mine în casă o punea în sertar? A fost chiar mai rău decât atât. O luase și o amanetase în disperare că nu avea cu ce să-și plătească ratele săptămânale la o firmă de împrumuturi. În ziua aceea o scosese de la amanet.  Mi-a spus că îi căzuse cerul în cap când a auzit că ne întoarcem cu o zi mai repede din concediu. Așa era, ne-am întors duminica, în loc să venim lunea așa cum îi spusesem inițial. Dar tot nu puteam să-mi revin din șoc. Cum să ducă la amanet verigheta soțului meu? Cum să-mi facă una ca asta? Pur și simplu nu am știut ce să fac, nu m-am enervat, nu m-am crizat, am simțit doar o tristețe și o dezamăgire fără margini. Nu am certat-o și nu am i-am vorbit urât, i-am spus doar că o iert pentru că îmi  tot repeta obsesiv că mă imploră să o iert. Cred că de fapt am și iertat-o pentru că m-am tot gândit apoi la disperarea prin care probabil că a trecut când a început să primească amenințări din partea recuperatorilor. Am iertat-o spunându-mi că e un capitol încheiat, o întâmplare care s-a terminat cu bine și mergem mai departe. Până la urmă toți greșim, nu-i așa?

        Dar povestea nu s-a terminat aici. Nu, partea cu adevărat șocantă abia acum urmează. Cred că nici un scenarist de telenovele nu putea găsi o continuare mai stupefiantă. Mă sună femeia acum două zile și ce credeți că îmi cere? Să îi mai dau o dată verigheta să o amaneteze din nou. Și să nu-mi fac griji că nu o aduce înapoi… e doar pentru câteva zile și nu are comision mare de plătit. I-am spus că nici nu poate fi vorba de așa ceva și a început să insiste.

         Am muțit. Spuneți-mi, vă rog, atât de proastă să par?

Share This:

Read More