5 lucruri care mi-au plăcut în luna iunie

28 June 201413 August 2015 Ioana 2 Comments

1 Simona Halep. De Simona am auzit pentru prima oară în decembrie anul trecut si am admirat-o pentru naturalețea cu care a raspuns la toate intrebarile reporterului. Apoi, cautand numele ei pe internet, mi-am dat seama cat de sus a ajuns in ierarhia mondiala fara sa se fi facut nici un fel de publicitate in jurul ei. Abia in iunie fenomenul Simona Halep a explodat și a cuprins intreaga țară crescand fantastic de la o zi la alta odata cu fiecare meci castigat la Roland Garros. Mi-au placut toate mesajele de susținere ale românilor, mi-au placut emisiunile de stiri care incepeau cu vesti despre ea, am simtit ca suntem o mare masă de oameni care (în sfârșit!) gândim la fel, am avut sentimentul apartenenței naționale, m-am bucurat alături de toți românii când vedeam in presa internationala ca românca Halep a mai urcat o poziție in clasamentul tenisului mondial.

2 Căpșunile. Am mâncat în disperare, dimineața, la prânz și seara. Le-am mâncat atat intregi cat si sub forma de shake: un pic de iaurt, un pic de zahăr si multe, multe căpșuni amestecate in blender. Iar la vie en rose nu a mai ramas doar o metaforă sau titlul unui cântec 🙂

3 Ziua mea. De fapt cadourile primite de ziua mea. Toate au fost adevărate surprize si toate mi-au placut la nebunie ceea ce nu mi s-a mai întamplat de ceva ani. Chiar toate mi le doream si mi s-au potrivit perfect. Nu pot sa fac un top pentru ca pe toate le-as pune pe primul loc. Modelul asta de cardigan mi-l doresc de mai mult de un an dar niciodata nu am gasit exact culoarea, marimea, textura si pretul care sa ma convinga sa il cumpar. Peria rotativa e pe lista de asteptare de pe vremea cand aparea la tele-shopping dar nu prea eram convinsa ca voi reusi sa o folosesc. Iar de cizmele de cauciuc ce sa mai spun, m-am bucurat ca un copil cand am vazut ce dragute sunt. Si cana… ador cana cu poza mea si a pisicii 🙂

4 Interviul pe care Andreea Esca i l-a luat Prințului Charles. Am vazut interviul la emisiunea România, te iubesc din 15 iunie si am ramas impresionata încă o data nu numai de modul firesc si simplu in care se comporta moștenitorul celei mai importante coroane regale a Europei ci si de dragostea pe care o arata acelei parti a României care a rămas nealterată de ură, politică, poluare, prost gust si mitocănie. Puteti sa vedeti interviul aici .

5 Crema autobronzantă de la Yves Rocher. Nu mi-a plăcut niciodată sa stau la plajă și să mă coc de vie sub soarele fierbinte iar acum, când se vorbeste atat de mult de cancerul de piele si de cat de nocive pot sa fie razele soarelui, cu atat mai puțin. Totusi imi place sa fiu bronzata si sa am acel aer relaxat de vacanta pe care ti-l da o piele arămie. Aceasta cremă isi face efectul treptat, se vede abia dupa 2-3 aplicari si, spre deosebire de alte autobronzante, se mentine foarte mult timp. Eu o folosesc deja de o luna si pielea mea pare bronzata desi vara asta nu am stat la soare nici măcar o oră. Costă 30 de lei si isi merită fiecare bănuț.

Prea multe poze

23 June 201413 August 2015 Ioana 3 Comments

Am ~~sute~~ mii de poze în calculator. Poze de familie, poze cu pisica, poze din vacante, de la evenimente, sarbatori, poze cu flori, poze când plouă, când ninge, selfie-uri, nici nu mai stiu ce am si unde le-am pus desi incerc sa fiu cât de cât ordonată si sa imi fac foldere separate pentru fiecare set. Dar nu ma uit aproape niciodată la ele pentru ca sunt muuult prea multe si întotdeauna ma pierd cautand ceva si găsind altceva de care uitasem.

În schimb imi place sa ma uit la poze în dulcele stil clasic adica la poze pe hartie. Si nu doar intr-o seara geroasa de iarna cand o sa fiu bătrână… cum sună clișeul. Imi place acum, intr-o zi frumoasa de vara. Nimeni nu o sa aiba rabdare sa se uite la 500 de poze din ultima vacanta la mare, nici macar tu. Si nici la alte 300 de poze de la nunta la care tocmai ai fost naș sau la 100 de poze (aproape identice intre ele) cu bebelușul tău la vârsta de 2 luni. Iar tu nu o sa gasesti ”poza aia faină” cu prietenul cel mai bun de la un revelion de-acum câțiva ani între alte câteva sute de poze din calculator.

Ca sa nu mi se întâmple asta eu imi printez pozele. Sigur ca nu pe toate, le selectez pe cele care imi plac cel mai mult. Dupa fiecare vacanta aleg cateva (10-12, 15 maxim) pe care le pun pe hartie. E adevarat ca este foarte, foarte greu sa fac alegerea dar dupa cateva ore de deliberări cu mine însămi mă hotarasc. Și cele cateva poze isi gasesc apoi loc in albume colorate si decorate cu tot felul de mărunțișuri.

Am inceput sa fac scrapbooking inainte sa stiu ce inseamna. Scrapbooking-ul este un hobby care are la baza fotografii adunate in albume in jurul carora se lipesc diverse decoratiuni sau suveniruri care au legatura cu poza respectiva si creeaza o mini-poveste in jurul acesteia. Ca multe alte lucruri care imi plac, acest hobby a venit din America si este extrem de răspândit acolo.

Imi place sa adun flecuștețe care imi spun ceva sau de care mă leagă amintiri frumoase. Si cel mai simplu mod de a nu le pierde este sa le pun intr-un album alaturi de pozele de care se leaga. Harta Croației (cu lista tarifelor la trecerea prin tuneluri) am decupat-o de pe un pliant turistic si am lipit-o pe ultima pagina din albumul dedicat acelei vacanțe.

Îmi aduc aminte cu mai multă placere de excursia la Viena cand revăd biletul de avion, cardul de turist si un bilet de intrare la muzeu:

Oricat de frumoase ar fi pozele pe care le fac cu aparatul meu nu se compară cu cele facute de profesionisti si atunci imi place sa le intercalez cu vederi cumparate din locurile pe care le-am vizitat. Mi se pare că arată foarte draguț:

Nu am albume doar cu poze din vacante, am si poze de familie. Odata la cateva luni sau odata pe an procedez la fel, aleg (cu mare greutate) 10 poze reprezentative, le printez si le pun in album in continuarea celor de anul trecut.

Zilele acestea Facebook-ul a fost plin de imagini de la serbarile scolare, de la absolviri de gradinițe, clase primare, licee sau universitati. Cred ca pozele acestea ar arăta foarte bine în albume alaturi de o lucrare de control notată cu ”fb”, de legitimatia de intrare la biblioteca, de o floare presata din buchetul primit la festivitate sau, de ce nu, de o fițuică rătăcită și care, evident, nu a fost folosită niciodată 🙂

Pe lângă fotbal

18 June 201413 August 2015 Ioana 2 Comments

Dacă nu joacă România nu sunt în stare
să urmaresc cu atentie un meci de fotbal de la cap la coada. Nu ma
prinde actiunea oricat de palpitanta ar părea pentru cei din
tribuna. Daca miza nu ma priveste direct si personal gandurile mele o
iau razna si doar la fazele culminante încep sa procesez din nou
imaginile de la televizor. In restul timpului hălăduiesc pe arătură.

Asa s-a intamplat si aseara la Brazilia
– Mexic. Era forfota mare pe toate canalele de sport in legatura cu
acest meci , cica era derby-ul grupei, si atunci mi-am zis ca
trebuie sa-l vad si eu. Nu că aș fi murit de curiozitate sa văd cine câștigă dar îmi place atmosfera care se
creeaza atunci cand urmaresti un meci de fotbal impreuna cu prietenii
si nu neaparat spectacolul de pe ecran. Berile, popcornul,
discuțiile, strigatele, vaietele, sfaturile, îndemnurile… toate
astea imi plac.

Problema mea este ca nu ma pot concentra suficient. In timpul ceremoniei de deschidere a
meciului comentatorul spunea ca Mexicul a renuntat la culoarea verde
a echipamentului jucatorilor pentru ca ar fi fost un ”sacrilegiu” sa se
prezinte în verde in Brazilia, verdele fiind culoarea traditionala a
gazdelor. Si gândindu-mă la culori am remarcat imediat adidasii
jucatorilor. Waw, ce mult mi-au placut ! Bine, vad ca pe unii e semnul
de la Nike dar cred ca tot adidasi se numesc 🙂 Si m-am gandit cum ar
fi sa am si eu o pereche portocaliu neon. Fain, nu ?

Apoi s-au cântat imnurile celor două țări iar
spectatorii au cântat si ei fara acompaniament conform traditiei (da, sud-americanii au o astfel de traditie). Si
au cantat si jucatorii cu muuult patos ( brazilienii cel putin parca
erau la X Factor ) :

Fără să vreau am facut legatura cu inceperea meciurilor de rugby in care neozeelandezii au un ritual de intimidare a adversarilor destul de infricosator. Si mi-am adus aminte ca trebuie neaparat sa aflu regulile jocului de rugby, deocamdata pentru mine o mare enigma.

A inceput apoi meciul si am aflat tot felul de lucruri interesante si bine de retinut. Nu se stie niciodata cand iti
pot fi de folos, de exemplu daca participi la ”Vrei sa fii
milionar” a lui Ianțu sau chiar la ”Te pui cu blondele” a lui
Dan Negru. Deci: Brazilia este singura țară care a castigat 5 cupe
mondiale din care ultima in 2002. Cu Mexicul are o rivalitate veche
in fotbal si a castigat 22 din cele 38 de intalniri iar 2 editii de
cupa mondiala s-au tinut in Mexic.

La un moment dat mi-a trecut pe la
ureche numele arbitrului turc Ceacâr (scris Cakir). Un cuvant pe
care nu l-am mai folosit de ani de zile si pe care l-am auzit pentru
prima oara cand eram la facultate. Aveam un coleg macedonean destul
de arătos care era ceacâr, adica avea un ochi albastru si unul
verde. Este singurul om pe care il stiu cu aceasta anomalie. În
schimb e mult mai frecventa la animale iar mâța asta ceacâră mi
se pare adorabilă:

Revenind la meci, se vorbea la un
moment dat despre transferul nu stiu carui jucator de la un club la
altul pe zeci de milioane de euro. Si iar mi-a revenit in minte
nelamurirea pe care trebuie sa mi-o clarific: cand se face un astfel
de transfer jucatorul este intrebat daca vrea si el transferul ? Sau
il muta ca pe un sac de cartofi dintr-un loc in altul ? Iar daca
jucatorul nu este de acord cu transferul, ce se intampla, are
stabilite clauze contractuale care il obliga sa se mute in orasul /
țara in care il vinde clubul ? Îi rog pe connoisseuri să mă lumineze.

Tare m-am mirat cand am vazut ca
arbitrul avea un spray cu un fel de spumă albă cu care putea marca pe teren
locul de unde se va da lovitura libera. Eu nu am mai auzit de asa
ceva pana acum dar poate nu m-am mai uitat de mult la un meci si se
pare ca sunt depasita de noutati.

Am mai aflat o serie de lucruri despre
Fortaleza, orasul in care s-a jucat meciul, am aflat ca in afara de
Campionatul Mondial mai exista Cupa Confederațiilor (de care habar
n-aveam), am aflat ca Brazilia este favorita la castigarea titlului
si ca meciul de aseara s-a jucat in stil latino. Nici asta nu stiu ce
inseamna, in orice caz eu am vazut un meci foarte alert in care
băieții aia n-au stat o clipa locului. Cred ca e destul de greu sa
alergi 90 de minute continuu si cred ca multi dintre ei ar face față
cu succes unui maraton adevărat.

Meciul s-a terminat 0 – 0. Așa mi-e dat mie, să nu mă bucur de nici un gol. Dar mi-am îmbogățit cultura generală 🙂

Povestea mea cu Danone

15 June 201422 October 2017 Ioana 2 Comments

Prima întâlnire cu Danone am avut-o prin 91-92 si am stat foarte mult pe gânduri dacă sa va povestesc sau nu despre asta. Până la urmă m-am gândit ca e o întâmplare care face parte din viața mea si, chiar daca e mai rușinoasă ciudată, merită relatată.

Era perioada când încă multe grupuri de francezi veneau cu ”ajutoare” in România, țară despre care nu stiau mai nimic. Multi dintre ei se asteptau sa gaseasca un tărâm semi-sălbatic dar odată ajunși aici aveau surpriza să întâlnească oameni de acelasi nivel intelectual cu ei doar că mult mai saraci. Si mult mai putin umblati prin lume.

Părinții mei erau profesori și încă nu se pensionaseră iar cum ajutoarele erau destinate in special scolilor am avut ocazia sa intru in contact cu multi francezi care veneau cu astfel de acțiuni umanitare. De multe ori erau cazați la părinții mei acasă iar cu unii dintre ei am legat prietenii care se păstrează si in ziua de azi.

La una din aceste vizite au venit doua doamne, profesoare într-un orășel din Alsacia. Dupa ce s-au instalat la ai mei si-au desfacut bagajele (făcusera doua zile pe drum) ca sa isi puna ordine in lucruri. Ca orice om obisnuit avusesera mâncare cu ele pe drum și in urma calatoriei destul de obositoare se adunaseră diverse ambalaje goale în gențile lor. M-au intrebat unde ținem lada cu gunoi (nu cea mică, de sub chiuveta din bucătărie, ca tot omul) ci tomberonul din curte. Le-am dus cu mine și le-am arătat iar ele au aruncat tot felul de sticle, cartoane, hârtii, celofane …si niste păhărele din plastic frumos colorate … nu-mi venea sa cred ca aruncă așa ceva la gunoi ! Erau prea frumoase și păreau că încă se mai pot folosi mult timp.
După ce ele s-au intors în casă m-am dus pâș-pâș înapoi să studiez comoara din gunoi. Erau păhărele de iaurt Danone cu myrtille (nu știam ce-s alea , m-am uitat in dictionar si am văzut ca erau afine). Păhărelele erau făcute dintr-un plastic destul de gros (mult mai tare decat ceea ce gasim noi acum in supermarket) si erau cilindrice. Aveau un desen frumos pe ele și mi s-au părut perfecte pentru un set de picnic. Fără sa clipesc le-am luat pe toate din gunoi, nu mai țin minte câte erau, vreo 5-6, le-am spălat si le-am dus acasă la mine.

Da, exact așa am făcut. Am luat din gunoi ambalaje de unică folosință aruncate de alții.

Eram atat de înapoiați la vremea aia iar diferența era uriașă între noi si occident. Ca să cumpărăm iaurt sau sana încă mergeam la magazin cu borcane la schimb. De iaurt cu fructe nu auzise neam de neamul meu. Așa arăta un borcan de iaurt din acea vreme si se vede că era o mare diferență între ”achizițiile” mele si borcanul de mai jos, nu ?

Am folosit păhărelele de la Danone două sau trei veri la rând la fiecare ieșire la iarbă verde. Noi, adulții beam cafea din ele iar copiii suc. Paharele de plastic mi-au fost admirate si lăudate de toți prietenii (chiar mă invidiau pentru ele) iar mie îmi plăcea Danone încă dinainte să gust vreun iaurt 🙂

Prima relație ”intimă” cu Danone am avut-o în Franța (tot în anii 90) când am mâncat un iaurt cu zmeură. Mi-a placut extraordinar de mult, până atunci pentru mine iaurtul era … iaurt si gata. Ceva acrisor, alb si cu consistență vâscoasă. Nu am înțeles de ce se chema ”yaourt” ca nu avea nici o legătura cu ceea ce era in mintea mea până atunci. Ca să nu mai spun de iaurtul ”aux pépites de chocolat” un alt desert grozav. Aș fi mâncat numai Danone în tot felul de combinații.

Se pare totuși că gusturile omului se mai schimbă si intre timp am renuntat la iaurturile cu fructe. Dar nu la Danone. Timp de 4 ani am mâncat zi de zi un iaurt simplu, natural , cu un covrig cald cu susan care mi-l aducea o colegă in fiecare dimineață la servici. Ăsta era micul dejun, nu apucam sa mănânc înainte să plec de acasă si atunci primul lucru care il faceam cand ajungeam la
birou era sa imi desfac iaurtul. De curând am descoperit crema de zahăr ars… bine, cred ca ăsta chiar nu mai e ”iaurt” dar imi place teribil.

Am intrat pe site la Danone si am vazut ca au facut treabă bună de când au venit in România. Mai mult de 1 milion de iaurturi pe zi ? Nici să le numeri nu apuci 🙂 Nu mi-am dat seama până acum cât de puternici sunt pe piață deși, dacă stau să mă gândesc un pic, la raionul de iaurturi mai mult de jumătate din rafturi sunt pline cu Danone. Iar eu staționez destul de mult în zonă.
Cu asta se mândresc cei de la Danone și se vede că au cu ce:

Later edit : tot atunci am mai luat din gunoi și o sticlă goală de plastic 🙂 . Acum mă simt ușurată, am mărturisit tot.

Cadou de la Orange

10 June 201413 August 2015 Ioana 2 Comments

Exact ca anul trecut de ziua mea Orange
mi-a facut un cadou. 10 minute nationale ! Si exact ca anul trecut am
avut aceeasi reactie de mirare … Am ridicat spranceana si un pic am strâmbat din nas. De ce sa-mi mai dea 10 minute ? Am
un abonament cu nu stiu cate mii de minute in retea si cateva sute in
afara retelei din care nu folosesc nici jumatate. Si atunci care e
scopul acestui cadou total inutil ? Poate compartimentul lor de Customer
Care trebuie sa bifeze o sarcina indeplinita ? Poate. Mai bine imi trimiteau doar un simplu
sms cu o urare de La multi ani. Pe langa faptul ca nu mi-au facut o
bucurie mi-am dat seama ca de fapt nu le pasa cu adevarat de client
necunoscându-i istoricul. E ca si când te-ai duce in vizita la
cineva cu un kilogram de cirese. Iar el locuieste in mijlocul unei
livezi de ciresi.

Daca e sa-mi aduc aminte de mici
cadouri oferite de firme al caror client sunt primele care imi vin in
minte sunt Lidl si UPC. Cadouri foarte mici dar de care si acum imi
aduc aminte cu drag si simpatie.

La Lidl am primit un mărțișor de 1
martie. Nu e mare lucru un mărțișor de plastic dar la mine s-a potrivit sa fie primul
martisor din an si chiar nu ma asteptam ca impreuna cu bonul de la
casă sa primesc si micul coșar.

Iar UPC a avut anul trecut o campanie
foarte draguta si mi-a dat un mic baton de ciocolata in ziua de 2
decembrie cand am mers sa platesc o factura la sediul firmei.

Sigur ca nu astept găleți, zahar si
ulei ca in campaniile electorale dar aceste mici gesturi de multe ori
fac diferenta. Si ne aduc un zambet pe față.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: