Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj

        În sfârșit s-a făcut seară și pot să mă bag la somn pentru că am avut o zi plină. Plină de prostie, vreau să zic 🙂 Și ca să fac față prostiei mi se pare cel mai obositor lucru de pe pământ.

        Am început de dimineață în forță cu niște discuții de mă doare capul și acuma. Cică virusul SIDA nu a apărut nici de la maimuțe, nici din Africa ci  nu știu ce medic l-a creat în propriul laborator în scopul depopulării planetei! Și nu, nu e un titlu din Libertatea care să fi fost marcat cu litere îngroșate. Sau poate o fi fost, dar cine l-a preluat, l-a răspândit cu atâta convingere și patos încât niciun argument nu mai stătea în picioare în fața acestei conspirații mondiale. Iar eu, fată cu bun simț, a trebuit să suport întreaga perorație din simplul motiv că nu aveam cum și unde să plec fiind la serviciu.

        Am auzit apoi o rețetă de maioneză minune fără ulei și fără gălbenuș. Cum han-tătar (vorba lui bunică-mea) mai e și asta când, prin definiție, maioneza tocmai asta înseamnă – o emulsie de ulei. E ca și când ai descoperi o rețetă de mămăligă care se face fără mălai. Și fără apă.

       Acasă am deschis Facebook-ul ca să văd cum curg postările despre ingredientul secret care face cozonacul mai pufos, checul mai gustos și caltaboșul mai sănătos. Nu mă întrebați care este numele acestui ingredient pentru că n-am dat click să citesc continuarea deși cu siguranță aș fi aflat că acest aliment miraculos reduce colesterolul, scade glicemia și face să dispară celulele canceroase. Toate în același timp și probabil întins pe față, reduce ridurile făcându-te să arăți cu zece ani mai tânără.

        Recunosc, uneori sunt superficială și nu mă interesează subiectele cu tentă științifică ci doar cele ușurele cum ar fi Săptămâna Modei de la Paris unde, à propos, controversații papuci Crocs au fost ridicați la rang de artă de casa Balenciaga. Trebuie să îi știți pentru că mai toți avem o pereche de plasticuri din astea cu care ieșim în grădină sau pe balcon. Urâțeniile  alea de saboți care costă 20-30 de lei, sunt comode și țin la noroi. crocs

        A lu’ Balenciaga însă vor costa mai mult de 250 de dolari pentru că au platformă, câteva briz-brizuri și logo-ul firmei. Culmea prostiei e că se vor găsi cu siguranță cumpărători pentru că, nu-i așa, sunt ultima fiță din colecția de primăvară-vară 2018 deși sunt urâți cu draci.

        Dar toate astea pălesc în fața știrii care vuia pe toate canalele la ora 7 când am deschis televizorul iar dacă aș fi fost pe internet aș fi crezut că e o glumă a celor de la Times New Roman. Din păcate  nu e glumă ci e realitatea care ne seacă zilele. Varujan Vosganian, fost ministru al economiei, e pe punctul de a scoate o lucrare științifică în domeniul la care se pricepe atât de bine – cel al economiei și finanțelor. Tocmai a descoperit una din cauzele găurilor din bugetul patriei: autoconsumul.

        Fostul membru al PNL, acum mare om politic în ALDE,  susţine că înclinaţia românilor spre autoconsum „ne costă în fiecare an miliarde de lei”, pentru că grădinile, coteţele şi atelierele din curte produc PIB, nu şi impozite.  Fiecare ou mâncat de la găina din curte „văduveşte” bugetul de cincizeci de bani pentru că oul din coteţ, în drumul său spre tigaie, nu produce niciun ban. În schimb, oul produs și vândut de o fermă  aduce bugetului TVA, impozit pe profit şi pe dividende, impozit pe salarii şi încă multe alte taxe după cum prea bine știm cu toții.

        Dacă acest scurt eseu ar fi fost scris de (deja) celebrul nostru ministru al Educației nu m-aș fi mirat dar de la Vosganian aveam alte așteptări. Când Liviu Pop a scos porumbelul la deschiderea anului universitar că fiecare copil merită un viitor. Un viitor mai bun decât cel prezent măcar avea circumstanțe atenuante: vorbea liber și, hai să zicem, i-a scăpat. Dar Vosganian a copt-o îndelung, a stat și a cugetat, a întors problema pe toate părțile și a găsit vinovații pentru situația actuală: gospodarii care țin cinci găini în bătătură și se chinuie un an de zile să îngrașe un porc pe care să-l taie de Crăciun.

        La reacțiile firești apărute în urma acestui scenariu grotesc a încercat să dreagă busuiocul spunând că a dat exemplul ouălor nu ca să impoziteze coteţele ci ca să fie mai bine înțeles… Să-l cred oare? pentru că mie deja nu-mi sună a bine…

 

Share This:

Read More

Cine mă enervează la TV

        Cum o fi oare să le știi pe toate? Să fii medic-profesor-inginer-doctor-academician şi să ai la degetul mic răspunsul la orice întrebare, ba chiar mai mult decât atât, să ai un eseu gata de a fi expus înainte de a fi formulată întrebarea? În vocabularul tău să nu existe expresia nu ştiu, să ai întotdeauna acces la sursele cele mai autorizate şi fiecare dimineaţă să-ți înceapă cu consultarea în agendă a listei de emisiuni la care eşti invitat pentru a-ţi da părerea?

        Eu nu ştiu cum e dar dacă îl întrebăm pe Florin Condurăţeanu aproape sigur ne va spune că uşor nu e în timp ce va ofta cu greutate privind gânditor prin lentilele ochelarilor în aceeaşi nuanţă cu cămaşa. Dacă aveţi televizor în casă nu se poate să nu-l ştiţi, a umblat (şi încă umblă) pe la toate televiziunile fiind invitat sau chiar moderând  emisiuni de genul taclale, bârfe sau taifasuri care sunt la mare modă acum. Abordează orice subiect deşi are predilecţie spre pulsul medicinei unde este mare expert comentator. condurateanu

        Mie omul ăsta nu-mi place și gata. Mi-e antipatic instinctual dacă pot să spun așa și mă enervează totul la el începând de la felul cum arată până la modul în care își expune opinia despre orice. Ce-i drept, cred că de la asta mi se trage, de la faptul că prea le știe pe toate și e sfătos până la Dumnezeu și înapoi. Când se dezbătea cazul Elodiei la OTV era expert în criminalistică și se lega de niște piste, de niște indicii și amănunte de zici că trăise toată viața în familia lui Sherlock Holmes. Când o avea invitată pe Monica Pop, oftalmoloaga prezentă mai mult în studiourile tv decât la spital, știa totul despre chirurgia ochiului, strabismul convergent, unghiul de deviație sau cataracta congenitală și, deși o lăsa să vorbească fără să o întrerupă, o completa din când în când cu informații de mare acuretețe științifică până reușea să o scoată din sărite.

        În ultima vreme a fost mai mult decât preocupat de soarta Denisei, copila de douăzeci și ceva de ani ce cânta manele și care din păcate a murit. Condurățeanu a tocat subiectul ca o meliță stricată și ne-a informat prin toate mijloacele posibile despre tot ceea ce înseamnă bolile la ficat, despre virusul C și E și G, despre anticorpi și despre tratamente cu succese fabuloase după doar douăsprezece săptămâni dar care, bineînțeles, nu se fac în România.

        Probabil o să mă întrebați de ce mă uit la emisiunile lui dacă mă enervează așa de tare. Nu mă uit. Adică nu stau să le urmăresc cap-coadă dar butonând telecomanda, mai dau peste el din când în când și atunci mă opresc un pic să văd ce mai are omul în program. Uneori zăbovesc mai mult, de obicei atunci când e în dialog cu cineva care are de spus lucruri interesante. În urmă cu doi-trei ani apărea mereu împreună cu nutriționistul Gheorghe Mencinicopschi. Asta înainte de a intra doctorul la pușcărie. De fapt nu cred că era medic dar știa multe despre alimente doar fusese directorul Institutului de Cercetări Alimentare. După ce l-am auzit povestind din ce se fac crenvurștii, n-am mai mâncat un an de zile (în cea mai mare parte din MDM, adică tocătură de oase, tendoane, pielițe și grăsime, practic tot ce mai rămâne din carcasa de pasăre după ce se ia carnea). Acuma se pare că am uitat că văd că mi-a trecut greața 🙂

        Sunt totuși unele lucruri despre care știu sigur că am auzit pentru prima oară de la el. De exemplu, spirulina despre care eu credeam că este un medicament când de fapt este o algă  plină de nutrienţi cu beneficii extraordinare pentru organism. Spirulină nu mănânc pentru că nu-mi place gustul, în schimb tot din vremea aia și tot ascultându-l pe Mencinicopschi (ce nume ciudat și greut de reținut are!) am rămas cu obiceiul de a ronțăi fructe goji. Sunt bune la gust, aproape nu au calorii și totuși ai senzația că mănânci ceva, ca să nu mai spun de faptul că au cel mai puternic efect antioxidant dintre toate produsele alimentare din lume. Și asta se pare că este ceva de bine, nu mai țin minte exact  ce e cu antioxidanții ăștia dar cu siguranță prietenul Condurățeanu ne-ar putea vorbi vreo două ore pe acest subiect. Iar eu m-aș enerva după primele cinci minute 🙂 Ce să fac dacă nu pot empatiza deloc cu el?

        Și mai am câteva persoane pe care nu le plac datorită sfătoșeniei de care dau dovadă în permanență prin fiecare propoziție și prin fiecare afirmație pe care o fac. Avocatul Daniel Ionaşcu. daniel ionascu

        Avocat și doctor în teologie care dă sfaturi duhovnicești invitaților de la Acces direct și de la toate celelalte emisiuni de scandal ale Antenelor. Ăsta mi-e urât rău de tot. Apoi urmează Grigore Leșe. Și el tot doctor, dar de data asta în muzică. Nu am treabă cu cântecele lui din Maramureș (care, cel puțin pe mine, mă depășesc din punct de vedere cultural) dar când începe cu filosofia energetică despre viață și univers mă termină psihic. Ca să nu mai spun că nu pierde nicio ocazie de a-și arăta frustrarea că este mai bine apreciat în străinătate decât în România. Oare de ce? 🙂 And last but not least… Dan Puric. De când l-am auzit pe Pleșu spunând despre el că ”citează mai mult decât citește” nu mă mai pot gândi la altceva atunci când îl aud. Dar nu-l aud prea des pentru că evit 🙂

        Disclaimer: Nu am vrut să ofensez pe nimeni, dacă vouă vă plac acești oameni este în regulă. Nu suntem toți la fel și gusturile diferă de la om la om. Accept de asemenea faptul că și eu la rândul meu atrag antipatii (deși pare greu de crezut) 🙂

 

 

Share This:

Read More

De ce să fii bun când poți să fii rău?

         Ieri, 1 noiembrie, a fost Luminația. Nu știu dacă se poate numi sărbătoare dar cu siguranță este o zi specială în care cu toții (sau cel puțin așa aș vrea să cred) ne gândim mai intens, mai cu drag și cu mai multă nostalgie la cei dragi plecați dintre noi. Cimitirele devin vâlvătăi de lumină reflectând lumânările aprinse pe morminte iar crizantemele de toamnă se revarsă în valuri trecând din coșurile florăreselor în brațele celor care le cumpără pentru a le dărui sufletelor trecute dincolo. Se spune că în această noapte sufletele morților vizitează lumea celor vii. E un mit provenit din cultura celtică, adus de către catolicii de pe alte meleaguri în vestul țării noastre și primit cu brațele deschise de către cei care locuiau aici. Obiceiul de a veni în preajma rudelor și prietenilor adormiți cu flori și lumânări a prins ușor pentru că e o sărbătoare frumoasă și un moment de reculegere iar imaginea cimitirului iluminat oferă câteva clipe de liniște și aducere aminte departe de agitația zilnică.

        Pe scurt, ar trebui să fie o zi a reconcilierii, a împăcării cu sinele, a zi în care principiile de bază ale creștinismului, bunătatea, iertarea și iubirea aproapelui, să fie puse pe cea mai înaltă treaptă iar diferențele dintre oameni să se estompeze până la dispariția ultimei granițe. Dar, nu… Hotărârea și determinarea unor încrâncenați cărora li se pare că această sărbătoare nu este ”autentică” te duce cu gândul la lipsa de viziune și deschidere a întunecatului ev mediu.

      Nu-mi vine să cred că încă există slujitori ai unei biserici care se declară tolerantă, care îndeamnă oamenii să ignore această zi. Și de ce? Pentru că nu este tradițional românească. Stau însă și mă întreb dacă este tradițional românesc să te târăști în patru labe prin noroaie sau pe pietre ascuțite ca să pupi niște icoane sau să-ți freci portofelul de sfinte moaște în speranța de a-l umple cu cât mai mulți bani. Sau dacă este tradițional românesc să fii primul la campionatul de pupat moaște. De când oare în asta constă credința?

        Un preot din zona mea și-a îndemnat enoriașii să nu meargă la cimitir în ziua de 1 noiembrie. Ce? noi nu avem sărbătorile noastre? De ce să le ținem pe ale altora? Un astfel de discurs mi se pare mai mult decât rea-voință, este de-a dreptul răutate, ciudă și frustrare. Iar răutatea merge mână în mână cu prostia.  Noi, adică ăia mari și tari care nu ne corcim cu nimeni, ne vom comemora morții în altă zi, în prima sâmbătă din noiembrie numai să nu mergem deodată cu cei de alte  religii împreună la cimitir. Cu o astfel de atitudine arțăgoasă, să mă mai mir că în secolul XXI încă se iscă războaie din motive religioase?

        Sigur că nu toți preoții ortodocși au făcut asta, nu generalizez, unii chiar au fost la cimitir și au oficiat slujbe în memoria celor morți dar e trist că încă există indivizi cu mintea înfundată care au putere de influență și care își folosesc capacitățile negând dezvoltarea liberă și firească a relațiilor dintre oameni. Ridică bariere imaginare între persoane care conviețuiesc împreună într-o bună vecinătate când, de fapt, diferențele sunt atât de mici. Uneori acestea sunt aproape inexistente dar este suficient să apară un astfel de  ”lider”  care în virtutea inerțiilor dogmatice să impună puncte de vedere intolerante și totul se duce de râpă. Din păcate, datorită poziției pe care o au, acești înalți funcționari bisericești reușesc să împartă lumea în două. Și uite așa, cei care au ales să urmeze sfaturile prea înțeleptului, prea fericitului și prea cuviosului prelat nu s-au mulțumit doar să stea acasă pe fundul lor ci chiar au început să propage ideea că de Luminație nu trebuie aprinse lumânări. Oare ce urmează? să ne luăm la harță pe tema asta? De fapt tata a primit deja un telefon în care a fost apostrofat pentru gestul de a aprinde o lumânare la mormântul mamei în ziua de 1 noiembrie…imag4959

Share This:

Read More

Bună dimineața. Cu zâmbet sau fără?

        Azi am chef de clasificări și o să vă povestesc despre categoriile de oameni pe care îi întâlnesc în fiecare dimineață pe drumul pe care îl fac de acasă până în stația de autobuz. Pe cei necunoscuți îi scot din ecuație pentru că nu prezintă interes din punct de vedere al subiectului abordat: salutul. O să mă concentrez doar pe ceilalți cu care mă cunosc și cu care mă salut. Sau așa ar trebui.

        O parte mă salută, pe alții îi salut eu. Nu m-a interesat niciodată cine e primul care dă binețe, nu am așteptat să fiu eu cea salutată și nici nu mi-a căzut steaua din frunte dacă am spus eu prima bună ziua. În codul  bunelor maniere există reguli care impun uzanțe clare în funcție de vârsta, sexul sau funcția celor care se intersectează pe stradă, le cunosc foarte bine și le respect atunci când vine vorba ca eu să fiu cea atentă la detalii. Dacă m-aș întâlni cu unul dintre profesorii mei din liceu cu siguranță aș face orice ca să mă observe și l-aș saluta oricât de mare ar fi distanță de la care m-ar putea vedea. Din păcate lucrul acesta se întâmplă din ce în ce mai rar pentru că unul câte unul pleacă dintre noi.

       În schimb dacă mă întâlnesc cu cineva mult mai tânăr sau cineva care ar trebui să-mi arate un așa zis ”respect” nu îmi iau o morgă importantă așteptând să mă salute și dacă îl văd eu prima, rostesc vorbele magice că doar nu mă doare gura. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, despre cel care e primul și cel care răspunde. Vreau să aflu dacă sunt singura care a observat că oamenii se împart, și de această dată, în categorii diferite care se separă între ele ca uleiul de apă.

        Mi se pare normal, de bun simț, o dovadă de respect, de civilizație, de politețe, spuneți-i cum vreți, ca atunci când saluți pe cineva să schițezi un mic zâmbet. Măcar cu ochii dacă nu cu toată fața. Eu cel puțin așa fac dar nu întotdeauna mi se răspunde la fel. Prin urmare prima categorie e a celor care salută dar care sunt de o sobrietate de zici că tocmai au fost instalați pe viață într-un scan de ministru plenipotențiar. Îngaimă un bună dimineața cu o față sobră, linsă și distinsă de nu-ți mai trebuie să-i întrebi de sănătate și încerc să trec pe lângă ei cu viteza luminii că altfel îmi stric tot zen-ul.

        Urmează apoi cei care nu mă văd și, deci, nu mă salută. Trec pe lângă mine de parcă aș fi din sticlă transparentă, invizibilă în lumina soarelui. Și nu doar că nu mă văd (mi se întâmplă și mie uneori să nu fiu atentă la ce se întâmplă în jurul meu) dar nici nu mă aud când îi salut eu. Nu spun nimic, nu răspund nimic și trec pe lângă mine cu o privire ațintită prin mine de parcă aș fi o fantomă. Ăștia nu sunt mulți dar nu sunt de neglijat și n-o să mă pot obișnui vreodată cu felul lor de a fi. Genul cum îi mutul mai voinic nu mi-a plăcut niciodată și reprezintă dovada clară a lipsei de educație. Sau, mai degrabă, lipsa bunului simț.

        Ultima categorie, și cea care mă deranjează cel mai tare, este cea a bulldog-ilor. Și ca să fim înțeleși, vorbim de oameni nu de câinii care sunt absolut adorabili.

bulldog
foto vetstreet.com

        Cei care îmi răspund, dar nu înainte de a-mi arunca o privire ca cea din poza de mai sus. Se dovedește încă o dată că o imagine face cât o mie de cuvinte altfel nu știu cum aș putea exprima scârba, lehamitea și sictirul care se revarsă prin toată mimica feței lor atunci când oamenii aceștia sunt deranjați de un simplu  bună dimineața rostit în apropiere. Cel mai probabil este faptul că ei știu că trebuie să răspundă pentru a păstra normalitatea relațiilor dar sunt oripilați de faptul că i-am deranjat. Și mă urăsc pentru asta. Și mi-ar da cu ceva în cap numai să tac și să nu-mi mai vadă zâmbetul și bucuria că a început o nouă zi frumoasă.

        Știu să respect tristețea cuiva și recunosc o privire îndurerată, văd de departe când cineva are o zi proastă și umblă îngândurat cu corăbiile scufundate dar acreala unei mutre îmbufnate zi de zi și răceala unei voci continuu morocănoase  mă deprimă complet și ajung uneori să îmi doresc mai degrabă să umblu prin pustietate decât să mă mai întâlnesc cu astfel de personaje ursuze. Zâmbiți, oameni buni, și o să vedeți că imediat vă veți simți mai bine!

Share This:

Read More

10 lucruri care nu-mi plac

        Nu știu ce m-a apucat să fac lista asta dar probabil mi se trage de la canicula care îmi dă o stare de disconfort și ca întotdeauna când ceva mă deranjează îmi vin în minte numai lucruri negative. De fapt nici nu am chiar atât de multe dar tot am găsit să înșir câteva.

  1. Clătitele. Nu mai știu pe nimeni căruia să nu-i placă și cu toate astgea nu înțeleg de ce lumea se dă în vânt după aluatul acela copt doar pe jumătate. Mănânc și eu o clătită, două, ocazional, dar fără nicio plăcere. Eu personal n-am făcut niciodată clătite și din partea mea ar putea să dispară pentru totdeauna că nu le-aș simți lipsa.
  2. Muzica dată la maxim la nunți. Și nu doar la nunți ci la orice petrecere. Să fii la o nuntă nu e același lucru cu a te duce în club sau la discotecă unde nu ai altceva de făcut decât să te zbânțui toată noaptea pe ritmuri tembele care se repetă la infinit. Poate vrei să mai schimbi o vorbă cu vecinul de masă, poate vrei să mai cunoști oameni noi sau poate vrei să-i ceri chelnerului să-ți umple paharul fără să fii nevoit să urli ca să te audă. Urăsc să fiu răgușită trei zile după câte o noapte de super distracție în care bașii mi-au spart creierul.
  3. Grătarele făcute la ”iarbă verde”. Am trecut de faza asta, de fapt cred că niciodată n-am fost chiar entuziasmată de astfel de ieșiri dar mă lăsam dusă de val. Și de anturaj 🙂 Să mă duc la naiba-n praznic cu o mie de bagaje, castroane, tacâmuri, șervețele, cărbuni și încă o jumate’ de bucătărie înghesuită în potbagaj… nu e de mine. Să ce? să gătesc ferindu-mă de muște și albine iar în jurul meu totul să fie lipicios? No, thanks. E adevărat că îmi place și mie o bucățică suculentă de carne friptă dar am destui prieteni care au astfel de grătare și cuptoare de grădină și dacă mă invită la ei în curte, este minunat. Dacă nu, prefer să stau acasă și să mănânc ce se poate face pe aragaz. Avem o familie de prieteni cu care ne întâlnim destul de des și pe terasa lor pavată cu granit petrecem seri minunate de vară fără să fie nevoie să ocolesc câte o balegă de vacă așa cum se mai întâmpla când ieșeam la iarbă verde pe Valea Arieșului. Pentru mine ieșirile la munte înseamnă drumeții în natură și nicidecum chiolhanuri.
  4. Rochiile, bluzele, fustele, orice haine care au asimetrii. De exemplu nu-mi plac rochiile cu un umăr gol deși am văzut actrițe superbe pășind pe covorul roșu cu haine create de designeri celebri având astfel de asimetrii. M-am tot gândit de ce nu-mi plac și mi-am dat seama că am preluat această idee ciudată de la mama. Pe ea am tot auzit-o, de când eram mică, repetând acest lucru și am preluat din mers părerea ei fără să știu cu exactitate de ce. Puterea educației 🙂 Nu mai pot să mă schimb acum.
  5. Toamna. Pentru mine este cel mai urât anotimp iar frunzele care se îngălbenesc și cad din copaci mă deprimă total. Toate lucrurile rele din viața mea s-au întâmplat toamna iar zilele care se scurtează văzând cu ochii mă aduc la disperare. Nu-mi place bruma, nici ploaia, nici ceața și nici facturile la gaz care încep să crească 🙂
  6. Unghiile decorate excesiv cu sclipici, floricele, dungi, fundițe, pietricele, gâze și fluturi. Mi se par prea încărcate, nu fac mâna frumoasă și sunt de un gust îndoielnic. Nu-mi plac nici unghiile foarte lungi, cele foarte ascuțite mă fac să mă gândesc la cotoroanțe iar cele tăiate drept și crescute peste limite arată ca lopețile. Sau ca vâslele 🙂 Nu mă înțelegeți greșit, și eu îmi vopsesc unghiile și îmi plac toate culorile dar, ca de obicei, ce e prea mult, strică.

    unghii
    foto JennyClaireFox
  7. Statul la plajă. Nu mi-a plăcut niciodată să mă coc la soare și, pe vremuri, când nu știam atâtea despre efectul nociv al radiațiilor, mă chinuiam să zac pe nisip în speranța obținerii unui bronz cât mai intens că așa era moda, să te întorci de la mare negru tuciuriu. Acum sunt fericită că a trecut acest trend și că, la sfârșitul verii, nu fac notă discordantă cu pielea mea nebronzată.
  8. Culoarea vișinie. Puteți să-i spuneți grená, bordo sau marsala că tot dracul ăla este și oricum îmi stă îngrozitor de rău cu ea. Nu am și nici nu voi avea vreodată o haină culoarea asta.
  9. Amestecurile de condimente. De ce să cumperi amestecuri atunci când, atât de ușor, ai putea pune din fiecare așa cum îți place ție? Condimente pentru friptură. Condimente pentru pește. Pentru cârnați, pentru sarmale, pentru ciorbe… ce-s alea? Nu mai bine pun eu cât cimbru vreau, cât mărar am chef și cât tarhon îmi place? Azi am văzut o râșniță cu sare și chilly. În ce proporție erau amestecate, asta numai cel care a avut această idee genială ne poate spune. Iar condimentele pentru varză m-au dat gata. De când le-am văzut, sunt pregătită pentru orice, chiar și pentru apariția condimentelor pentru dovlecei 🙂 Sau pentru broccoli. IMAG4009
  10. Medicamentele. Normal, o să-mi spuneți că nimănui nu-i plac medicamentele dar am mari îndoieli în  această privință. Cunosc o grămadă de oameni care la cel mai mic semn de răceală se îndoapă cu paracetamol, algocalmin, sirop de tuse, nurofen și încă enșpe mii de pastile al căror prospect îl știu pe de rost. Și au stocuri din fiecare în casă. Eu cred că ăstora le place să ia medicamente. Mie nu-mi place să iau nimic, mi-e frică de efectele adverse și nu iau decât dacă sunt absolut nevoită.

        Îmi doresc să nu se simtă nimeni ofensat citind despre lucrurile care nu-mi plac mie. S-ar putea, de fapt sunt sigură, că există o mulțime de oameni cărora nu le plac hainele mele sau cum îmi fac eu părul, ce cărți citesc sau cum scriu. Sau cum îmi fac eu unghiile 🙂 Sunt oameni care nu suportă pisicile iar eu le ador. Până la urmă este o chestiune de gusturi și, din fericire, nu suntem cu toții la fel dar atâta timp cât ne respectăm unii pe alții n-ar trebui să ne deranjeze opțiunile celor din jur. Voi aveți o astfel de listă? care sunt primele trei lucruri care vă vin în minte atunci când vă gândiți la ceva ce nu vă place?

Share This:

Read More