Ultima, și sper că și cea din urmă, peripeție înainte de plecare

        Sper să fie ultima pe care v-o mai spun înainte de plecare pentru că orice s-ar mai întâmpla de acum înainte o să consider ca fiind normalitatea (paralelă) care mă înconjoară. Nu mai pot, deja e culmea culmilor tot ce mi se întâmplă.

        Vă spuneam că Blueair și-a anulat toate zborurile din Cluj spre Birmingham cu două săptămâni înainte de plecarea mea și că, după ce a încercat să mă aburească oferindu-mi la schimb un zbor deasupra unui cuib de cuci, m-am sictirit și am renunțat la serviciile lor. Bon. Le-am cerut deci banii înapoi, ei au zis că mi-i dau și într-adevăr în aceeași zi am primit un email de la firma care intermediază tranzacțiile online prin care eram anunțată că suma a fost retrasă de la comerciant și mi se va face un refund pe același card cu care am plătit în decembrie. Mai exact, voi primi 612 lei ”în câteva zile lucrătoare”. Nu știu ce înțelegeți voi prin câteva zile dar eu m-am gândit la trei-patru.

        Între timp m-am luat cu cealaltă problemă, cu viza, și pe asta cu banii am lăsat-o în standby. Vorba vine, ”am lăsat-o”, de fapt știam că se rezolvă, era pe fluxul normal deci nu aveam de ce să îmi fac griji. Nu era doar prima dată când renunțam la un serviciu sau când făceam retur la ceva ce cumpărasem de pe internet și niciodată n-am întâmpinat vreo dificultate. E drept că banii nu vin la fel de ”instant” cum pleacă, dar vin.

        Așa deci, prinsă cu tot felul de treburi legate de viză!!, liste, bagaje, asigurări și alte alea am neglijat problema refund-ului și nu mi-am mai verificat contul până azi când, surpriză-surpriză!… nema bani. Să vezi și să nu crezi. În primul moment m-am gândit că am greșit cardul, că am uitat cu ce am plătit și am luat la purecat toate celelalte carduri pe care le mai am. Aceeași goliciune. Nothingnadaniente. Nicio intrare. Am simțit că turbez. Trecuseră 15 zile din care 9 lucrătoare. Primul impuls, normal aș zice, (vorbesc de impulsurile raționale, nu de turbarea care m-a cuprins) a fost să pun mâna și să scriu la PayU Services – intermediarii.

        Am primit imediat un reply automat cu numărul solicitării și mi s-a spus că voi primi un răspuns în cel mai scurt timp posibil, lucru de care m-am îndoit profund atunci când am văzut că sediul firmei era la Poznań, în Polonia cred că e asta. No, zic, am pus-o, până stau polonezii să traducă ce am scris eu în românește durează cel puțin o zi dar m-am înșelat. Mi-au răspuns super-rapid că tranzacția la care fac referire a fost finalizată din punctul lor de vedere pentru că au transferat banii exact pe contul cu care s-a făcut plata și mi-au dat numărul de referință, codul de autorizare, data procesării și tot ce mai trebuie. Tot, tot, tot ce aveam nevoie. Știu asta pentru că am lucrat 20 de ani într-o bancă. Deci banii intraseră în banca mea de aproape două săptămâni. În banca mea dar nu în contul meu, lucru care nu mă încălzea nici cât negru sub unghie.

        Continuarea scenariului se mută pe site-ul băncii, la secțiunea reclamații. Sau eram eu cu capsa pusă, sau nu e totuși normal ca după ce te întreabă cum dorești să primești răspunsul și le spui clar că pe email apoi le dai adresa de email ei totuși încep să te întrebe pe ce stradă stai, la ce număr, la ce apartament și ce cod poștal ai. Câmpuri obligatorii!

        Anyway, într-un final am completat toate rubricile inutile ale formularului și, pe fondul bleu ciel al monitorului, banca mi-a confirmat că reclamația mea a fost înregistrată cu succes și că imediat voi primi un email în acest sens. A trecut juma’ de zi și nimic. Încă mai aștept un număr de înregistrare și apoi îmi voi muta așteptările pe bani. 612 lei. 200 de dolari canadieni care zău că mi-ar prinde bine înainte de plecare.

        Cam atât am avut de spus pe ziua de azi. Indiferent ce mi se va mai întâmpla de acum încolo, sper ca seria ghinioanelor legate de plecare să se oprească aici și orice va mai fi o să consider că așa trebuie să fie. Sper doar să nu îmi explodeze țuica în bagajul de cală pentru că da, normal, că o să duc o sticlă de țuică. Ar trebui să fii bătut în cap să mergi cu bagajul gol 🙂 bagaj

Share This:

Read More

Ultimele aventuri înainte de plecare sau cum s-a jucat Guvernul Canadei cu nervii mei

        Știți legile lui Murphy, alea care spun că dacă ceva poate merge prost, atunci cu siguranță va merge prost. Și dacă mai multe lucruri pot merge prost, atunci vor merge în cea mai defavorabilă succesiune. Sunt singură că le știți deja, vi le reamintesc pentru că eu tocmai le-am terminat de recapitulat, așa ca pentru o ultimă teză înainte de vacanța mare.

        După cum v-am mai spus, biletele de avion pentru Canada sunt cumpărate din decembrie și pentru că nouă ni se potrivește cel mai bine ruta Londra-Toronto (deci nu cu plecare din România) am ales varianta asta. Prin ianuarie mi-am luat și bilet la un low cost de la Cluj la Birmingham cu două zile înainte de zborul principal ca să am timp de pregătiri și să nu mă stresez de nimic, deci totul calculat la detaliu. Cu două săptămâni înainte de concediu, când tocmai voiam să fac checkin-ul și mă uitam cum stă treaba cu bagajele de cală, primesc sms și email de la Blueair că s-a anulat zborul meu spre Birmingham. Nu întârziat, nu decalat, nu modificat ci pur și simplu… a-nu-lat. Din cele trei opțiuni pe care mi le ofereau am ales-o pe cea care îmi propunea să zbor tot cu ei, dar în următoarea zi, deci în loc de 13 (să nu mai aud că 13 nu aduce ghinion!) în ziua de 14 iunie. Cum aveam deja o marjă de siguranță, am zis ok, e bine și așa, treacă de la mine, schimbați-mi biletul pentru data de 14. Când însă după câteva ore m-am uitat pe bilet să-mi vină rău, nu alta. Din Cluj la Birmingham făceam 12 ore! 12!  cum? pentru că zborul nu era direct și mă plimba dintr-o escală în alta… Ntz, ntz, ntz… ce ticăloșie totuși, să nu-ți atragă atenția și să bage gunoiul sub covor… așa ceva n-aveam nevoie, doar nu-s nebună să stau prin aeroporturi și avioane mai mult decât la un zbor transatlantic așa că am cerut banii înapoi și am divorțat definitiv de Blueair. Am cumpărat un alt bilet la Wizz, mai scump evident pentru că termenul era foarte apropiat, am răsuflat ușurată și m-am întors la ale mele.

        Pregătirile au intrat deci pe ultima sută de metri și am început prin a-mi cumpăra un troler nou, unul mic pentru cabină pentru că la compania cu care zburăm în Canada un bagaj de 55 de cm înălțime (așa cum au majoritate liniilor aeriene) se pare că e prea mult și nu acceptă decât 51! Deci mi-am mai luat încă un troler deși nu demult tocmai trăsesem concluzia că, din acest punct de vedere, sunt pregătită pentru orice fel de călătorie. Se pare însă că nu și că mai am de învățat dar nu mă plâng, dacă cineva mă obligă să fac shopping nu aș spune că e chiar o pedeapsă 🙂 Oricum mai aveam de gând ca înainte de plecare  să cumpăr câte ceva de pe aici și aici că, na, atunci când pleci în vacanță îți place să ai tot felul de chestii noi.

        Marți dupămasa eram la Kaufland și cum mă plimbam eu liniștită printre rafturi, îmi simt telefonul vibrând în poșetă, mă uit și văd un mesaj de la prietena mea din Canada: sper că asta nu vă afectează și pe voi… viza Canada

        Și un link care ducea către precizările respective. Am mirosit că nu e ceva de bine și, deși de obicei nu stau cu nasul în telefon pe stradă sau prin magazine, atunci am intrat să văd despre ce este vorba. N-a trebuit să citesc de două ori că m-am prins după primele trei secunde. Pașaportul meu, nefiind electronic ci din acela de tip vechi (deși mai e valabil încă un an de acum înainte) nu-mi mai dădea posibilitatea să mai intru în Canada fără viză. Modificări ale legislației publicate în 5 iunie, cu intrare în vigoare imediată. Cum dracu’, nu știu. că de obicei se lasă un termen de o săptămână, două, chiar o lună să poată lumea să-și rezolve problemele.

        Effective immediately, Canada’s entry rules for Romanian citizens have changed. Only Romanians with a valid electronic passport can fly to or transit through a Canadian airport with a valid eTA. Romanians with a non-electronic passport, including a temporary passport, now need a visa to travel to Canada. Romanians whose eTA is now no longer valid should receive an email from the Government of Canada. 

        Eu eram printre nenorociții ăștia care nu aveau pașaport electronic. Șoc și groază… și asta nu doar metaforic, ca titlu de ziar de scandal, ci efectiv m-au luat toate transpirațiile. Deci, practic, nu mai aveam cum să intru în Canada cu toate că vizele pentru români au fost eliminate începând cu 1 decembrie 2017, rămânând doar această eTA (Electronic Travel Authorization) care este un sistem de verificare a persoanelor care vor sa intre în Canada pe calea aerului, verificarea făcându-se înainte de îmbarcarea în avion. Am simțit că m-a lovit cineva în moalele capului și primul meu gând, adică prima mea idee a fost să îmi fac de urgență un alt pașaport, unul electronic.

        Nici nu știu cum am ajuns acasă că numai negru vedeam în fața ochilor. Intru pe site la pașapoarte să-mi fac programare și pfff…. vezi-ți de treabă, cum e vară și pleacă toți în concedii, numai în august mai erau locuri libere. Încep să-mi pun pilele în funcțiune și îi sun pe cei care m-ar fi putut ajuta să sar peste rând și să obțin un loc pentru a-mi depune actele a doua zi dimineața pentru un nou pașaport. Loc aș fi găsit pentru că am prieteni super de treabă care m-ar fi ajutat dar problema cea mai mare, uriașă chiar, era că timpul fizic nu era suficient de lung astfel încât să mi se poată elibera pașaportul. Zice că astea electronice se tipăresc la Imprimeria Națională, se trimit pe loturi și, evident, vin înapoi tot pe loturi în zilele prestabilite. Poate că dacă eram nevasta lui Dragnea, nu că ăsta n-are nevastă… Poate că dacă eram nevasta lui Iohannis se făcea un lot special pentru mine dar cum sunt nevasta lui Moldovanu, trebuia să stau la rând. Mai aveam fix nouă zile la dispoziție ca să îmi rezolv problema.

        Deci varianta cu pașaportul picase, trebuia să trec la planul B – obținerea vizei. Adică exact de ceea ce voiam să scap și motivul pentru care nu am mers în Canada acum doi sau trei sau patru ani deși finii noștri ne tot invitaseră. Mi-era groază de milogeala pentru obținut viza cum îi e groază dracului de tămâie după experiențele umilitoare pe care le-am avut în anii 90 când nu puteam ieși în Europa fără abțibildul lipit în pașaport. Am stat atunci la niște cozi imense, m-am călcat în picioare cu zeci și sute de oameni, am așteptat în soare și în ploaie și mi-am zis că e pentru ultima oară. Dar exact așa cum se zice, de ce ți-e frică nu scapi. Iar dacă nu era M., prietena și fina mea din Canada care s-a mobilizat extraordinar și care m-a ajutat cu toată hârțogăria, cred că o lăsam baltă și îmi băgam picioarele în tot.

        Deci dacă se mai plânge cineva vreodată despre birocrația din România o să-i spun doar să se uite și la curțile mai mari pentru că este la fel peste tot. Când am văzut că doar ghidul pentru completarea cererii de viză are 42 de pagini era să pic jos. Iar ca să completezi cererea (unul dintre formulare, cel mai mare) îți ia ceva timp chiar dacă sunt multe întrebări, chiar foarte multe!, peste care treci răspunzând cu nu este cazul. Dar tot trebuie să parcurgi tot și să citești cu atenție mai ales că unele puncte te dau pe spate. De exemplu dacă ai pașaport emis de Israel sau, altă întrebare, dacă ai pașaport emis de Taiwan pe care să îți fie trecute datele de identificare.

        Am completat deci toate formularele, am adunat o grămadă de hârtii care să susțină într-un fel faptul că nu sunt o posibilă emigrantă ilegală (extrase de cont, adeverință de salariat, extrase de carte funciară, diplome de facultate, scrisori de la gazdele din Canada – exact ca și pe vremea când se cerea viză că doar documentația nu s-a schimbat) și m-am dus la București la ambasadă. Aaaa, și să nu uit de taxa de viză. Am plătit 100 de dolari. Scurt pe doi. Punem la socoteală și benzina dus-întors? Eu zic că da. Ca să nu mai spun de supărarea și emoțiile pe care le-am avut pentru că Guvernul Canadei îmi amintea din când în când (pe site) că a vizita țara lor este un privilegiu și în niciun caz nu trebuie  să iau acest fapt ca și când ar fi ceva ce mi s-ar cuveni, existând oricând posibilitatea ca viza să îmi fie refuzată.

        Please note that, while your application will receive priority processing, we cannot guarantee that your application will be approved, or that you will receive a visa by your travel date. 

        Și iată-mă într-o frumoasă dimineață de vară prezentându-mă la ușa ambasadei cu un dosar plin cu acte. Deși știam că programul începe la 8:30, la ora opt fără zece am fost prezentă gândindu-mă că ar fi bine să fiu printre primii mai ales că Ambasada Canadei din București deservește trei țări: România, Bulgaria și Moldova. Nici picior de om nu era pe acolo, nicio mișcare, totul închis și sigilat. Noroc că vremea era splendidă așa că m-am dus și m-am așezat pe o bancă sub teii care miroseau înnebunitor pe șoseaua Kiseleff, la 50 de metri de sediul ambasadei. Priveam polenul risipit în straturi groase pe asfaltul încă neîncins de soarele ce abia se ridicase și mă gândeam ce mult îmi dorisem în ultimii ani să mai am răgazul să mă plimb din nou ”la șosea” așa cum făceam în anii studenției când aveam tot timpul de pe lume. În fiecare an la început de iunie aș fi dat orice să stau din nou pe o bancă, fără gânduri și griji, să mă uit cum gonesc mașinile în graba de a începe o nouă zi și să simt din nou teii de care mă leagă atâtea amintiri frumoase. Dar, din nou, folclorul își face jocul și îmi spune Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se îndeplinească. Mi s-a îndeplinit, deci, așa cum am visat, vechea dorință.

        Who the hell s-ar fi gândit în ce circumstanțe de coșmar o să mă reîntâlnesc eu cu teii soarelui? În sfârșit, bine că a trecut… La ora 8:30 am intrat în ambasadă, eu și un tip în pragul infarctului că săracul era într-o situație mai dramatică decât a mea având avion peste patru ore și am rezolvat relativ repede. Adică am dat actele iar într-o oră aveam viza în pașaport. Am răsuflat ușurată. Pot deci să plec. Sper!

        Nici până în ziua de azi n-am primit emailul cu anularea eTA (am verificat și este în continuare chiar și acum când scriu în starea approved deși ar fi trebuit să fie anulată) și mă întreb ce naiba făceam dacă nu aflam absolut întâmplător de aceste modificări ridicole. Probabil că rămânean în aeroport vreo trei săptămâni ca Tom Hanks în Terminalul și-mi așteptam soțul să termine vizita uitându-mă ca proasta la emailul de confirmare a eTA în care guvernul Canadei îmi ura toate cele bune și îmi recomanda locurile de vizitat din țară încheind drăgăstos și dulce cu See you in Canada!

        În aceeași zi, adică ieri, m-am întorsc acasă iar azi n-am făcut mai nimic ci doar am zăcut încercând să elimin tot stresul acumulat în ultima săptămână. Nu știu dacă am reușit complet (se pare că nu) pentru că atunci când mi-am deschis yahoo-ul am înțepenit complet. Unul din mailuri avea la subiect Vești proaste. Înainte să cad în leșin am mai citit o dată. De fapt scria Vești proaspete și venea de la o firmă de cosmetice la care sunt abonată.canada steag

Share This:

Read More

Strada pe care au început să moară grădinile

        Treceam deunăzi pe strada mea, de fapt pe strada copilăriei mele, așa cum trec mereu de câteva zeci de ani și dintr-odată mi-am dat seama că aproape nimic din ceea ce era odată nu mai este așa cum păstram eu în amintire. Mergeam cu gândurile amestecate încercând să fac puțină ordine și să prioritizez ceea ce aveam de făcut, când privirea mi-a căzut pe micul scuar din fața casei domnului G. O bucată de pământ nisipos pe care frunzele păpădiilor trecute începeau deja să se usuce și pe care din loc în loc apăruse invadatorul pir. Pe lângă bordurile joase își făcuseră loc mici buruieni iar firele de iarbă rămase de anul trecut  se întindeau uscate, împrăștiate ca niște paie inutile pe când frunzulițele, încă mici, de brusturi suculenți prevesteau sumbru tufele ce se vor înălța după prima ploaie mai puternică. Smocuri degenerate  de iarbă gălbuie se ițeau din loc în loc făcând ca locul să pară și mai sărăcăcios decât era în realitate.strada

        Spectacolul semi-mizer mi-a străpuns cu tristețe inima și pentru o clipă am încercat să revăd același loc așa cum arăta cu mulți ani în urmă când doamna și domnul G. se mândreau cu cea mai frumoasă grădină, atât în curtea casei cât și pe micul petic de pământ de lângă trotuar. Nu știu cum se făcea dar lalelele roșii înfloreau prima dată în curtea lor iar bujorii înfoiați aveau cel mai îmbătător miros tot la ei în grădină. Pe când începea vacanța mare apăreau crinii aliniați pe trei rânduri iar mai apoi gladiolelele în toate culorile pâmântului. Prin plasa gardului ieșeau daliile bătute iar aleea veșnic umbroasă care ducea spre intrarea în casă era străjuită de ferigi uriașe în timp ce în stradă tufele de trandafiri explodau de boboci. Pe margini se întindeau petunii ce rezistau cu stoicism la arșița zilelor de vară fiind înlocuite prin septembrie de crăițe portocalii și galbene care țineau până aproape de primele ninsori. Atâta timp cât au trăit, doamna și domnul G. au avut cea mai frumoasă grădină de la noi de pe stradă, lucru care nu poate fi contestat de niciun vecin.

        Nu erau prea prietenoși cu noi copiii așa cum era doamna H. care locuia la capătul străzii și cu care aveam tot timpul povești. Mergeam mereu la ea și o iubeam pentru că avea răbdare să mă asculte și îmi dădea importanța cuvenită unui adult. Mă trata de la egal la egal deși nu aveam decât 6-7 ani și mă aproba în toate proiectele mele artistice care mergeau de la a regiza piese de teatru, la pictat tablouri sau dans clasic. Odată chiar mi-a cumpărat o pereche de opincuțe speciale pentru balet. Mă plânsesem că mama nu vrea să îmi ia spunându-mi că n-am ce face cu ele, că sunt nefolositoare și că nu are bani de dat pe prostii și după câteva zile m-am pomenit cu acest cadou neașteptat. Am fost mai fericită ca niciodată și nu am înțeles decât mult mai târziu de ce mama, în loc să se bucure pentru mine,  m-a certat că mă plâng vecinilor. Când a murit tanti H. nu eram în oraș, am aflat mult mai târziu și am fost tristă mult timp pentru că nu am apucat să-i spun niciodată cât de dragă mi-a fost.

        De domnul U., alt vecin care nu mai e de mult printre noi, ne era frică și nu îndrăzneam să-l privim în ochi iar dacă se întâmpla să fim singuri pe stradă atunci când apărea, fugeam repede în curte la adăpostul porților după care trăgeam zăvorul. Era contabil și făcuse un an de pușcărie pentru o mică găinărie, o delapidare minoră de pe urma căreia n-a avut niciun beneficiu,  dar în naivitatea copilăriei noastre cineva care fusese închis nu putea să fie decât un criminal periculos care n-ar fi ezitat să omoare copiii care îi ieșeau în cale. Singurul lucru care ne plăcea la el era că avea curtea în formă de triunghi în timp ce toate celelalte curți de pe stradă erau plictisitor de dreptunghiulare.

        Pe doamna R. o admiram în secret și îmi imaginam că în tinerețe fusese frumoasă ca o actriță. Avea mulți pantofi pe care îi schimba zilnic, în toate culorile dar toți asemănători între ei. Dintr-o piele groasă și lucioasă așa cum sunt cizmele de călărie, cu vârf puțin decupat (peep toe), cu o baretă la spate și cu un toc poate puțin prea înalt pentru vârsta și conformația ei, îi purta cu grație și cu o nonșalanță de invidiat care astăzi s-ar fi numit atitudine. Avea ciorapi cu dungă la spate așa cum se purtau în anii 50’ și era mereu ca scoasă din cutie. Nu avea copii și nici nepoți și toate după-mesele și le petrecea împreună cu domnul R. la umbra viei din curte așezați pe o băncuță grea, cu picioare metalice așa cum numai în parcuri se găsesc,  sporovăind încetișor. Îi salutam prin gard iar ei îmi răspundeau politicos de fiecare dată. Muream de curiozitate să știu cum arată casa lor pe dinăuntru fiind  singurul loc de pe strada mea unde nu fusesem invitată niciodată să intru.

        Într-o zi în grădinița lor a apărut un pitic de ghips, un soi de  creatură ciudată cu o căciulă țuguiată roșie și cu un zîmbet tâmp care lăsa să se vadă doi dinți și o gingie știrbă. Era o decorațiune mai degrabă hidoasă, un kitsch pe care acum nu aș da doi bani dar care atunci mi s-a părut fascinant și pe care ardeam de dorința de a-l vedea mai de aproape. Cred că mi-a citit gîndurile atunci când mă proptisem în fața gardului și, deschizându-mi pentru prima dată poarta de lemn masiv vopsită în verde ce avea o clanță din fier forjat cu o mulțime de înflorituri, m-a poftit în curte  să-i văd piticul. După ce l-am admirat îndeaproape fără însă să scot un cuvânt, m-a întrebat dacă aș avrea o dulceață. Atât am așteptat și m-am repezit după ea în căsuța lor mică și cochetă cu covorașe în toate culorile, cu mileuri croșetate pe fiecare mobilă și cu multe fotografii înrămate răspândite peste tot.

        Holul era tapetat cu un fel de lambriu de lemn lăcuit iar pe pereții zugrăviți cu rolul cu model auriu se îngrămădeau o mulțime de ștergare ungurești brodate cu fir de bumbac roșu. Mi s-a părut foarte frumoasă casa lor iar îngrămădeala de lucruri  mă atrăgea ca pe o coțofană, un ciob de oglindă. Din păcate tanti R. nu m-a lăsat să explorez comorile și m-a chemat după ea în cealaltă încăpere a casei. Pe mobila bucatarie se înghesuiau o mulțime de borcane pictate cu flori pe care scria numele conținutului: zahăr, făină, cafea și așa mai departe iar pe o policioară agățată deasupra se aflau replicile miniaturale conținând piper, boia și alte câteva condimente. M-a servit cu dulceață de prune în care în locul sâmburelui pusese miez de nucă și apoi mi-a dat un pahar mare cu apă rece. N-am vorbit nimic în timp ce îmi savuram dulceața și nici ea nu a știut să mă întrebe ceva. Zâmbea și se uita la mine cum mănânc, apoi eu am mulțumit și am zbughit-o spre casă. A fost singura dată când m-a invitat înăuntru și nici nu am mai vorbit vreodată ceva în afară de salutul obișnuit pe care îl dădeam tuturor vecinilor. Domnul și doamna R. s-au stins aproape în același timp  iar căsuța lor a fost dărâmată și pe locul acela s-a construit o casă mare și gri cu un balcon urât. Omul care locuiește acum acolo urăște animalele și odată, neștiind că îl văd, mi-a lovit câinele cu piciorul.

        Mi-e dor de mine cea de atunci, de gândurile pe care le aveam, de simplitatea vieții și de bucuriile care țineau zile întregi chiar dacă erau legate doar de promisiunea unei zile la ștrand, o oală de porumb fiert sau o carte nouă de povești. Mi-e dor de toți oamenii de pe strada mea care au dispărut ca și când niciodată nu s-ar fi petrecut prin lume, mi-e dor de grădinile din spatele caselor de unde mâncam porodici dulci, zemoase și spălate doar de ploile de vară, mi-e dor de tufa de iasomie de la colțul casei și de liniștea străzii unde se întâmpla ca zile la rând să nu treacă nicio mașină.

 

Share This:

Read More

Spuneți un nume de carte. ORICE carte.

        Conform unui studiu efectuat de Pew Research Center (o organizație care se ocupă cu tot felul de statistici și analize demografice, sociale, sondaje de opinie și alte chestii de acest gen) se pare că unul din patru americani nu a citit nicio carte în ultimul an. Drept să zic nu mi se pare deloc surprinzător, trăiesc cu picioarele pe pământ și văd că lucrurile s-au schimbat, văd că lumea nu citește iar asta nu se întâmplă doar în America ci, trebuie să recunoaștem, și pe la noi, oricât de deștepți ne-am da. Daaar… să nu fi în stare să-ți aduci aminte de vreo carte, orice carte, fie ea și Biblia, asta mi se pare șocant. Tocmai ce am văzut un filmuleț distribuit pe Facebook în care un reporter se plimba pe o stradă din SUA și oprea trecătorii  cerându-le să spună un titlu de carte, primul care le vine în minte. Can you name a book? Any book?  (Poți să-mi spui o carte? orice carte?) Întrebare simplă la care majoritatea răspundeau cu Sure (sigur) după care fie își dădeau ochii peste cap încercând din răsputeri să își aducă aminte un titlu, fie râdeau tâmp, fie spuneau o prostie mai mare ca ei. Unul singur a spus ”Cartea junglei” dar când reporterul l-a întrebat dacă e sigur că este vorba de o carte, s-a fâstâcit și a dat înapoi spunând că e un film 🙂  Nu era necesar să fi citit cartea, trebuiau doar să știe că există o carte care se numește cumva.

        Nu știu cum și când s-a ajuns aici. E adevărat că mi-am trăit tinerețile în secolul trecut dar totuși parcă n-a trecut așa de mult timp, doar 18 ani de când am intrat în alt mileniu și aproape nimic nu mai e de recunoscut. Când mă gândesc la anii de liceu, la felul în care gândeam și trăiam parcă văd un film. Stau pe margine și privesc personajele și nu-mi vine să cred că tot ceea ce văd am trăit cu adevărat, nu-mi vine să cred că oamenii cu care împărțeam experiențele de zi cu zi au dispărut cu totul din viața mea și că am încheiat atâtea capitole care nu se vor mai deschide niciodată. La liceu am stat în cămin. Patru ani bătuți pe muchie într-o cameră cu încă cinci fete cu care am împărțit și bune și rele. Nu aveam televizor decât în hol, la parterul căminului, dar nici nu-i duceam lipsa.

        În schimb, citeam pe rupte și asta ne era suficient. Împrumutam cărți de la bibliotecă, apoi le schimbam între noi, făceam și primeam recomandări, schimbam impresii, construiam scenarii paralele, încercam să ghicim finalul sau fabulam pe marginea unei eventuale continuări a acțiunii. Nu era amuzant să citești o carte dacă nu aveai cu cine comenta și, Doamne, ce discuții se încingeau când apărea un subiect controversat. Nu se inventaseră telefoanele mobile și deci nimeni nu stătea cu ochii țintuiți pe vreun ecran, ne priveam față în față și vorbeam între noi. Despre cărți și despre orice altceva. Despre infinit, despre timp, despre galaxii și extratereștri, despre relativitate, despre viitor, despre descoperiri și invenții, despre cum va fi viața noastră… Ne interesa mai puțin moda, asta poate și în contextul în care magazinele nu ofereau mare lucru, de machiaj nici nu se punea problema pentru că era interzis să purtăm la școală iar la sclipiri ca cele de aici puteam doar visa.

        Lumea în care ne învârteam era alta, nu spun că era mai bună sau mai rea, era pur și simplu altceva. La ora 10 se dădea stingerea și n-aveam încotro, trebuia să stingem lumina pentru că pedagoga venea din cameră în cameră să verifice. Cine mai avea de învățat și, da, învățam pe rupte, ba chiar uneori încingeam discuții pe marginea unor probleme de matematică (ceva de neconceput astăzi), mergea în sala de lectură unde putea să stea și până dimineața dacă îl țineau bateriile. Cine voia să doarmă se băga în pat. De voie, de nevoie, eram obediente, înregimentate într-un sistem care nu îți dădea dreptul la opinie în fața superiorilor în vârstă, în grad sau în orice alt criteriu iar revolta nu intra în calcul. În clasele mai mari învățasem anumite trucuri prin care puteam păcăli vigilența pedagogei și astfel am petrecut nopți în care, în jurul unui mic radio cu baterii (Cora parcă se numea) la care ascultam muzică de la Europa Liberă, am dezbătut problemele existențiale ale tuturor generațiilor de adolescenți.

         Căutam răspunsuri referitoare la rostul și sensul vieții, la problematica morții, la existența sau nu a destinului și la multe alte întrebări pe care între timp le-am lăsat deoparte. Era o plăcere să vorbesc cu colegele și, în același timp, prietenele mele inteligente, și simțeam cum pe zi ce trece știam mai multe. Cărțile ne formau caracterul și personalitatea iar în cercurile în care ne învârteam lumea era apreciată pentru ceea ce știa sau putea să facă. Unul era o enciclopedie ambulantă, altul putea să spună bancuri 24 de ore fără să se repete, altul dansa extraordinar de bine sau cânta sau juca baschet, altul era olimpic la chimie, unul scria poezii… Acestea erau valorile noastre. Dacă mi-ar fi spus cineva că peste 30 de ani vor fi oameni care nu vor ști nici măcar un titlu de carte n-aș fi crezut în ruptul capului.

       Mi-e dor de colegele mele și privesc cu nostalgie în trecut fără să înțeleg cum au trecut atât de repede anii iar amintirile în care toate visam la iubiri mărețe și veșnice mă înduioșează prin naivitatea lor. Dragostea, așa cum o citeam în cărți, s-a dovedit a fi greu de găsit în realitate iar un inel, oricât de frumos ar fi, de multe ori leagă doar niște acte și nu sufletele pentru eternitate. Din cele șase prietene de odinioară, trei au divorțat, una este văduvă, iar eu locuiesc la 3000 de km distanță de soț. Parafrazând un titlu de emisiune putem spune că viața bate cărțile

carti

Share This:

Read More

Doară Yaya n-o muritu’, numa’ un pic s-o hodinitu’

        Despre mine vorbesc 🙂 Yaya sunt eu și așa m-a botezat Silvia, nepoata, când încă era în acel stadiu al vorbirii prin repetarea silabelor înainte să împlinească doi ani. Mi s-a părut amuzant și cum Cristina a ales să repete mereu acest apelativ, așa mi-a rămas numele în cercul restrâns al familiei. Deci, cum spuneam, am lipsit de pe blog dar sunt bine-merci deși asta cu hodinitu’ e doar o figură de stil pentru că după excursia din Anglia cu fetele numai odihnită nu pot spune că m-am întors. M-a fugărit Silvia prin toate muzeele, a tras de mine prin autobuze, trenuri și avioane, m-a șantajat emoțional să-i cumpăr toate prostiile de pe lume, m-a făcut s-o car în brațe, m-a păcălit să intrăm la McDonald’s, mi-a zgribulit inima crezând că o sa sară în apă și m-a alergat de nebună prin parcuri sau pe străzi circulate intens. Pe scurt, a scos untul din mine. De unde mă gândeam că dificultățile o să vină din partea Ruxandrei care are doar patru luni, s-a dovedit a fi exact pe dos. Aia mică e încă imobilă și unde o pui, acolo o găsești și peste o oră pe când Silvia, la trei ani, e ca argintul viu, cu baterii care nu se termină niciodată. Chiar și seara când o pui la culcare până adoarme dă într-una din picior 🙂 silvia3

        Excursia între noi, fetele, a fost plănuită încă dinainte de nașterea Ruxandrei iar biletele de avion le-am cumpărat în ianuarie, imediat după ce s-a născut. După cât eram de pornite, le-am fi luat chiar mai repede dar trebuia să completăm pe site-ul companiei aeriene data nașterii pe care nu aveam cum s-o știm dinainte 🙂 Ne-am făcut o mulțime de planuri care ne-au ieșit mai mult decât bine iar excursia a fost o reușită deplină cu toate că, practic, nu am avut niciun moment de relaxare.

        Ce a fost nou pentru mine a fost mâncarea indiană din care până acum nu încercasem decât un număr limitat de feluri dar după prima seară în care am cumpărat pui Tikka Masala extraordinar de bun din care până și Silvia a mâncat cu poftă, ne-am profilat doar pe mâncare indiană din care în Anglia se găsește la fiecare colț de stradă. Doar nu degeaba India a făcut parte din Imperiul Britanic mai mult de o sută de ani! Din păcate Anglia, chiar dacă e o țară superbă, nu se poate lăuda cu vreo comoară gastronomică. Oricum, am revenit în Ro cu gândul măreț de a încerca să gătesc și eu ceva preparate indiene iar pentru asta mi-am cumpărat tot soiul de condimente care acolo se găsesc în cantități mari și la prețuri mici. Să vedem ce-o să iasă pentru că de rețete nu duc lipsă, YouTube-ul fiind plin de tutoriale filmate pas cu pas.

        À propos de mâncare și de tradiționalul fish&chips care e un fel de mâncare ce pe mine nu mă dă pe spate (deși e bun la gust, ca de altfel orice prăjeală), un lucru care mi s-a părut interesant și până acum nu l-am observat a fost ratingul acordat de sanepidul lor sau cum s-o fi numind, fiecărui local. Este un punctaj de la zero la 5, unde zero înseamnă că localul necesită îmbunătățiri de urgență în ceea ce privește igiena (pe scurt,mizerie) iar 5 înseamnă că totul este lună și bec. Abțibildul acesta este lipit pe ușă, nu are legătură cu calitatea sau gustul mâncării servite ci se referă doar la normele de igienă și curățenie. Mi se pare de un perfect bun simț și îți lasă libertatea de a alege unde să mănânci deși eu una nu m-aș avânta la mai puțin de 4 puncte. abtibild

        Ca niciodată de când bat drumul Angliei, nu a plouat deloc. Am stat nouă zile încheiate și nu am văzut niciun strop de ploaie, nici măcar unul. E drept că într-o dimineață era ud pe jos și am presupus că noaptea s-ar fi întâmplat un astfel de eveniment meteorologic, dar să cadă ceva din cer în timpul zilei, nici vorbă. Mare minune mi s-a părut mai ales că eu mă pregătisem cu o crema autobronzanta pentru că sunt albă ca brânza ca la fiecare început de vară. Am avut o vreme super-mega excelentă cu soare aproape tot timpul și uneori de-a dreptul prea puternic ca de exemplu în ziua în care am fost la Birmingham. N-am avut atunci ochelarii de soare la mine și m-am bronzat la față ca țăranii cu linii albe în jurul ochilor, după cum i-am tot mijit, dar nu-i bai că măcar am din nou motiv să-mi cumpăr niște creme antirid din astea faine care lecuiesc orice.

        A fost un mini concediu plăcut din care o să păstrăm peste ani amintiri superbe din locuri minunate cum ar fi Stratford upon Avon, locul în care s-a născut Shakespeare și unde noi am făcut un picnic (aproape) tipic englezesc. Spun ”aproape” pentru că am mâncat doar înghețată, eclere și ciocolată în timp ce merele, morcovii și bananele au rămas în rucsac. Dar odată e vacanță, nu?

        Ne-am întors acasă, fiecare cu dorurile lui, Silvia nedezlipindu-se de taică-su. Chiar îi spuneam Cristinei în timp ce ne plimbam prin București că am căzut în dizgrație de când Silvia l-a reîntâlnit pe tati la care ea, auzindu-mă, s-a întors spre mine compătimindu-mă cu fața cea mai sinceră: Și te-a durut? lebede

Share This:

Read More