O zi din viața mea

         Astazi a fost ziua mea si cum nu simt nevoia sa dau petreceri cu astfel de ocazii mi-am petrecut-o intr-un mod banal dar cat se poate de placut.
         M-am trezit cu noaptea in cap din cauza pisicii care nu mai avea somn si intrase cu totul intr-o punga de hartie ramasa pe jos in dormitor. Fosnea si incerca din rasputeri sa o rupa cu ghearele. Mi-am ferit privirea sa nu vada ca m-am trezit dar observase deja ca am ochii deschisi. Daca vede ca m-am trezit s-a zis cu somnul meu, incepe sa sara prin pat si sa imi faca un fel de masaj la cap (isi baga labutele prin parul meu) pana reuseste sa ma ridice in picioare si ma indrepte catre bucatarie unde isi asteapta pliculetul de mancare. Despre ea este vorba, o cheama Sylvestra si are aproape 4 ani:
         Mi-am facut o cafea, am deschis fereastra sa cuprind ziua frumoasa de vara si mi-am verificat Facebook-ul pe telefon. Explodase. O multime de mesaje de felicitare pentru ziua mea de la prietenii care nu dormisera toata noaptea altfel cum sa-mi explic atatea notificari la ora 6 dimineata ? A fost un sentiment placut. Fiindca a mai trecut un an din viata mea m-am uitat in oglinda sa vad daca mi-a aparut vreun rid nou si am constatat ca nu. Arătam chiar surprinzator de bine, cearcănele parca nu mai erau asa negre si adanci, deci era efectul cremei pe care o folosesc de cateva zile. Nu stiu de ce am cearcane atat de pronuntate tot timpul si cand sunt obosita si cand sunt perfect odihnita, înclin sa cred ca asa m-am nascut. Ma uit la pozele de cand aveam 10 ani si vad ca si atunci eram la fel de incercanata ca printesele bizantine pictate pe peretii bisericilor.
       Crema, de fapt un roll-on, pe care o am acum este cea de mai jos si am primit-o de la Vichy pentru ca am intrat in programul lor ”100 de zile, 100 de femei”.
          Programul e simplu : Vichy iti trimite produse (full size, nu mostre) si tu trebuie sa iti spui parerea despre acestea pe site-ul lor. M-am bucurat cand am fost selectata in program si acum ma bucur chiar mai tare cand vad ca nu e apa de ploaie ceea ce pun pe față. E apa de Vichy 🙂 Dupa cum am vazut inca se mai fac inscrieri asa ca daca va tenteaza puteti sa intrati pe site-ul lor aici .
          Dupa ce am vorbit vreo doua ore la telefon m-am mai uitat o data la cadourile primite si apoi am plecat sa imi petrec ziua pe strazile din Cluj. Ador sa ma plimb fara nici o tinta, sa observ oamenii si locurile si sa ma bucur de vremea frumoasa fara sa ma gandesc ca trebuie sa ajung undeva.
         Si m-am plimbat pe ici, pe colo

 

 

         Apoi mi-a atras atentia un afis al unei expozitii de pictura:
         Trebuie sa recunosc ca nu sunt o mare cunoscatoare de arta plastica, adica daca vad un tablou care nu ”reprezinta” nimic nu ma straduiesc sa gasesc  explicatii. Liniile trase aiurea si stropii aruncati la intamplare nu ma ating la nici o coarda sensibila. Dar expozitia era organizata in hotelul Continental si eram curioasa sa vad in ce hal a ajuns dupa cativa ani de nepasare. Cam asa arăta hotelul Continental in anii de glorie adica pana prin 2005:

Si asa arăta astăzi, 9 iunie 2014. Cu tencuiala si zugraveala decojite si gata sa-ti cada in cap, cu candelabrele prafuite, usile rupte, clantele ruginite, geamurile sparte… sinistru.

 

Am iesit de-a dreptul deprimata de acolo si ca sa imi schimb gandurile am intrat la libraria Humanitas de unde mi-am cumparat o carte: ”Douăzeci de ani în România”  de Maude Rea Parkinson. Este o carte de memorii iar autoarea, o profesoară englezoaică educată la Magdeburg, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în 1889 în Bucuresti unde ramane timp de 22 de ani lucrand ca guvernanta. Pe mine cartea m-a prins de la primele pagini pentru ca e foarte placut scrisa si e foarte amuzant sa vezi România prin ochii unui strain. M-am asezat la o terasa la umbra si  am citit aproape jumatate. Cartea are 225 de pagini dar una din calitatile mele este faptul ca citesc foarte repede. De data asta nu sunt modesta.

Seara am petrecut-o cu familia si cu prietenul meu drag, telefonul. A fost o zi frumoasa de care m-am bucurat, o zi care nu a avut nimic deosebit si de care probabil nu o sa imi mai aduc aminte peste ani. Sau, cine stie, poate pentru ca am scris aici nu o sa o dau uitarii 🙂

 

Share This:

Read More

KFC și bere radler

         Una din expresiile mele favorite este
”Niciodată să nu spui niciodată” . Nu știu dacă o spun sau doar o gândesc dar mie mi se
potrivește perfect și o să vă dau două exemple.
         Prima si prima dată cand am intrat
într-un restaurant KFC a fost în 2003. Mai precis în KFC-ul de pe
Magheru pentru că la Cluj încă nu se deschisese. Nu prea erau
fastfood-uri la vremea aia și ce găseai pe piață erau mai mult
șaormerii autohtone, deci nu nume celebre aduse din occident sub
franciză. Existau doar câteva McDonald’s
-uri răspândite prin câteva orașe mari și cam atât. Deci nu
prea știam cu ce se ”mănâncă” fastfood-ul. Eu vorbesc de mine
personal, nu vreau să generalizez.
         Deci…
eram în București, mă întâlnisem pe stradă cu niște prieteni
și pentru că era frig (aflându-ne în noiembrie) am intrat la KFC
să stăm la o poveste și să bem ceva. Habar nu aveam ce meniu are
KFC. Era destul de aglomerat și ne-am așezat la o masă oarecare.
Lângă noi erau 3 fete care mâncau. Nu am putut să îmi iau ochii
de la ele. Erau îmbrăcate strălucitor, fardate puternic, cu unghii
colorate și inele pe fiecare deget, părul revărsat pe spate,
cercei mari… în fine, genul ”piți” (deși cuvântul
pițipoancă avea sa fie inventat doar peste câțiva ani). Părea că
făcuseră tot posibilul să arate bine pentru ieșirea din oraș.
         Dar ceea ce m-a șocat pe mine și m-a făcut, practic, să mă holbez
la ele era modul cum mâncau. Deși erau puse la patru ace, mâncau
cu mâna fără să aibă nici un fel de reținere. Nu aveau tacâmuri
și aveau mâinile pline de grăsime și sos. Ba din când în când
se și lingeau pe degete și gesticulau prin aer cu cîte un oscior
rămas de la aripioare. Mi s-au părut atât de lipsite de maniere…
De fapt nu, vorbesc prostii. Era cu mult mai mult.  Mi s-a părut extrem de scârbos și de
necivilizat. Cum să mănânci în public fără tacâmuri de parcă
ai fi în evul mediu ? Și mi-am spus atunci că indiferent ce s-ar
intâmpla nu o să ajung niciodată așa. Adică așa nemanierată .
Să iau eu bucata de pui cu mâna și s-o duc la gură în văzul
tuturor, într-un restaurant, la o ieșire în oraș… Păi s-ar fi
dus pe copcă toată educația mea în doi timpi și trei mișcări.
Hmmm…
 
 
         Au
trecut doar 4 ani și odată cu deschiderea primului mall la Cluj a
apărut KFC. Nu pot să vă spun cât de mult îmi plac aripioarele
lor. Și cu câtă nonșalanță mănânc direct cu mâna din cutia
de carton. Cred ca bunica mea, dacă ar mai trăi, ar leșina pe loc.
Fac exact ceea ce face toată lumea, m-am conformat trendului și am
uitat cum am gândit cândva.
         Al
doilea exemplu este legat de bere. Mai precis de berea radler. În
urmă cu câțiva ani, nu mai știu exact când dar oricum înainte
să apară berea radler in România, niște prieteni din Germania
aflați în vizită în țară ne-au adus, spre degustare, o astfel
de bere. Ne-au spus că amestecul de bere cu limonada este o băutură
foarte populară în Germania și s-o încercăm și noi. Am gustat,
evident, pentru că altfel nu m-aș fi putut pronunța, dar nu mi-a
plăcut deloc. Clar nu mi-a plăcut și am refuzat categoric să beau
o doză întreagă. Mie imi place berea-bere. La fel de fermă ca și
cu KFC-ul mi-am spus atunci că sub nici o formă nu o să beau
vreodată așa ceva. Never, ever. Vara trecută am băut doar bere cu
merișoare. Anul acesta am trecut pe radler. Și doar radler.
 
 
         Acum
mă gândesc cât va mai trece până când o să-mi placă fructele
de mare. Pentru că, deși le-am gustat de vreo 2-3 ori , nu o să
pot niciodată să le mănânc cu placere. Dar niciodată…
 
 

Share This:

Read More

5 lucruri care mi-au plăcut în luna mai

         1 Restaurantul Shanghai din Cluj e unul din restaurantele mele preferate. În primul rand, normal, pentru ca imi place mâncarea de aici. Meniu foarte variat, pentru toate gusturile. Cel mai mult îmi place puiul cu sos dulce acrisor si desertul cu banane prăjite. Bananele au o crusta cu zahar caramelizat si sunt delicioase ! Apoi imi place atmosfera, în special vara cand e deschisa terasa . E si in aer domneste un aer de tihna si relaxare. Nimeni nu deranjeaza pe nimeni si nu se râde isteric. Terasa e podită si îmbrăcată in lemn iar daca nimeresti o ploaie calda de vara te simti protejat ca intr-un cuib călduț.
         Apoi imi place că mereu au oferte de genul 1 + 1 gratuit. Daca esti abonat la newsletter-ul restaurantului primesti pe mail toate ofertele. Iar de ziua ta primesti prin poșta un cupon cu reducere de 50% pentru 4 persoane. Tare, nu ? Am profitat (din nou) de aceasta oferta in luna mai cand sora mea își serbeaza ziua de nastere. Ca de obicei amandoua ne-am simtit extraordinar. A, si sa nu uit să spun ca porțiile de mâncare sunt foarte mari iar daca nu poti sa mananci tot, restul ti se pune la pachet fara ca ospatarii sa strâmbe din nas.
2 Gelul de curățare Nivea all in 1 cu extract de magnolie. Rar mi s-a intamplat sa ma indragostesc atat de tare de un produs cosmetic. Are consistenta unei creme subtiri (de fapt nu este un gel, ci o crema) , are mirosul specific al mărcii Nivea, curat si proaspat, si are mici, dar foarte mici si fine, particule abrazive care înlătură toata murdaria de pe față. Este antibacterial si nu irita pielea. Si nici nu o usuca deloc, pielea ramane curata dar fara senzatia aceea de piele întinsă si gata sa crape. Eu il folosesc de pe la inceputul lunii in fiecare seara si sunt mai mult decat multumita. L-am cumparat din Kaufland unde costa 18 lei.
         3 Spectacolul de stand-up comedy cu
Cristian Dumitru de la pub-ul În culise (București). Este a doua oară
cand văd acest gen de spectacol si sincera sa fiu am fost destul de
sceptica avand in vedere ca prima experienta nu a fost foarte
reușită. Asta se întampla acum vreo 5 ani. De data asta însă a fost altfel. Nu am
regretat ca am mers pentru ca cele 2 ore cat a durat show-ul am râs
cu lacrimi. Chiar e talentat omul ăsta. Nu pot sa spun ca are un
”umor fin” pentru ca nu face doar aluzii, le trântește verde in
față dar fara sa fie trivial sau porcos. Stie exact ce si cât să dea
si unde e limita. A interactionat cu spectatorii din prima fără a
avea ceva forțat, a trecut de la una la alta, a vorbit câte in luna
si stele si a fost foarte simpatic.
         O chestie pe care eu nu am mai vazut-o
si care mi s-a parut genială în pub-ul ăsta : puteai să iti instalezi
o aplicatie pe telefonul mobil prin care vedeai meniul si apoi puteai sa
comanzi prin intermediul acesteia. Deci daca vroiai o bere intrai pe
aplicatie, scanai codul qr de pe cartonasul care se gasea pe masă, click-click si venea chelnerita cu berea (ea vedea numarul
mesei care a facut comanda) . Faină treabă.

 

         4 Avocado. Trebuie sa recunosc ca până
acum nu am mai mâncat avocado. Nu stiu cum s-a întâmplat pentru ca
de obicei testez legumele si fructele exotice dar ăsta mi-a scăpat.
Mă intalnesc intr-o zi cu un vecin in Lidl si fiind la raionul de
legume mă întreabă daca imi place avocado. Cand a auzit ca nu stiu ce gust are, s-a
mirat așa de tare de parca auzise ca nu mai mâncasem mere sau
castraveti… Zic, hai sa incerc si eu, sa intru in rândul lumii. Si
am luat unul. M-am uitat pe youtube cum se mănânca (pe canalul Laura
in the Kitchen) si am gasit o rețeta foarte simpla de guacamole .
Vreau sa spun ca mi-a placut la nebunie. Si apoi a doua zi am mai
cumparat unul. Si apoi mereu. Acum il mănânc cu pâine prajita doar cu
sare si un pic de lamaie pentru ca e foarte simplu asa. Si e foarte
gustos. Cica are multe calorii dar si o gramada de beneficii : scade
nivelul colesterolului, regleaza tensiunea si glicemia, imbunatateste
vederea, întârzie procesul de îmbatranire a organismului si
infrumuseteaza pielea si parul 🙂 Oricum eu o sa mănânc in continuare
si o sa va tin la curent daca intr-adevar este asa.
        5 Blogul ioanaspune. Mă bucur ca in
sfarsit l-am făcut. Era programat pentru 1 ianuarie ca fiind una din
rezoluțiile sfârșitului de an 2013 dar din diverse motive l-am tot
amânat. Acum că e aici sper sa ma țin de el si sa nu imi scada
entuziasmul începutului.

Share This:

Read More

Pâine și firimituri

         Pe bunica mea din partea mamei o chema
Mimi. De fapt eu o botezasem așa, pe când eram la vârsta cuvintelor
formate din doua silabe, și așa au ajuns să îi spună toți nepoții. Am crescut
în casă cu ea si de la ea am învățat o mulțime de lucruri care mi-au
ramas în minte pentru totdeauna, cuvinte si îndemnuri pe care le-am
auzit zi de zi de cand aveam 2-3 ani până când aproape am terminat
școala.
         Mimi a avut o viață grea de la o vârsta foarte mică, a trecut
prin doua războaie și deși a trecut prin momente la limita
supraviețuirii era o femeie foarte veselă. Față de mâncare avea un
respect special și nu suporta risipa și mofturile nejustificate. Tot
timpul auzeam de la ea ca este un mare păcat să arunci pâinea și ca
nimeni nu ar trebui să facă asta. Cum să arunci pâinea la gunoi cand
tot timpul există pe lume oameni sau animale care mor de foame ? Mimi
își curăța coaja de la pâine pentru ca era prea tare pentru dinții ei
și aduna resturile într-o crăticioară pe care o păstram sub chiuveta din bucătărie.
Când se umplea crăticioara, înmuia cojile în apă, le amesteca în
mălai și apoi le dădea celor câteva găini din curte. De când eram la
grădiniță mi-a fost bine întipărit în minte că este un mare păcat să
arunci mâncarea. Dacă nu mâncam tot sandviciul pregătit pentru
gustare, împachetam cu meticulozitate resturile înapoi în șervețel si
le aduceam acasă să le dau găinilor. Nu aruncam niciodată, nici o
firimitură.

Respectul pentru pâinea noastră cea de
toate zilele l-am învățat apoi la școală. Mi-aduc aminte perfect de
lecția din abecedar de la litera F când am aflat multe lucruri interesante.

 

         Eram în clasa întâi, era deja
spre primăvară și afară era cald iar fereastra clasei era deschisă.
Doamna învățătoare ne-a povestit foarte frumos și pe înțelesul nostru
cât de lung și greu este drumul pe care îl parcurge bobul de grîu de
când este semănat până când se transformă în pâine și ajunge pe masa
noastră. Atunci ne-a spus cum se macină grâul și se face făina, cum
apoi este cernută, care este rețeta pâinii și multe, multe amănunte
care la acea vreme m-au impresionat foarte tare. Și tot la fel ca Mimi ne-a spus și ea să nu risipim vreodată pâinea . Se pare ca învățatura s-a prins de mine.
         Nici acum cand am ajuns în societatea
așa zisă de consum nu pot să arunc vreo bucațică de pâine la gunoi.
Stau la bloc și nu mai am găini în curte. În schimb am multe
turturele care își au cuibul sub streașina de la etajul patru unde
stau eu. Și sunt tot timpul ahtiate după mâncare așa că pâinea care
nu se mai mănâncă o tai bucățele mici și le-o pun pe pervazul
ferestrei iar păsările sunt așa de fericite… mai ales iarna când nu
găsesc semințe, gâze și frunze sau ce-or mai fi mâncând ele,
păsările .

 

         Locuiesc lânga mine două turturele pe care le cunosc deja dupa culoarea penelor de la gât, una are mai mult mov și una mai mult verde (ca muștele de vară). Dacă întârzii cu masa, ele vin pe pervaz și se uită în bucătărie să vadă ce fac… sunt foarte draguțe și alături de pisică  fac parte din familie.

 

 

 

       Iar daca uneori îmi rămâne mult prea multă pâine care s-a învechit, o las să se usuce puțin și apoi o împart câinilor vagabonzi care își duc veacul pe lângă tomberoanele de gunoi. (Așa am observat – dacă pâinea e uscată și crocantă ca un biscuit câinii o mănâncă mai cu plăcere decât pâinea moale… nu știu de ce, nu pot să dau o explicație). Oricum nu arunc nici o bucațică și asta îmi lasă sentimentul că am făcut o faptă bună, poate o picatură într-un ocean… dar câteva firimituri rămase pe fața de masă pot umple gușa unei vrăbiuțe. Așa m-a învățat Mimi și mare dreptate avea.

 

Share This:

Read More

Ce este în frigider ?

          Ești curios să știi ce au in
frigider prietenii tai ? Sau cum isi tin hainele in dulap ? Sau poate
vrei sa stii ce au in dulapiorul din baie , in pivniță sau in
sertarele mobilei de bucatarie ? Este incredibil cât de curiosi pot
sa fie oamenii chiar si atunci cand de fapt nu e nimic interesant de
vazut.
          Exista filmulete pe   YouTube in
care poti sa iti satisfaci toate aceste curiozitati ciudate si
neîmpartașite. Si poti sa fii linistit pentru ca nu esti singurul…
De exemplu in frigiderul lui Nikki Phillippi s-au uitat aproape
158000 de oameni. Iar 1403 au comentat si au dat sfaturi pentru o mai
buna organizare.

          Curiozitatea însa e infinit mai
mare atunci cand e vorba de ceea ce contine poșeta unei fete. De
exemplu in poseta lui Bethany Mota, o tanara americanca, s-au uitat
mai mult de 2600000 (doua milioane sase sute de mii !) de oameni.
Printre acestia ma numar si eu. I-am vazut portofelul, servetelele, peria de par, agenda, castile
pentru telefon, portfardul, cheile, un baton de ciocolata ba chiar si
periuta de dinti. Si doar 1400 dintre cei care s-au uitat au spus ca
nu le-a placut ce au vazut, restul au fost pe deplin satisfacuti. Daca vrei și tu sa vezi ce are in poseta, poti sa vezi aici .
          Cei care fac astfel de
filmulete se numesc vloggeri (prescurtarea de la video blogging).
Printre primii astfel de vloggeri este Blaire Fowler care si-a
inceput cariera pe YouTube in 2008, fiind inca o adolescenta careia
îi placeau cumparaturile . Cand se intorcea acasa de la mall, se
aseza in fata camerei de filmat, in dormitorul ei cu peretii roz, si
incepea sa descrie in cele mai amanuntite detalii toate achizitiile
facute. Toate filmarile erau apoi postate pe YouTube pe canalul pe
care ea l-a denumit ”JuicyStar07”. Din casele lor mii de fete ii
urmareau postarile intrebandu-se daca Blair a facut cea mai buna
alegere cand si-a cumparat puloverul gri, daca topul cu paiete este
șic sau mai degraba kitsch, daca blugii skinny o arata intr-adevar
mai slaba sau daca poseta roz se asorteaza cu rochita in dungi.
          Blair nu este singura care
adora sa impartaseasca tot ceea ce a cumparat si sa isi descrie noile
comori cu atata entuziasm ( exista deja zeci de mii de oameni care
fac acest lucru ) dar ea conduce detasat avand in vedere numarul
vizionarilor de pe YouTube. Filmuletele ei ciudate, superficiale dar
hipnotizante au strans pana acum mai mult de 250 de milioane de
vizionari si are aproape 1700000 de abonati la canalul sau.
          Printre cei care urmaresc cu maxim interes acesti vloggeri se
numara nu doar consumatorii innebuniti dupa cumparaturi ci si
directorii executivi ai marilor companii de moda si cosmetice care
fac acum marketing direct trimitand vloggerilor mostre si chiar
produse in speranta unui comentariu favorabil. Aceasta strategie se
pare ca functioneaza cu succes : dupa ce retailerul Shoes of Prey i-a
trimis lui Blair o pereche de sandale ”gladiator” aceasta a fost
incantata sa isi descrie cadoul primit intr-un nou video. Imediat
site-ul producatorului a fost vizitat de 200000 de utilizatori. Este
evident ca vloggerii sunt ”parteneri” cu YouTube aceasta
insemnand ca primesc bani pentru reclamele pe care sunt de acord sa
le afiseze in timpul derularii filmarilor postate : cu cat mai multe
vizionari are un video, cu atat mai multi bani intra in buzunarul
vloggerului.
          Anna Saccone , o tanara irlandeza , casatorita, cu doi
copii foarte mici ,este o alta prezenta de mare succes pe YouTube.
Impreuna cu sotul sau isi filmeaza toata viata postand aproape
zilnic cate un clip de 20-25 de minute (deja au ajuns la mai mult de
2300 de filmulețe). Impartasesc cu intreg mapamondul ce mananca la
micul dejun, ce haine poarta, cum e vremea afara, cum fac curatenie
si cumparaturi, ce progrese au mai facut copiii si orice li se
intampla (sau nu). Pentru ca, de exemplu, putem sa vedem si cum stau
si se uita la televizor. Si ”curiosii” se uită, la randul lor, la
ei. Si nu sunt putini pentru ca deja au strans mai mult de 130 de
milioane de vizualizari.
          Chiar daca de multe ori acesti vloggeri au fost
ridiculizati pe Web punându-li-se la îndoiala calitatile
intelectuale acestia nu se sinchisesc si merg inainte cu jobul lor
din care castiga bani frumosi.

Share This:

Read More