Se poate întâmpla să ajungi la pensie și încă să nu-ți fie clar ce anume ți-ar plăcea să faci în viață, cum ai putea să-ți transformi pasiunea în sursa de a câștiga bani și cum să-ți suprapui talentele și abilitățile înnăscute peste rutina zilnică astfel încât munca să devină o plăcere. Ca la cântăreți, de exemplu. Multă lume îi invidiază tocmai pentru faptul că ei fac toată ziua doar ceea ce le place și mai și câștigă bani din asta. Cu toate astea, celor mai mulți dintre noi le vine destul de greu să răspundă la întrebarea ”ce ți-ar plăcea să faci, astfel încât să nu simți că munca este o povară”? E evident că nu oricine știe să cânte, să picteze, să danseze sau să facă orice altceva înrudit cu vreo formă de artă. Și totuși sunt unii care sunt atât de pasionați de ceea ce fac încât nici nu simt că lucrează, programul de lucru nu le este bătut în cuie, nu visează la zile libere, munca și familia se rostogolesc împreună fără niciun efort aparent și totul se îmbină perfect. Cunosc astfel de oameni, au întotdeauna o atitudine zen și este o plăcere să stai în preajma lor. În ceea ce mă privește, știu doar ceea ce nu mi-ar plăcea să fac și primul lucru care îmi vine în minte este domeniul vânzărilor. Nu mi-ar plăcea să lucrez în vânzări. Presiunea țintelor mi se pare prea mare și pe mulți vânzători îi face să-și încalce anumite principii sau chiar să distorsioneze realitatea prezentând produsele așa cum nu sunt. Mie nu-mi place insistența și persuasivitatea. Cu toate astea am lucrat în vânzări ani de zile iar începuturile mi s-au părut chiar roz. Între timp însă mi-am reconsiderat părerea.
Vindeam produse financiar-bancare ceea ce este infinit mai greu decât a vinde ceva palpabil. Primul lucru care ni se spunea la training-uri era că trebuie să îi ajutăm pe clienți să-și descopere nevoi pe care nici ei înșiși nu știu că le au. Adică, spre deosebire de faptul că un om știe că de Crăciun trebuie să aibă în casă cozonaci, acesta probabil habar nu are câtă nevoie are de confortul psihologic pe care i-l asigură stabilitatea financiară. Și după ce consultatul îl ajută să conștientizeze acestă nevoie, hop, îi oferă soluția: o asigurare de șomaj sau o pensie suplimentară sau o asigurare de viață cu acumulare sau cine știe ce alt produs sofisticat. De la caz la caz.
Acum lucrez cu totul și cu totul altceva și nu mai vreau să descopăr nevoile nimănui. Păstrez totuși o amintire plăcută de la începuturile mele din vânzări deși partea frumoasă e dată mai degrabă de entuziasmul cu care am intrat într-un concurs și de adrenalina resimțită pe parcursul competiției. Era pe vremea când Master și Visa făceau primii pași în România iar lumea era foarte reticentă la tot ceea ce însemna card. Mai peste tot salariile se dădeau în plic iar oamenilor le plăcea să-și numere banii în mână la fiecare sfârșit de lună, ba chiar de două ori: la avans și la lichidare. MasterCard a venit atunci cu un concurs de vânzare de carduri de credit adresat angajaților din bănci. Premiile erau foarte consistente și mai ales multe. Ca să te califici, trebuia să vinzi, împreună cu echipa, un număr minim de carduri, țin minte că la categoria mea acest minim era de 20. Acum acest număr pare ridicol de mic, dar prin 2000 când se întâmpla asta, nu prea erau magazine care să accepte carduri (Metro cred că era singurul hipermarket din piață iar sloganul lor era cash & carry). Cei care aveau carduri le puteau folosi, aproape în exclusivitate, doar la bancomate unde în zilele de salar se formau cozi kilometrice. Fugea lumea de carduri ca dracu de tămâie și totuși eram mai hotărâtă ca niciodată să vând carduri și să câștig premiul cel mare. Iar pentru asta aveam deja planul în minte.
Știam o firmă care producea încălțăminte și care avea vreo 3-400 de angajați, majoritatea femei. Patronul era un italian care, fără prea multe discuții, hotărâse de unul singur că salariile în firma lui se vor plăti numai prin conturi fără să se încurce cu numerar așa că oamenii de acolo erau deja oarecum obișnuiți cu cardurile și știau să le folosească. Mi-am dat seama că acești oameni sunt targetul perfect pentru mine și că la alții m-aș fi dus degeaba. În 2000 când se întâmpla asta nu începuse moda ca băncile să-și curteze periodic clienții făcându-le vizite cu prezentare de produse. Erau încă puține bănci, majoritatea de stat, piața era virgină iar concurența aproape inexistentă. Nu făcusem în viața mea o prezentare și nu vorbisem niciodată în public și totuși eram hotărâtă să merg să le vorbesc oamenilor ălora despre avantajele deținerii unui card de credit. Credeam (și cred în continuare) că unul dintre cele mai utile lucruri pe care ți le poate oferi o bancă este un credit card. M-am pregătit câteva zile pentru prezentare, mi-am scos chiar și date despre istoria apariției cardului, despre companiile emitente, despre caracteristici tehnice, beneficii, avantaje, exemple de utilizare… era aproape o lucrare de licență. Apoi am stabilit o întâlnire cu reprezentanții firmei și aceștia mi-au spus că cel mai bine ar fi să merg în timpul pauzei de masă care dura o jumătate de oră. Zis și făcut.
M-am prezentat într-o zi cu soare, la ora 12, la sediul fabricii iar doamna de la birouri m-a dus în curte unde adunase muncitorii care mă așteptau curioși. De fapt cred că erau numai femei și toate, dar absolut toate, se uitau fix la mine și îmi studiau fiecare mișcare. Erau vreo sută dar mie îmi făcea impresia că sunt câteva mii. M-au apucat niște emoții îngrozitoare și simțeam că am nimerit în groapa cu lei. Nu mai știam nici ce o să spun, nici cum o să spun, nu mai țineam minte ce scrisesem pe foi, mi se părea că prezentarea va fi prea lungă, uitasem și cum mă cheamă și tot ce vroiam era s-o iau la fugă. Doamna m-a rugat să mă urc pe un fel de ladă ca să fiu un pic mai sus și să mă vadă toată lumea. M-a apucat tremuratul, simțeam un gol în stomac și parcă nu mai aveam control asupra corpului meu. Mă treceau valuri de transpirații reci iar gâtul mi se uscase complet. Inima o luase la sănătoasa gata să-mi spargă pieptul iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Toată vlaga din mine se scursese printre șipcile lăzii pe care mă aflam și în tot corpul aveam o senzație de uscăciune deșertică. Brusc mi-am dat seama că mi-era sete și mi-aș fi dat viața pentru un pahar cu apă. Arșița îmi ardea nu doar gura ci îmi uscase și ochii. Probabil că doamna și-a dat seama că se petrece ceva și că nu mă simt confortabil. Mi-a surprins privirea și în timp ce-și întindea către mine mâna într-un gest larg, m-a întrebat cu o voce plăcută ”Doriți un pahar cu apă”? I l-am luat cu repeziciune din mână fără să spun un cuvânt și l-am băut până la fund cu disperarea unui călător epuizat. A fost cel mai bun pahar cu apă băut în viața mea. O apă rece care mi-a readus viața în vene, pulsul și-a revenit la normal iar emoțiile mi-au dispărut brusc. Nici acum după atâția ani nu pot să-mi explic efectul fantastic pe care apa l-a avut asupra mea. Cert este că am reușit atunci să vorbesc despre ceea ce îmi propusesem fără să mă uit pe foi, am răspuns la toate întrebările, am făcut glume, am împărtășit propria experiență și m-am simțit ca peștele în apă. Parcă vorbeam în fața unui auditoriu pentru a nu știu câta oară când eu, de fapt, depășisem pragul psihologic cu ajutorul unui simplu pahar cu apă.
De atunci am vorbit în fața oamenilor de nenumărate ori și nu am mai avut emoții dar e adevărat că întotdeauna am folosit micul truc cu apa. M-am convins că apa îți dă putere. Am câștigat și concursul vânzând la carduri în draci în perioada aia. Parcă 123 de carduri au fost în total, în orice caz am fost la mare distanță de locul doi. Printre altele, din banii primiți atunci, mi-am cumpărat o oglindă mare în dormitor în care nu există să mă uit și să nu-mi aduc aminte cu plăcere de perioada aceea. A fost singurul moment în care mi-a plăcut să lucrez în vânzări, poate și pentru faptul că vindeam un produs în care credeam cu adevărat. Au urmat, desigur, și alte concursuri dar cumva erau mânate de la spate și nu aveai opțiunea de a alege să nu participi. Nu a mai fost la fel, tot ceea ce este obligatoriu fiind, din start, mai puțin plăcut. Acum nu mai vreau să aud de vânzări pentru că mi se pare că este un domeniu care mie nu mi se potrivește dar, din păcate, mi-a luat foarte mult timp să-mi dau seama de asta. Deci vânzări, nu, organizări de evenimente, nu. Sunt curioasă care sunt domeniile în care voi să nu vreți să lucrați niciodată.
