Cura de slăbire cu pizza, bere și cârnați

26 August 201511 January 2017 Ioana 8 Comments

Din fericire nu a trebuit să mă lupt niciodată cu kilogramele în plus, nu am fost nevoită să țin diete drastice sau cure de slăbire istovitoare. Am avut mereu o greutate normală dar n-am fost niciodată slabă, genul manechin pe podium. Totuși de-a lungul timpului am avut fluctuații de greutate, nu foarte mari și fără să fie foarte vizibile asta și datorită înălțimii pe care o am (1,70 m). Vreau să spun că la înălțimea asta, 2-3 kilograme în plus sau în minus nu au același impact ca și la o persoană cu 10 cm mai scundă pentru că suprafața de repartizare, ca să spun așa, este mult mai mare.

Așa că în momentul în care am început să spun că aș vrea să slăbesc câteva kilograme, toată lumea mi-a spus că nu e cazul, că sunt la fel ca întotdeauna, că nu se vede și că doar fac fițe pentru că așa e la modă. Eu însă simțeam pe haine că m-am îngrășat și mi se pare teribil de neplăcut să mă strângă fustele în talie sau să nu mă pot mișca în voie într-o pereche de blugi. Cred că nu există ceva care să-mi provoace mai mare disconfort decât hainele strâmte care crapă pe mine. Poate doar o pereche de pantofi care mă strâng 🙂

La mine e foarte clar, m-am îngrășat întotdeauna din mâncare. Cum am dat de mâncare bună, cum am pus pe mine, dovadă întoarcerile din concedii unde nu mă abțin de la înghețată, pizza, bere, paste sau cartofi prăjiți. Iar situația inversă este la fel de valabilă, cum nu mai mănânc așa de mult, cum slăbesc și cred că regula asta se aplică majorității oamenilor. Sunt sigură că există și cazuri în care e vorba de dereglări ale metabolismului, de probleme hormonale sau alte situații patologice dar eu sunt convinsă ca marea majoritate a oamenilor care se îngrașă peste limită, se îngrașă din prea multă mâncare. Așa că planul meu de a da jos câteva kilograme s-a bazat pe reducerea numărului de calorii consumate într-o zi. Nutriționiștii nu recomandă scăderea rației zilnice sub 1200 așa că mi-am fixat acest target și vă asigur că nu am suferit de foame nici măcar o clipă. Este nevoie doar de un pic de atenție și spirit organizatoric pentru a nota și calcula în fiecare zi absolut orice înghițitură, fie că este vorba de una din masele principale sau doar o gură de cafea.

Pe internet există o mulțime de site-uri care oferă tabele de calorii iar eu am folosit două dintre ele. Le-am și comparat de multe ori și am văzut că diferențele sunt minore așa că m-am bazat pe ele. http://calorii.oneden.com/ este în limba română și conține multe referiri la alimente autohtone pe care le găsim în magazinele de la noi (Cora, Carrefour, Kaufland, Mega Image etc) ceea ce este un mare avantaj pentru că îți dă totul mură-n gură. http://www.calorie-charts.net/ este în engleză și mi-a plăcut pentru că la fiecare aliment de bază (carne, legume, fructe) îți dă numărul de calorii pentru toate variantele în care poate fi consumat: crud, fiert, copt, prăjit, conservat, uscat, marinat și ce-o mai fi. Un alt site pe care l-am găsit foarte util și care este în limba română unde, dacă te înregistrezi, ți se oferă recomandări și actualizări ale greutății, este http://calorieslab.com

În simpaticul meu caiet cumpărat de la Lidl mi-am făcut două secțiuni: în prima am creat un tabel pe care l-am completat cu numărul de calorii al alimentelor pe măsură ce mă loveam de ele, iar în partea a doua am lăsat câte o pagină pentru fiecare zi de mâncat sub observație.

E adevărat că până acum nu m-a interesat foarte tare subiectul acesta dar vă spun sincer că am avut câteva surprize de proporții, atât în sens pozitiv, cât și negativ. Nu m-am gândit niciodată că măslinele (preferatele mele) ar putea fi astfel de bombe calorice. Una singură are 12 calorii iar eu mâncam câte 30 odată! iar o linguriță de ulei de măsline are 40 de calorii. Doamne, și cu câtă generozitate turnam peste orice salată 🙂 Trist, foarte trist. Iar când mă gândesc la cartofi prăjiți mă apucă plânsul. Vestea bună e că o sarmală are doar 75 de calorii iar un grătar de porc de 100 de grame, 200 de calorii, deci mai puțin decât 100 de grame de franzelă. Deci de acum înainte e clar: o să aleg grătarul în detrimentul pâinii.

Și astfel, într-o duminică, am început cura de slăbire. N-am început chiar cu dreptul pentru că în ziua aia am fost învitată la o masă în familie și n-am putut rezista tentațiilor așa că sarmalele, înghețata și berea m-au dus puțin peste limita țintită (1200), mai bine zis am depășit cu 15 calorii. Dar am recuperat a doua zi când, suprinzător, fără să-mi propun, am mâncat extrem de puțin, poate și din cauza caniculei din acea perioadă. Am băut în schimb foarte multă apă, care, à propos, este singurul aliment care are zero calorii. Deci poți să bei 5 kile de apă pe zi că nu te îngrași niciun gram.

Există multe alimente, cred că pot să spun că majoritatea, care au trecute pe etichetă numărul de calorii așă că e destul de simplu să te ghidezi luînd reperele de acolo. Pentru celelalte, am căutat în tabelele de care vă spuneam iar unde nu-mi dădeam seama ochiometric de gramaj, puneam pur și simplu pe cântar.

La început e mai anevoios că trebuie să cântărești mai des și îți ia un pic de timp, dar cum mâncarea se repetă, în câteva zile totul devine mult mai simplu. Nu am mers pe regula strictă să fie exact 1200 de calorii pe zi, în unele zile au fost mai multe, în altele mai puține dar ca medie cam acolo am ieșit. Am mâncat de toate începând de la cârnați și pizza până la a bea o bere pe zi (care are 165 de calorii, deci nu e o tragedie). Ideea de bază e că poți să mănânci orice, doar să fie în cantități mici. Când spun că am mâncat cârnați, să nu vă închipuiți că mi-am tăiat vreo dărabă de 20 de cm. Nu, doar câteva feliuțe cât să-mi astâmpere pofta. De asemenea nu a contat ora la care am mâncat, am ronțăit sticks-uri în pat și la 12 noaptea (deși ulterior am avut un oarecare sentiment de vinovăție). Important e să fie notat totul, chiar și dacă muști doar o dată dintr-o piersică. Scrisul în caiet pe mine m-a motivat extrem de tare, simțeam că dau cuiva raportul și nu-mi venea chiar ușor să mă duc să scriu iar și iar în decurs de câteva ore. Am purtat caietul tot timpul cu mine și mi-a plăcut să-l decorez ca să fie mai atractiv. Pentru mine este o adevărată plăcere să desenez, să decupez, să lipesc și acest lucru manual, chiar dacă nu a fost un scop în sine, a însemnat un plus de importanță adus proiectului meu.

Era să închei fără să vă spun rezultatul final. Am slăbit 2 kg în 2 saptămâni ceea ce este foarte mulțumitor având în vedere că de atunci nu am pus niciun gram la loc deși mănânc absolut normal și nu mai calculez nimic. Știu sigur că existe diete care te scapă de 2 kg în două zile dar efectul nu este de durată. Acum depinde de fiecare ce vrea să aleagă. Eu am ales varianta în care nu ai nicio frustrare și vă garantez că metoda funcționează pe termen lung. Iar dacă e însoțită de un pic de mișcare (ceea ce eu nu prea am făcut) rezultatele sunt cu mult mai bune.

Godănel de gădăniță

19 August 201516 September 2015 Ioana 3 Comments

În sfârșit s-a răcorit afară! Ciudați mai suntem, toată iarna ne văietăm de frig, de facturi și de trotuare necurățate de zăpadă și așteptăm să vină vara iar când începe canicula, boscorodim supărați. Nicicum nu ne place. Totuși ieri a fost bine, aerul s-a împrospătat instantaneu după ploaie, a devenit din nou respirabil și cum totul are un scop pe lumea asta, mama m-a anunțat că este momentul perfect să coacem vinetele pentru iarnă. M-am bucurat ca de o casă aprinsă dar, ce să fac, chiar dacă nu mă omor cu pusul conservelor, la vinete nu o să renunț niciodată pentru că îmi plac prea mult așa că m-am conformat. Momentul acesta, al coacerii vinetelor pentru iarnă, pentru mine reprezintă sfârșitul verii. De-acum încolo începe odiseea conservelor, adică toamna cu toate nostalgiile pe care ni le strecoară în suflet.

Când mă gândesc la toamnă este aproape imposibil să nu-mi vină în minte prima zi de școală pe care o așteptam cu nerăbdare în fiecare an. Să mă reîntâlnesc cu colegii de clasă, toți cu uniforme scrobite, cu ghiozdane noi-nouțe, cu flori în mână pentru învățătoare și cu multe povești de împărtășit. Nu-mi părea rău că se termină vacanța, poate eram eu mai ciudățică, dar mi-a plăcut la școală întotdeauna și mi-am dorit să fiu școlăriță cu mult înainte de a avea vârsta necesară. Aveam vreo 2-3 ani când o verișoară de-a mea care era deja la liceu m-a dus într-o zi cu ea la grădiniță să ia un copil din vecini acasă. Așa de impresionată am fost de tot ce am găsit acolo, de măsuțele alea mici, de scăunele, de tablă, de planșele de pe pereți și de tot materialul didactic înșirat pe etajere încât nu am mai vrut să plec. M-am instalat într-o băncuță și nu m-am mai dat dusă acasă decât cu urlete și luată pe sus. Bine, eu nu-mi amintesc acest episod pentru că eram prea mică dar vi l-am redat din amintirile celor din jur. Oricum din acel moment mi-am dorit să mă fac mare și să ajung cât mai repede la grădiniță. Și cel mai mult (de asta îmi amintesc perfect) îmi doream să am și eu un godănel de gădăniță adică un ghiozdănel de grădiniță. Cumva în mintea mea ghiozdănelul certifica statutul de copil mare, cu responsabilități și program bine stabilit. Copil care merge mândru dimineața spre școală sau grădiniță purtându-și ghiozdanul ca pe un trofeu, însemnul clar al importanței și recunoașterii sale.

Visul mi s-a împlinit într-un final când bunica mi-a adus de la București ghiozdanul mult visat. Îl văd și acum în fața ochilor cu toate detaliile. Era din piele portocalie, cu o căptușeală din pânză maro și cu o cataramă mică argintie. Curelușa era subțire și lungă și se purta în diagonală peste piept. Era un ghiozdan rigid și încăpător, cu fundul dreptunghiular și cu un capac rotunjit care atunci când se deschidea lăsa să se vadă tot conținutul. În afară de sandwich-ul pe care îl duceam învelit într-un șervet de pânză și păhărelul de plastic, în ghiozdan aveam tot timpul flori uscate, hârtiuțe tăiate, cutii goale de medicamente, câte un capăt de creion și tot felul de alte nimicuri care parcă prevesteau încărcătura ce aveam să o car peste ani, zilnic, în poșetă. Doi ani am purtat acest ghiozdan iar când sora mea mai mică a intrat și ea la grădiniță, tot pe ăsta l-a vrut deși mama îi cumpărase unul nou. Se pare că al meu era mai frumos.

Și când am ajuns la școală ghiozdanul mi s-a părut la fel de important și am ținut întotdeauna să fie un accesoriu statement. Uneori s-a putut, alteori nu… Mă întreb cum aș fi reacționat atunci dacă aș fi avut posibilitatea de a alege din uriașa ofertă de ghiozdane care există acum pe piață. Sunt sigură că aș fi fost copleșită, extaziată și aș fi ales cu foarte mare greutate. Chiar și acum mă entuziasmez când văd un ghiozdan drăguț cum ar fi acesta de la Noriel. E cu pisici și asta deja spune tot 🙂

Și în afară de faptul că e cu pisici cochete (ar putea fi și cu prințese, tot pe gustul meu ar fi) mai are și o fundiță din paiete turcoaz în partea de sus. Spuneți-mi dacă există fetiță pe lumea asta căreia nu i-ar plăcea un ghiozdan roz cyclam care mai are și un pic de bling-bling sclipicios pe deasupra.

Dar de un ghiozdan cu minioni, cele mai simpatice creaturi inventate de cinema, ce ar spune copiii? Minionii din Despicable Me, mici, drăgălaşi, galbeni, cu ochelari şi înnebuniți după banane au cucerit planeta. Cum ai putea să reziști în fața unui astfel de ghiozdan?

Să faci cadou un ghiozdan unui copil care încă nu merge la școală mi se pare unul dintre cele mai drăguțe lucruri. Eu de-abia aștept să crească micuța noastră să văd ce își va alege dar deja am un mic indiciu că se va îndrepta tot către un ghiozdan cu pisici 🙂

Sunt curioasă dacă voi vă mai amintiți primul ghiozdan pe care l-ați avut și cât de important a fost pentru voi.

7 verbe pentru 7 zile #2

16 August 201531 August 2015 Ioana 6 Comments

M-am tuns. Eu singură, fără să merg la coafor pentru asta. Mai bine spus, am început demersurile/ pregătirile sau cum vreți să le spuneți, pentru o nouă tunsoare. M-am plicitisit de părul tuns în scări și aș vrea să-l aduc pe tot la același nivel și să renunț la breton. Deocamdată am tăiat cam 1 cm din lungime, nimeni nu mi-a spus că ar fi observat ceva dar eu văd deja diferența și-mi vine să mă uit tot timpul în oglindă 🙂
Am primit comanda de la Mangooutlet, exact la timp, așa cum am fost informată prin sms și mail. Continui să-mi respect principiul după care nu cumpăr haine decât în perioada reducerilor iar de firma aceasta sunt mai mult decât mulțumită. De data asta m-am combinat cu două prietene, valoarea coemenzii a fost peste 400 de lei și nu am plătit nicio taxă de transport. Acesta este portmoneul pe care l-am cumpărat, a costat 33 de lei iar dacă vreți să vedeți tot ce mi-am luat, dați un semn.

Am citit ”Jurnalul unui român în America” de Silviu Brizu. Am râs cu lacrimi savurând povestirile unui emigrant și ca să vă faceți o părere, redau aici un paragraf.

Când mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare pentru un animal de companie, că face mizerie multă etc. Când le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cât cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănânc, de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășite de simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal și să-l mănânci, așa, ca un barbar? Eh, când am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la protecția animalelor-PETA, am început să le explic că e un obicei tradițional românesc și să le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistând pe secționarea carotidei și colectarea sângelui într-un lighean, de preferință cu smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sângeretelui și mai ales a borindăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la borindău, la fel cum nu știu nici in românește, dar le-am explicat ca e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sânge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul, ca acum deja se strânsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau când cu milă, când cu dezgust. Apoi, zic, pârlim șoriciul cu paie, sau la butelie, daca stăm la bloc, și tăiem urechile animalului, pe care le dăm copiilor sa le consume pe loc, cu puțina sare asta dupa ce le facem niste poze călare pe animalul pârlit. Au mai plecat vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conștient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atâta atenție nu o să mai prind, poate, niciodată.

Am inaugurat noua mea adresă de blog pe domeniu propriu dar despre asta am scris aici.
Am petrecut o seară plăcută la Castelul Prințul Vânător cu prieteni vechi și dragi. Deși începutul a fost oarecum tensionat, chelnerii fiind toți foarte agitați și prinși cu pregătirile unei petreceri private, până la urmă a ieșit totul bine, am ascultat muzică bună iar mâncarea a fost excelentă. Între timp am văzut că alături de noi își serba ziua cel care s-a autointitulat Prințul Paul de România. Deci el fusese cauza care tulburase liniștea ce domnește de obicei în acest local. Prinți și prințese la Castel. Atmosferă regală, ce mai!

M-am revoltat încă o dată față de primitivismul obiceiurilor de Sfânta Maria și aici mă refer la ciudățeniile care se petrec la Mănăstirea Nicula. Înconjuratul bisericii târându-te pe coate și pe genunchi mi se pare ridicol, anacronic, umilitor și mai ales inutil. Credința și dragostea față de Dumnezeu nu ar trebui să lase ca astfel de manifestări să fie încurajate. Eu personal găsesc că este revoltător ca un preot să inducă ideea că dacă faci acest lucru ți se va îndeplini o mare dorință.
Am trimis prin poștă cererea de reziliere a contractului cu Telekom. Plăteam 47 de lei pe lună degeaba pentru că vorbeam pe telefonul fix doar cu mama deși am sute de minute și pe mobil. Acum aștept să mă sune și să încerce să mă convingă să-mi schimb decizia. Mi s-a părut așa ciudat când am predat scrisoarea la poștă amintindu-mi cât de greu a fost să ne instalăm postul telefonic în urmă cu 20 de ani. Cîte pile și câte relații am pus în funcțiune, ce lux era să ai telefon și câți ne-au invidiat pentru marea realizare… iar acum nu știi cum să te scapi mai repede de el. Mda… viața asta e o roată care nu stă degeaba niciodată.

A fost o săptămână caniculară și un pic agitată dar mă bucur totuși că încă vara e aici. Verbul săptămânii voastre care a fost?

Noul meu blog

15 August 201517 August 2015 Ioana 13 Comments

Mai în glumă, mai în serios, mi-am dorit să devin blogger profesionist chiar dacă nu știu exact ce înseamnă asta. Ceea ce însă știu cu siguranță este că un profesionist adevărat ar trebui să scrie pe propriul domeniu (.com, .ro, .eu, .info) și nu pe o platformă gratuită așa cum este blogspot. Adică așa am auzit prin târg și mi s-a părut logic și de bun simț, drept pentru care când am fost întrebată ce îmi doresc de ziua mea, am știut exact ce vreau: să mă instalez pe moșia proprie care se cheamă ioanaspune.ro. Și dorința mi s-a îndeplinit, domeniul fiind de acum al meu pe viață.

De aici au început însă complicațiile. Mi-a fost foarte greu să găsesc pe cineva să mă ajute să migrez, adică să mut, conținutul vechiului blog pe noul domeniu. Eu nu știu să fac asta chiar dacă există enșpe mii de tutoriale pe youtube. Probabil că pentru cineva care a făcut acest lucru de multe ori, e o treabă de juma de oră sau poate nici atât. Chiar dacă așa pare, nu e totuși floare la ureche pentru că aparențele înșeală. În spatele acelei jumătăți de oră stau de fapt zile întregi de învățat, experimentat și testat. Ca în orice domeniu, e vorba de experiență. Privind de pe margine, pare ușor. Poate ați văzut băieții aceia care întind blatul de pizza cu o dexteritate de jongler, făcând un cerc perfect, subțire și aproape transparent în timp ce fac spectacol. Aruncă aluatul în aer, îl prind înapoi cu o singură mână, îl învârt pe un deget, îl întorc pe toate părțile alungindu-l și sucindu-l ca într-o joacă de copil. Pare simplu, nu? Încercați să faceți asta acasă, pe masa din bucătărie și pentru început o să vă alegeți numai cu bucăți de aluat rupte și făină împrăștiată peste tot.

Așa și cu blogul meu. Nu am avut nici puterea, nici timpul, nici dispoziția să o iau de la începutul începuturilor așa că am apelat la un specialist. Prima încercare am ratat-o cu succes. Am început o corespondență pe mail cu cineva care se lăuda pe site-ul propriu că face acest lucru de mulți ani și că are doar clienți mulțumiți. Am scris și am așteptat răspuns dar nimic. Am presupus că mailul meu a intrat în spam și am scris a doua oară. Da, se poate ”scumpa mea”, așa mi-a răspuns. Probabil nu ți-am văzut primul mail pentru că primesc enorm de multe mailuri și sunt cam zăpăcită. Serios?? Pff, oare peste ce profesionist am nimerit? Toată treaba mă costa 30 de dolari, mie mi s-a părut un preț rezonabil, am zis ok și mi-a spus că o să-mi trimită factura urmând să stabilim cum facem cu schimbul de parole. Au trecut vreo trei săptămâni de atunci și încă aștept factura. Glumesc desigur pentru că mi-am dat și eu seama că de unii numai gura e, așa că am apelat la prieteni și din unul în altul am ajuns la Damian căruia îi mulțumesc pentru ajutor.

Sunt acum migrată și fericită posesoare de blog pe domeniu nou-nouț. De fapt nu știu dacă fericită e chiar cuvântul potrivit. Mai degrabă un fel de fericito-disperată pentru că nu prea știu de unde să mă apuc. Deocamdată nimic nu-mi iese. Cred, adică sper, să pot publica acest articol. Pare simplu. La fel de simplu pare și să schimbi puțin aspectul blogului. Am modificat puțin culorile. În preview totul pare ok dar nu găsesc nicăieri opțiunea/ butonul /ceva unde să scrie apply. De aseară caut. M-am culcat cu niște draci de-mi venea să trântesc ceva. Nu pot să înțeleg expresia ”fericiți cei săraci cu duhul” că eu dacă nu înțeleg ceva intru în depresie.

Meniul din spatele blogului e jumătate în română, jumătate în engleză. La prima vedere ai zice că dacă e în limba maternă îți vine mai ușor. Mie, nu. Chiar deloc. De 20 de ani tot ce e legat de calculatoare pentru mine e în engleză. La un moment dat, tot ieri, am căutat pe google translate cum se traduce antet. Header! Parcă m-am prostit. Păi dacă îmi zicea așa de la început, știam din prima 🙂 Că doar cu header și footer lucrez în word de când mă știu. Da, cele mai multe cuvinte îmi vin mai ușor în engleză. Trebuie să fac cumva să aduc totul înapoi în engleză, mi-ar fi mai ușor și pentru tutorialele care îmi arată cum să fac una-alta.

Acum am emoții. Acesta este primul articol pe noul blog și parcă sunt în prima zi de școală. Să văd acum dacă pot să inserez linkul și să văd dacă găsesc editorul de texte apoi încep din nou săpăturile pentru schimbarea culorilor. Urați-mi noroc 🙂

Liebster Award – un joc în lanț

11 August 201518 August 2015 Ioana 3 Comments

Liebster award este un fel de decorație sau medalie sau premiu sau cum vreți să-i spuneți care se acordă de către un blogger unui alt blogger și care există, evident, doar în mediul virtual. Are origini germane după cum îi spune numele și în traducere liberă ar însemna cel mai iubit, cel mai drag, cel mai dulce, cel mai plăcut sau ceva de genul ăsta. Oricum ceva de bine. De foarte bine.

Este un fel de joc în lanț, adică odată ce ai primit titlul trebuie să-l dai mai departe respectând regulile. Dacă refuzi să faci acest lucru înseamnă fie că nu ai chef, fie că îți lipsește simțul umorului, fie că nu ai timp și, deși eu cred că nu se întâmplă nimic, gurile rele spun că s-ar putea ca blogul să-ți intre pe o pantă descendentă :))))) Decât să riscăm, mai bine să fim prevăzători.

Deci, să purcedem la treabă. În primul rând trebuie să-i mulțumești celui care te-a nominalizat iar eu îi mulțumesc lui Cătălin că s-a gândit la mine.

Iar acum să răspund întrebărilor primite (11 la număr):

Cine eşti şi cât de multe poţi spune despre tine? Sunt Ioana, poza o vedeți pe prima pagină și am scris 50 de lucruri despre mine aici.
În ce perioadă a anului eşti cel mai aproape de blogul tău/de cititorii lui? Cred că iarna când ne retragem cu toții în vizuină și avem timp de răsfoit internetul.
Poezie sau proză? De ce? Nu pot să fac o astfel de alegere pentru că citesc cu plăcere ambele genuri. Asta e ca și cum m-ai întreba apă sau aer? Nu poți trăi fără niciuna din ele.
Câţi bani ai vrea să câştigi lunar pentru a nu te considera neîndreptăţit? Dacă mă compar cu cei care trăiesc în lumea mai puțin civilizată, mă consider o norocoasă pentru că am întotdeauna ce să mănânc și un loc unde să dorm confortabil. Nu sufăr de foame, frig sau sete, am haine frumoase și sunt sănătoasă. Sigur că aș vrea bani cât de mulți dar nu mă consider neîndreptățită.
Cât de cheltuitor eşti? Acesta e un subiect mult prea intim 🙂 Aproape la fel de personal ca și religia și vă spun doar că sunt mai cheltuitoare decât aș vrea să fiu.
Când crezi că eşti cel mai singur? Toți oamenii sunt singuri când se nasc și când mor. Între cele două evenimente , de bine, de rău, tot mai găsești pe cineva cu care să schimbi o vorbă.
Ce hobby-uri ai? Îmi place să cos la mașină. Și scrisul poate fi un hobby, nu? Dar creșterea, iubirea și giugiuleala de pisici? Oare acesta poate fi considerat un hobby?
Cât de popular eşti în cercul tău de prieteni? Are legătură popularitatea cu blogging-ul? Nu cred că sunt o persoană ”populară” dar nici una pe care să nu o observi. Presupun că sunt undeva la mijloc. Într-un fel popularitatea are legătură cu succesul în blogging și aici mă refer la vedete care au mii de vizualizări fără să aibă conținut de calitate.
Cât de des mergi în cluburi şi la concerte/spectacole? În cluburi niciodată. La spectacole merg cât de des pot. Ador baletul.
Mai sunt 48 de ore până la Sfârşitul Lumii. Cum ţi le petreci? Aș lua un somnifer puternic să dorm și să nu mai știu nimic.
Ce părere ai despre tineretul din „ziua de azi”? Niște obraznici. Niște prost-crescuți. Niște neica-nimeni. Glumesc desigur 🙂 Cu siguranță aș vrea să fiu în locul lor pentru că exact așa am fost și noi. Nu-mi place să judec oamenii și cu atât mai puțin generațiile.

Acum trebuie să nominalizez 11 bloggeri care vor răspunde la alte întrebări alese de mine iar aceștia sunt:

Întrebările pentru cei nominalizați sunt:

Ce loc din lume ai vrea să vizitezi măcar o dată în viață?
Care este cartea pe care o poți reciti cu plăcere oricând?
Ce sfat ți-ai da ție însuți, celui de la 16 ani?
Care a fost obiectul de studiu preferat la școală?
Dacă ar fi să mulțumești unui om din viața ta, care ar fi acela?
Ce iubești mai mult, pisicile sau câinii?
Dacă ar trebui să-ți alegi acum o altă meserie, către ce te-ai îndrepta?
Care crezi că a fost cea mai mare invenție a omenirii?
De unde s-au inspirat părinții tăi când ți-au ales numele?
Care este primul lucru pe care îl remarci la o persoană?
Când ai plâns ultima oară?

Și cam atât. Pentru ca cei nominalizați să afle acest lucru, ar fi bine să le trimiteți un link așa cum o să fac eu acum.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: