Cărțile mele

        Aceasta este o leapșă (un joc care se transmite de la unul la altul) pe care am preluat-o de la Daniela. Sunt 12 întrebări la care trebuie să răspunzi iar mai apoi să predai ștafeta celor care doresc să intre în joc.
 
          1. Prima mea amintire cu mine citind… datează din primul an de școala. Eu nu am știut să citesc înainte să merg la școală și acolo am învățat literele. După ce am trecut de lecția cu ”Ana are mere” am dat de una singură abecedarul  pe repede înainte și am făcut legătura între desene și litera care apărea scrisă mare în colțul paginii. Astfel înainte de vacanța de iarnă puteam să citesc orice. O prietenă mai mare cu doi ani mi-a sugerat să mă înscriu la biblioteca școlii. Bibliotecara a refuzat însă pe motiv că înscrierile se fac abia din clasa a II-a așa că am fost nevoită să recurg la pile și m-am lăudat că mama mea este profesoară la aceeași școala. Atunci bibliotecara a cedat și mi-a făcut fișă de înscriere. Mi-a recomandat cartea Croitorașul cel viteaz și mi-a spus că în maxim o săptămână trebuie să o aduc înapoi. Am returnat-o în aceeași dupămasă după ce o citisem pe nerăsuflate. Mi-a plăcut foarte mult și o țin minte și acum.
 

         2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o… A fost La Medeleni de Ionel Teodoreanu. Terminasem clasa a V-a și vărul meu Andrei s-a mirat foarte tare când la întrebarea lui dacă am citit această carte i-am spus că nu auzisem de ea. Mi-a spus că toate colegele lui o citiseră (el era cu cinci ani mai mare ca mine) și numai despre asta vorbeau. O aveam în bibliotecă și am început să o citesc imediat deși mama mi-a spus că nu e potrivită pentru vârsta mea. Am devorat această carte (erau patru volume din Biblioteca pentru toți) și mi-am dorit să fiu când Olguța, când Monica. La sfârșit am plâns în hohote. Cred că în fiecare vacanță de vară am recitit La Medeleni.
         3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească… Poveștile scrise de Hans Christian Andersen : Fetița cu chibrituri, Rățușca cea urâtă, Mica Sirenă, Crăiasa zăpezii, Lebedele, Degețica și toate celelalte. Dacă toți copiii ar avea parte de aceste povești, dacă ar avea cine să le citească eu cred că ura și violența ar dispărea de pe pământ.
        4. Locul meu preferat de citit… în patul meu. Nu mă culc niciodată înainte de a citi măcar câteva rânduri indiferent cât aș fi de obosită. E adevărat că în ultimii ani nu citesc neapărat doar cărți, uneori răsfoiesc internetul.
         5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii… Nu am nevoie decât de liniște. Nu cafea, nu apă, nu pix…
        6. Numarul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare… Întrebarea asta nu are răspuns, nu pot să dau un număr. O să citesc atât cât voi putea dar știu că următoarea carte va fi asta:
 
          7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o… Este scrisă de Neagu Djuvara. Are un stil foarte plăcut și ușor de citit deși fiecare frază este plină de informație. Am citit multe din cărțile lui și am învățat mai multă istorie, geografie și politică decât în doisprezece ani de școală.  O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri este o carte care ar trebui să o citească orice român care din orele de istorie de la școală nu-și aduce aminte decât că i se cerea să memoreze un șir lung de ani, domnitori și bătălii. Greu de ținut minte și total inutil. Aceasta este însă o carte de istorie care se citește ca un roman palpitant.
 

         8. O carte care mi-a schimbat viața într-un fel… Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. O am pe noptieră și este cartea care îmi dă curaj și putere în momentele grele. Cred că sunt pasaje care deja le știu pe dinafară dar totuși găsesc de fiecare dată ceva nou. Scarlett O’Hara este personajul meu preferat din literatură iar fraza cu care se încheie cartea ”After all, tomorrow is another day” (până la urma urmei, mâine este o nouă zi) mi se pare un bun slogan după care să îți conduci viața.
         9. O carte care-mi place, dar care pare să nu placă mai nimănui… Este un roman foarte controversat, este viața lui Isus din perspectiva vieții omenești așa cum o trăim noi toți. Un pic mai greu de citit pentru că unele fraze se întind pe câte o pagină întreagă. Mie mi s-a părut o carte foarte interesantă dar nu cunosc personal pe nimeni căruia să îi fi plăcut.

         10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească… Shogun de James Clavell . Am început să o citesc de trei ori și de trei ori am renunțat. Îmi cer scuze față de fanii acestei cărți pemtru că știu că sunt foarte mulți.
         11. O carte care mă intimidează… Biblia.
        12. Trei dintre scriitorii mei preferați… Greu de ales doar trei. Lev Tolstoi din literatura universală, Ileana Vulpescu din literatura română contemporană și Lucian Blaga din poezie.
 
         Vă invit pe voi toți să răspundeți la aceste întrebări sau doar la acelea care vi se potrivesc cel mai bine într-un comentariu la această postare.
 
 

Share This:

Read More

Aida pentru noi toți

         Cum poți să spui despre operă că nu
îți place când tu nu ai văzut în viața ta un spectacol ?
         Cunosc foarte mulți oameni care nu au
fost niciodată la operă. Oameni inteligenți, informați, cu
școală, oameni care citesc mult, oameni cu care ai ce discuta dar
cărora (poate), pur și simplu, nu li s-a ivit ocazia să ajungă
la un spectacol de acest gen. Din diverse motive, fără să fie vina lor.
         Pentru aceștia și pentru cei care
iubesc opera cu adevărat, pentru copii și pentru vârstnici, pentru
oricine a vrut să vadă ceva frumos Opera din Cluj a avut o idee
extraordinară: a pus în scenă, în aer liber, Aida de Giuseppe
Verdi, una dintre cele mai de succes opere ale tuturor timpurilor. Se
cântă de aproape 150 de ani iar aseară a fost, din nou, o
revelație.
         Eu nu sunt o împătimită a muzicii de
operă, recunosc câteva arii celebre pe care le ascult cu plăcere,
merg din când în când la spectacole dar nu sunt o mare
cunoscătoare. Iubesc însă cu ardoare baletul dar despre balet o să vorbesc altădată.
         Acum o să vă spun câteva cuvinte
despre spectacolul pe care l-am văzut aseară și care nu îmi mai iese din minte, spectacol care s-a transformat într-o amintire frumoasă pentru 4000 de oameni. Nu eu am făcut estimarea, așa am
auzit azi dimineață la știri.
 
 

         Ora de începere a fost  8 seara iar eu am ajuns
pe la 7 în Piața Unirii și bine am făcut. În primul rând pentru
că mai târziu nu aș mai fi găsit locuri libere iar apoi pentru că
am trăit experiența ultimelor pregătiri. A fost foarte interesant
să fii înconjurat de artiști, de regizori, de figuranți, să le
vezi costumele de aproape, să auzi ultimele indicații și probele
de microfon. Parcă ne pregăteam cu toții (da, inclusiv noi,
spectatorii) de o mare serbare fără să existe distanța impusă de
cortină. Piața era plină de egipteni antici care cred că veniseră cu corabia din parcare 🙂
  

 

 
 
          Reprezentația a fost în limba
italiană dar a existat titrare pe un ecran mare. Mai mult decât
atât, înainte de fiecare act, directorul Operei (Marius Budoiu),
foarte simpatic și cu multă prezență de spirit, a urcat pe scenă
și a explicat acțiunea care urma să se întâmple și numele
personajelor.
 
Directorul Operei Cluj, tenorul Marius Budoiu
         A fost ca o poveste pe care era imposibil să nu o
înțelegi și care să te nu te emoționeze. Muzica a fost sublimă
( orchestra avea 55 de instrumentiști ) și la unele pasaje te
treceau fiorii atât de touching era. Vorbesc despre senzațiile mele, evident.
         Spectacoul a început pe lumină și
s-a terminat în noapte. Ceva care m-a făcut să zâmbesc a fost
sentimentul ciudat pe care îl aveam atunci când se termina un act
și începea pauza. Firesc așteptam să se aprindă lumina (ca la
teatru, nu?) dar de fapt se făcea și mai întuneric pentru că se
stingeau reflectoarele de pe scenă. Mi s-a părut amuzantă această
inversare de situație.

         Pentru marșul triumfal

(imposibil să nu recunoașteți muzica ) s-au folosit câteva sute de
figuranți voluntari. Și cai adevărați. A fost absolut impresionant.

         Știam că la sfârșitul spectacolului
Primăria Clujului ne va răsfăța cu focuri de artificii dar nu
știam ce surprinzător va fi efectul pe muzica Aidei. Până și
Matei Corvin privea spre cer.
         A fost o super-producție
impresionantă. A fost o sărbătoare și o zi memorabilă. Dar a
fost și o momeală, ceva care să ne atragă și să ne deschidă
gustul spre operă. Sunt sigură că în stagiunea din toamnă vor fi
mulți doritori să vadă și alte spectacole înăuntrul Operei. Și
sunt sigură că nu vor fi dezamăgiți. Pentru că nimic nu se
compară cu magia candelabrelor care se sting treptat, sunetul
gongului, fotoliile de catifea și cortina care ascunde atâtea
secrete.

 

Share This:

Read More

Import din America

    Se apropie 4 iulie. Adică Fourth of July. Adică Independence Day, ziua Americii.
      
         Când spun America mă refer la Statele Unite. Am o slăbiciune pentru această țară. Nu am ajuns încă să văd cu ochii mei cum e acolo dar știu de pe acum că va veni și ziua aceea. Și o să-mi placă la nebunie. Pentru că imi plac oamenii care nu se formalizează și care își spun pe numele mic chiar daca sunt la o diferenta de doua generatii. Iar asta nu înseamnă nicidecum o lipsă de respect. Imi plac doamnele trecute de 80 de ani care se îmbracă în roz si merg la restaurant cu ”fetele”. Imi plac americanii pentru că viseaza cu ochii deschisi si nu au prejudecati. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum. Nu despre cum e acolo ci despre ceea ce americanii au dat lumii întregi. Lucruri care ne fac viața mai frumoasă:
  • Blugii. Cine nu are cel puțin o pereche de blugi sa ridice mâna sus 🙂

  • Mcdonald’s și KFC . Love it ! Nu vreau să aud discursuri ”nutriționistice” că nu sunt bune la sănătate. Adică sarmalele, micii si slănina ardelenească sunt mai potrivite unui stil de viata sănatos ? Daca nu facem excese eu cred ca putem mânca orice.

  • Valentine’s Day și Halloween . Sărbători drăgute cu inimioare si vampiri, distractie si voie buna. Incă o ocazie de a petrece si de a gusta viața. Nu doar ca nu vad nimic rău în asta, dar ador să văd vitrinele împodobite si toate restaurantele pline de oameni care se distreaza. (Iar  Dragobetele mi se pare o invenție a haterilor. Nici naiba nu a auzit de el pâna acum câțiva ani)
  •  
  • Filmele de la Hollywood. Aici ar fi multe de spus. Hai să zicem că americanii nu au avut compozitori sau pictori celebri dar în a șaptea artă au castigat tot ce se putea câștiga. Punct.
  • Internetul. A aparut in America în anii 80 si intre timp intreaga lume s-a conectat. Iar daca vorbim de internet nu putem sa nu spunem nimic despre Facebook care tot de acolo vine. Dragul de Mark Zuckerberg ne-a legat definitiv de calculatoare.
  •  
  • Black Friday. Ăsta da eveniment. Nu stiu pe nimeni care sa nu fi cautat oferte si reduceri in acea zi.
  •  
  • Coca Cola. Cică e toxica rău si nu e sănătoasă.  Dar are un gust teribil de bun. Iar pentru mine e mai revigorantă decat orice cafea. Americanii beau Coca Cola de mai mult de 100 de ani si mă îndoiesc că a murit vreunul din asta.  

         Ar mai fi multe de adaugat, dar vin dintr-una în alta. Cum ar fi shoppingul online, YouTube-ul si multe cuvinte sau expresii în engleză. Voi cât de des folosiți cuvântul OK ?

Share This:

Read More

5 lucruri care mi-au plăcut în luna iunie

         1 Simona Halep. De Simona am auzit pentru prima oară în decembrie anul trecut si am admirat-o pentru naturalețea cu care a raspuns la toate intrebarile reporterului. Apoi, cautand numele ei pe internet, mi-am dat seama cat de sus a ajuns in ierarhia mondiala fara sa se fi facut nici un fel de publicitate in jurul ei. Abia in iunie fenomenul Simona Halep a explodat și a cuprins intreaga țară  crescand fantastic de la o zi la alta odata cu fiecare meci castigat la Roland Garros. Mi-au placut toate mesajele de susținere ale românilor, mi-au placut emisiunile de stiri care incepeau cu vesti despre ea, am simtit ca suntem o mare masă de oameni care (în sfârșit!) gândim la fel, am avut sentimentul apartenenței naționale, m-am bucurat alături de toți românii când vedeam in presa internationala ca românca Halep a mai urcat o poziție in clasamentul tenisului mondial.

         2 Căpșunile. Am mâncat în disperare, dimineața, la prânz și seara. Le-am mâncat atat intregi cat si sub forma de shake: un pic de iaurt, un pic de zahăr si multe, multe căpșuni amestecate in blender. Iar la vie en rose nu a mai ramas doar o metaforă sau titlul unui cântec 🙂

         3 Ziua mea. De fapt cadourile primite de ziua mea. Toate au fost adevărate surprize si toate mi-au placut la nebunie ceea ce nu mi s-a mai întamplat de ceva ani. Chiar toate mi le doream si mi s-au potrivit perfect. Nu pot sa fac un top pentru ca pe toate le-as pune pe primul loc. Modelul asta de cardigan mi-l doresc de mai mult de un an dar niciodata nu am gasit exact culoarea, marimea, textura si pretul care sa ma convinga sa il cumpar. Peria rotativa e pe lista de asteptare de pe vremea cand aparea la tele-shopping dar nu prea eram convinsa ca voi reusi sa o folosesc. Iar de cizmele de cauciuc ce sa mai spun, m-am bucurat ca un copil cand am vazut ce dragute sunt. Si cana… ador cana cu poza mea si a pisicii 🙂

 

         4 Interviul pe care Andreea Esca i l-a luat Prințului Charles. Am vazut interviul la emisiunea România, te iubesc din 15 iunie si am ramas impresionata încă o data nu numai de modul firesc si simplu in care se comporta moștenitorul celei mai importante coroane regale a Europei ci si de dragostea pe care o arata acelei parti a României care a rămas nealterată de ură, politică, poluare, prost gust si mitocănie. Puteti sa vedeti interviul aici .

         5 Crema autobronzantă de la Yves Rocher. Nu mi-a plăcut niciodată sa stau la plajă și să mă coc de vie sub soarele fierbinte iar acum, când se vorbeste atat de mult de cancerul de piele si de cat de nocive pot sa fie razele soarelui, cu atat mai puțin. Totusi imi place sa fiu bronzata si sa am acel aer relaxat de vacanta pe care ti-l da o piele arămie. Aceasta cremă isi face efectul treptat, se vede abia dupa 2-3 aplicari si, spre deosebire de alte autobronzante, se mentine foarte mult timp. Eu o folosesc deja de o luna si pielea mea pare bronzata desi vara asta nu am stat la soare nici măcar o oră. Costă 30 de lei si isi merită fiecare bănuț.

Share This:

Read More

Povestea mea cu Danone

         Prima întâlnire cu Danone am avut-o prin 91-92 si am stat foarte mult pe gânduri dacă sa va povestesc sau nu despre asta. Până la urmă m-am gândit ca e o întâmplare care face parte din viața mea si, chiar daca e mai rușinoasă ciudată, merită relatată.
         Era perioada când încă multe grupuri de francezi veneau cu ”ajutoare” in România, țară despre care nu stiau mai nimic. Multi dintre ei se asteptau sa gaseasca un tărâm semi-sălbatic dar odată ajunși aici aveau surpriza să întâlnească oameni de acelasi nivel intelectual cu ei doar că mult mai saraci. Si mult mai putin umblati prin lume.
         Părinții mei erau profesori și încă nu se pensionaseră iar cum ajutoarele erau destinate in special scolilor am avut ocazia sa intru in contact cu multi francezi care veneau cu astfel de acțiuni umanitare. De multe ori  erau cazați la părinții mei acasă iar cu unii dintre ei am legat prietenii care se păstrează si in ziua de azi.
         La una din aceste vizite au venit doua doamne, profesoare într-un orășel din Alsacia. Dupa ce s-au instalat la ai mei si-au desfacut bagajele (făcusera doua zile pe drum) ca sa isi puna ordine in lucruri. Ca orice om obisnuit avusesera mâncare cu ele pe drum și in urma calatoriei destul de obositoare se adunaseră diverse ambalaje goale în gențile lor. M-au intrebat unde ținem lada cu gunoi (nu cea mică, de sub chiuveta din bucătărie, ca tot omul) ci tomberonul din curte. Le-am dus cu mine și le-am arătat iar ele au aruncat tot felul de sticle, cartoane, hârtii, celofane …si niste păhărele din plastic frumos colorate … nu-mi venea sa cred ca aruncă așa ceva la gunoi ! Erau prea frumoase și păreau că încă se mai pot folosi mult timp.
După ce ele s-au intors în casă m-am dus pâș-pâș înapoi să studiez comoara din gunoi. Erau păhărele de iaurt Danone cu myrtille (nu știam ce-s alea , m-am uitat in dictionar si am văzut ca erau afine). Păhărelele erau făcute dintr-un plastic destul de gros (mult mai tare decat ceea ce gasim noi acum in supermarket) si erau cilindrice. Aveau un desen frumos pe ele și mi s-au părut perfecte pentru un set de picnic. Fără sa clipesc le-am luat pe toate din gunoi, nu mai țin minte câte erau, vreo 5-6,  le-am spălat si le-am dus acasă la mine.
              Da, exact așa am făcut. Am luat din gunoi ambalaje de unică folosință aruncate de alții.
        Eram atat de înapoiați la vremea aia iar diferența era uriașă între noi si occident. Ca să cumpărăm iaurt sau sana încă mergeam la magazin cu borcane la schimb. De iaurt cu fructe nu auzise neam de neamul meu.  Așa arăta un borcan de iaurt din acea vreme si se vede că era o mare diferență între ”achizițiile”  mele si borcanul de mai jos, nu ?
         Am folosit păhărelele de la Danone două sau trei veri la rând la fiecare ieșire la iarbă verde. Noi, adulții beam cafea din ele iar copiii suc. Paharele de plastic mi-au fost admirate si lăudate de toți prietenii (chiar mă invidiau pentru ele)  iar mie îmi plăcea Danone încă dinainte să gust vreun iaurt 🙂
         Prima relație ”intimă” cu Danone am avut-o în Franța (tot în anii 90) când am mâncat un iaurt cu zmeură. Mi-a placut extraordinar de mult, până atunci pentru mine iaurtul era … iaurt si gata. Ceva acrisor, alb si cu consistență vâscoasă. Nu am înțeles de ce se chema ”yaourt” ca nu avea nici o legătura cu ceea ce era in mintea mea până atunci. Ca să nu mai spun de iaurtul ”aux pépites de chocolat” un alt desert grozav. Aș fi mâncat numai Danone în tot felul de combinații.
        Se pare totuși că gusturile omului se mai schimbă si intre timp am renuntat la iaurturile cu fructe. Dar nu la Danone. Timp de 4 ani am mâncat zi de zi un iaurt simplu, natural , cu un covrig cald cu susan care mi-l aducea o colegă in fiecare dimineață la servici. Ăsta era micul dejun, nu apucam sa mănânc înainte să plec  de acasă si atunci primul lucru care il faceam cand ajungeam la
birou era sa imi desfac iaurtul. De curând am descoperit crema de zahăr ars… bine, cred ca ăsta chiar nu mai e ”iaurt” dar imi place teribil.
         Am intrat pe site la Danone si am vazut ca au facut treabă bună de când au venit in România. Mai mult de 1 milion de iaurturi pe zi ? Nici să le numeri nu apuci 🙂 Nu mi-am dat seama până acum cât de puternici sunt pe piață deși, dacă stau să mă gândesc un pic, la raionul de iaurturi mai mult de jumătate din rafturi sunt pline cu Danone. Iar eu staționez destul de mult în zonă.
Cu asta se mândresc cei de la Danone și se vede că au cu ce:

Later edit : tot atunci am mai luat din gunoi și o sticlă goală de plastic 🙂 . Acum mă simt ușurată, am mărturisit tot.

Share This:

Read More