Black Friday de primăvara-vară-toamnă-iarnă

        Nu-mi vine să cred că am ajuns deja în luna mai, trece timpul ăsta parcă zboară și zboară cu așa o viteză că a început să sară peste etape. Sau numai mie mi se pare că anul acesta n-am avut primăvară? Am trecut din zăpezile care nu de mult blocau drumurile și închideau școlile direct în sandale și pantaloni scurți fără să mai apucăm să ne bucurăm cu adevărat de narcise, liliac și lalele care s-au uscat toate înainte de vreme sub fierbințeala soarelui dogoritor.

        Nu sunt genul care să mă panichez ușor dar, poate și  influențată de clișeele jurnalistice care au tendința de a exagera orice fenomen meteorologic, zilele astea am simțit că mă paște teroarea caniculei. Încă n-am apucat să-mi montez plasele de țânțari la geamuri și în casă deja atmosfera a devenit sufocantă de parcă suntem în luna lui cuptor. În consecință, chiar dacă noaptea aerul se mai răcorește un pic, am luat o decizie istorică: aceea de a-mi pune aer condiționat (în urmă cu doi, trei ani aș fi băgat mâna în foc că așa ceva n-o să se întâmple niciodată). Cum de 1 Mai n-am plecat nicăieri, nici măcar la un grătar sau la doi mici tradiționali, am făcut o incursiune de recunoaștere în Altex să văd cum stă treaba cu aparatele de aer condiționat: prețuri, caracteristici, montaj, chestii, trestii, socoteli. N-am rezolvat nimic, cum s-ar spune m-am dus bou și m-am întors vacă, asta și datorită lipsei de amabilitate a pesonalului, ca să mă exprim eufemistic. Erau toți fierți, nervoși și nerăbdători să scape de clienții care le mâncaseră ziua ce ar fi trebuit să fie liberă, iar eu fiind unul dintre aceștia simțeam cum sulițele privirilor mi se înfig în spate în timp ce mă plimbam agale printre rafturi meditând asupra nedreptăților lumii.

       La un moment dat o voce suavă a întrerupt refrenele muzicale împrăștiate de difuzorul magazinului anunțând că tocmai s-a lansat Black Friday de primăvară. Hmmm… Al câtelea Black Friday să fie acesta? Că doar n-or fi toate vinerile negre 🙂 Originali cum suntem, avem un Black Friday de iarnă, unul de vară, unul de mid season, de Paști, de Valentine’s Day, de Back to School, de, de , de… ca să nu-l mai punem la socoteală pe ăla real. Adevărat. Tradițional. Intrat în conștiința națiunii 🙂 Cel care la americani se ține imediat după Thanksgiving, adică în a patra vineri din luna noiembrie, și reprezintă începutul glorios al sezonului de cumpărături de Crăciun.

       Interesant este că întâia utilizare a termenului de Vinerea Neagră nu are absolut nicio legătură cu shoppingul ci se referă la criza financiară din 1869 când piața aurului din SUA s-a prăbușit trimițând piața bursieră în cădere liberă și falimentând întregul Wall Street.

        Black Friday-ul nostru însă e de dată mult mai recentă iar printre explicațiile care circulă asupra etimologiei, cea care este cel mai larg utilizată și care mi se pare că se potrivește cel mai bine, are o conotație pozitivă și este legată de contabilitate. După un an de zile în care comercianții au înregistat pierderi și registrele lor au fost ”în roșu”, în ziua în care cumpărătorii dau năvală în magazine pentru a goli rafturile cu o viteză amețitoare, bilanțurile contabile trec brusc pe profit ducând la scrierea cu negru a cifrelor. Iar dacă nu știți despre ce vorbesc eu aici și ce e cu culorile astea, pe vremea când am învățat eu noțiuni de contabilitate, încă se mai recurgea la acest procedeu devenit acum anacronic: în toate situațiile și rapoartele cifrele negative se scriau fie cu semnul minus în față, fie cu culoarea roșie 🙂 Deci Black Friday e de bine pentru comercianți, black însemnând, deci, profit.

        La fel ar trebui să fie și pentru noi, o zi profitabilă, cu cumpărături făcute cu cap și nu doar o  goană disperată după reduceri ce de multe ori se dovedesc a fi false. Am pățit-o și eu, nu de multe ori dar mi s-a întâmplat totuși să-mi doresc un produs și să aștept răbdătoare în speranța unei reduceri iar când aceasta a apărut, dezamăgirea să fie profundă, discountul fiind aplicat la un preț umflat artificial. Știți despre ce vorbesc, nu?

        Acum însă am o strategie care funcționează perfect și care mă ajută să fac economii importante de bani: liste peste liste cu produse pe care mi le doresc și cu prețuri trecute în dreptul fiecăruia. Degeaba spun că țin minte pentru că nu țin minte, sunt prea multe oferte  și din prea multe domenii. Nu trebuie să fie neapărat achiziții importante gen aer condiționat (la care à propos, nu înțeleg de ce marja de prețuri se întinde de la 1100 la 4500 la aceleași caracteristici) ci și pentru mărunțișurile pe care le folosesc zilnic cum ar fi marea mea iubire, cosmeticele 🙂 Deja aștept vinerea neagra de pe notino.ro, un site unde găsesc tot felul de chestii pe care altfel nu le-aș putea cumpăra din România și aici mă gândesc prima dată la minunățiile de la The Bath & Body Works. E un brand american care nu are magazine nicăieri în Europa și e specializat în mirosuri 🙂 Nu exagerez deloc, sunt mii de firme care produc loțiuni de corp, geluri de duș sau lumânări parfumate dar arome și mirosuri ca la firma asta eu nu am întâlnit nici la marile case sau la designerii celebri. Love it! bath and body works

        Apoi urmează TIGI Bed Head, astea sunt șampoane și balsamuri pentru păr, pe care, la fel, nu le găsesc în magazinele fizice dar și branduri mai cunoscute la noi pe care deși le întâlnesc în mai toate magazinele, prefer să le iau de pe aoro.ro pentru că sunt mult mai ieftine. Și e normal dacă te gândești câți bani se economisesc doar pentru plata chiriei și a utilităților. Deja mi-am făcut liste întregi de parfumuri care îmi plac și pe care sper să le găsesc la următorul Black Friday la reducere iar pe primele trei locuri se află Crystal Noir de la Versace, L’ai du temps de Nina Ricci și unul pe care nu l-am avut niciodată, English Pear and Freesia de la Jo Malone. L-am testat într-un aeroport și de atunci mi-a rămas gândul la el, de fapt toate parfumurile de la Jo Malone sunt mai altfel decât cele pe care le știu de ani de zile. Chiar, dacă ar fi să alegeți un singur parfum pe care să-l purtați tot restul vieții, care ar fi acesta?

        Așadar, chiar dacă nu aștept deloc să treacă vara, chiar dacă aerul meu condiționat e în standby până dau de un profesionist care să mă ajute să iau decizia corectă, mă simt complet pregătită să întâmpin un Black Friday de succes ceea ce vă doresc și vouă 🙂

Share This:

Read More

Dragoste cu năbădăi

        Terminasem de citit una dintre poveștile cu Mog, pisica ce pare să intre mereu în bucluc, și am stins lumina în protestele somnoroase ale Silviei. Acum ne culcăm și mâine citim altă carte, da? am întrebat-o împăciuitoare în timp ce ea, îmbufnată, și-a băgat degetul mare în gură și n-a răspuns nimic. Simțeam că mai are doar clipe până să se scufunde în somn așa că, în timp ce îi cuprindeam tălpițele în palmă, i-am spus pentru a suta oară în acea zi: Silvia, eu te iubesc foarte, foarte mult… și, după o scurtă ezitare, am continuat: tu mă iubești pe mine? Fața i-a înflorit toată într-un zâmbet larg, și-a mijit ochii ca două liniuțe și printre genele lungi mi-a șoptit dulce și abia auzit un daaaaa prelung și sincer așa cum numai copiii îl au. Apoi mi-a îmbrățișat mâna și m-a sărutat deasupra cotului iar eu m-am topit toată cu  inima scurgându-se printre cearceafuri ca zăpada moale primăvara de pe acoperișuri.

        A doua zi i-a spus soră-mii că sunt urâtă și și-a pus mâinile la urechi când am vrut să vorbesc cu ea la telefon. Credeți că mai avem  șanse de împăcare?talpi

Share This:

Read More

Cea mai ingrată muncă din gospodărie

        Fără nicio altă introducere o să intru direct în subiect: cea mai mare pierdere de vreme mi se pare călcatul hainelor. E adevărat că dintre muncile făcute în gospodărie este una dintre cele mai ușoare din punct de vedere al efortului fizic dar este și cea mai plictisitoare, ca să nu mai vorbesc de faptul că scopul final este de cele mai multe ori de o inutilitate aproape de domeniul absurdului. Călcatul unei lenjerii de pat, adică un cearceaf, două fețe de pernă mari, două mici plus ditamai plicul pentru pătură îți ia cel puțin o oră pentru pentru ca mai apoi, întinse pe pat, în câteva minute să devină la fel de șifonate exact ca  înainte de călcare. Când vedeam una ca asta (pe vremuri, când tânără fiind respectam toate conveniențele) mă simțeam ca o angajată la Cooperativa Munca în Zadar. Între timp mi-a venit mintea la cap și am renunțat la a călca doar ca să mă aflu în treabă și calc doar atunci când este strict necesar.

        Îmi aduc aminte cum bunica, de fapt și mama la fel, își programau câte o zi întreagă doar pentru călcat. De dimineața până seara, cu  o singură întrerupere la prânz când strângeau toată șandramaua ca să mâncăm cu toții, doar asta făceau. Primul pas era umezirea hainelor cu o mică stropitoare astfel încât să poată fi călcate mai ușor. Se luau una câte una, se stropeau cu apă și apoi se rulau strâns și se băgau sub un prosop mare să apuce să se îmbibe uniform. La masa din bucătărie, cu un fier de călcat ce se încălzea extrem de încet și pe deasupra era și foarte greu, călcau tot, dar absolut tot ce fusese spălat cu câteva zile înainte, începând de la cămășile lui tata, uniformele noastre, tricouri, lenjerii de pat, batiste, perdele… până și prosoapele și ștergurile de bucătărie erau călcate, împăturite la dungă și aranjate frumos în dulap. Ca să nu mai spun că uneori se lua curentul când îți era lumea mai dragă și rămâneau cu maldărul de  rufe umezite de-ți venea să-ți blestemi soarta. Mă rog, asta o spun de la mine pentru că mama era foarte calmă și nu se enerva niciodată.

        Când se întâmpla pocinogul de rămâneam fără curent, se trecea la planul B adică intra în funcțiune anticul fier de călcat  care pe vremea stră-bunicii se umplea cu cărbuni încinși. Cum cărbuni nu aveam, (măcar faza asta era depășită), mama punea fierul pe soba Vesta din bucătărie și de bine, de rău reușea cu greu să termine munca începută de cu dimineață. Sunt convinsă că pe vremea aia nici măcar nu-și imagina cum vor arăta statiile de calcat de la Philips, așa cum nici eu nu mi-am imaginat vreodată că ”videotelefonul” pe care îl găseam doar în cărțile de science fiction se va găsi la un moment dat în buzunarul fiecăruia dintre noi.

        Sunt aproape sigură că mulți din cei care fac parte din generația millenials n-au folosit în viața lor un fier de călcat și probabil în două generații de-acum încolo acest instrument va dispărea cu totul. Până una-alta însă, încă se mai produc cămăși din materiale care trebuie călcate și dacă faci parte dintre cei atenți la astfel de detalii cu siguranță o să-ți placă această masa care o sa iti usureze munca  Eu, fiind mai pragmatică, nu vreau să mi-o ușurez ci să o elimin cu totul 🙂

        Parțial am găsit soluția, nu-mi aparține ideea ci am găsit-o undeva pe internet dar este genială. Toate tricourile, puloverele, pijamalele, blugii și celelalte haine care se pretează la așa ceva, le țin rulate în sertare. Nu ocupă mult loc, le văd pe toate dintr-o privire, nu se șifonează deloc, ba chiar cele care erau boțite, își revin până la următoarea purtare. Să mă laud, deci 🙂 sertar        Voi cum stați cu călcatul? Vă enervează, vă plictisește sau vă relaxează? (pentru că am întâlnit și astfel de cazuri) Ori l-ați eliminat cu totul din lista treburilor gospodărești?

Share This:

Read More

Cele mai simple remedii naturiste pe care le folosea bunica

        Nimeni de la noi din familie nu a fost vreodată vraciul satului și leacurile băbești au fost puse mereu pe locul doi venind ca o completare și în niciun caz o alternativă la medicina clasică. Nimeni n-a crezut în leacuri miraculoase, în plante atotvindecătoare, în regimuri minune sau soluții fără o explicație științifică. Medicul a fost întotdeauna cel care știa cel mai bine ce este potrivit în caz de boală și dacă el îți indica un anumit tratament, apăi ăla era sfânt că doar de-aia făcuse atâta școală. Cu toate astea, la medic se mergea doar în cazuri, hai să nu le spun chiar extreme, dar în niciun caz nu se mergea pentru o simplă răceală. Adică nu erai toată ziua-bună ziua la ușa cabinetului ca să te vaieți că te doare capul sau că îți curge nasul și datorită acestui fapt pot să mă mândresc acum că nu am luat antibiotice decât de două ori în viața mea în timp ce colegii mei de clasă făceau câte o cură de penicilină de două ori pe an. Pentru bolile fără gravitate, pentru mici indigestii sau oareșce alt disconfort, bunica mea avea câteva leacuri simple și la îndemâna oricui:

  1. Compotul de struguraşi. De fapt oficial li se spune coacăze însă datorită faptului că arată ca nişte struguri mici, mie îmi place să le spun aşa. În copilărie nu exista vară în care la noi în familie să nu se pună pe iarnă cel puţin 20-30 de borcane de compot de struguraşi. Se pare că este bun pentru scăderea temperaturii şi dacă eu sau sora mea făceam febră imediat eram trecute pe compot, care de altfel e şi foarte bun la gust, şi febra ne scădea imediat.str
  2. Ceaiul de muşeţel. Inhalaţiile cu vapori de ceai de muşeţel le practic şi în ziua de azi atunci când mă prinde un guturai. Îmi pun o prosop pe cap şi stau câteva minute cu faţa aplecată peste vasul cu ceai fierbinte la distanţa la care pot suporta căldura. Apoi mă bag direct în pat şi până dimineaţa nu îmi mai curg nici ochii, nici nasul. Eficiență verificată!
  3. Sâmburii de dovleac te scăpau de viermișorii intestinali (oxiuri). Nu știu dacă am avut vreodată paraziți pentru că n-am avut  simptome și nici vreun medic nu a confimat vreun astfel de diagnostic dar dimineața, pe stomacul gol, zece sâmburi cruzi (neprăjiți) cică fac minuni. Erau prea buni ca să îi refuz așa că nu mă împotriveam deloc tratamentului, ba din contră mâncam de zor și în restul zilei ca să fiu sanătoasă tun 🙂
  4. Afinele. De departe cel mai bun fruct care combate diareea. Evident că nu aveam în casă afine proaspete decât vara, în schimb siropul, compotul și dulceața erau nelipsite. Ba aveam și afinată dar aia nu era pentru copii. Fac o mică paranteză și mă întreb (și întreb) ce afine sunt astea ce se găsesc mai nou în supermarket că nu seamănă deloc la gust cu ceea ce știam eu. Sunt enorme, exagerat de dulci, nu au sâmburi și nici nu pătează dinții. Or fi de plastic?
  5. Ceaiul de ceapă. Bunica spunea că este foarte eficient în tratarea tusei dar aici nu pot să confirm prin experienţa proprie pentru că am încercat o singură dată şi mi s-a părut ceva atât de oribil la gust încât realmente nu am putut să-l înghit.
  6. Sarea caldă făcea minuni când ne durea vreo ureche. De ce, habar nu am dar îmi aduc aminte cum ai mei ne puneau sare fierbinte într-o batistă mare și înnodată ca o bocceluță ca să nu curgă, iar eu stăteam culcată pe o parte cu urechea pe sare. Când sarea se răcea, nu mai simțeam nicio durere.
  7. Siropul de muguri de brad. Ce bun era! mai ales când era făcut cu apă minerală era un deliciu de care o să-mi aduc întotdeauna aminte cu plăcere. Să tot fie astfel de “medicamente” pentru vindecarea aparatului respirator 🙂
  8. Frunzele de varză crudă. Se pare că este cel mai popular tratament pentru tratarea varicelor. Bunica săraca suferea tare din această cauză și își făcea un fel de comprese din frunze de varză pe care le strângea în jurul picioarelor cu o eșarfă lăsându-le de seara până dimineața. După ce dormea o noapte întreagă cu bandajul ăsta spunea că se simte mult mai bine, și cred, pentru că am auzit de acest lucru la multe persoane.
  9. Vinul de coacăze negre. Era făcut în casă, avea o alcoolemie mai slabă decât vinul din struguri și era minunat pentru tratarea anemiei. Câte un păhăruț pe zi (maxim 100 de ml) își făcea de îndată efectele dorite. Cred în puterea lui benefică mai ales de când oncologul i-a recomandat surorii mele acest ”tratament” pe perioada chimioterapiei.
  10. Aloe vera. Cu sigurață planta aceasta nu este vreo moștenire dacică dar noi o aveam în bucătărie și era un remediu excelent pentru calmarea arsurilor provenite din micile accidente casnice. Nu știu dacă e bună pentru arsurile profunde (și presupun că nu) dar pentru arsuri provocate de ulei încins care stropește din tigaie, seva care curge dintr-o frunză ruptă în două are un efect cicatrizant imediat. Mai foloseasm lichidul din aloe vera și pentru pielea arsă de soare pe vremea când stăteam ca nebunii la plajă înainte să aflăm cât de ucigătoare pot fi radiațiile solare. aloe

        O parte din remediile de mai sus le  folosesc și astăzi și sunt convinsă că rău n-au cum să-mi facă. Medicamente iau foarte rar, poate doar  când mă mai ia durerea de cap dar și atunci parcă mai bine îmi trece cu o cola decât cu un antinevralgic. Problema e că de când am văzut niște filmulețe în care se arăta cum cola curăță mai bine decât orice detartrant vasul de WC,  îmi alunecă pe gât  cu noduri 🙂 Chiar așa, dacă tot veni vorba, cunoașteți vreun tratament naturist care să se potrivească durerilor de cap?

Share This:

Read More

Sunt necesare uniformele? sau halatele albe la medici?

        Duminică am fost la botezul Ruxandrei. Așa de mult îmi place numele ăsta, nume de domniță cu obârșie boierească, și știu că și mamei îi plăcea tare mult. De fapt la ea am auzit analogia care mi-a rămas în minte. Cred că s-ar fi bucurat tare mult să știe că pe una dintre strănepoatele ei o cheamă astfel și sper, sper din suflet!, ca nu cumva cineva să devieze și să înceapă să îi spună Ruxi. Și, credeți-mă, nu îmi fac temeri în mod gratuit, există antecedente care îmi arată că tuturor Ruxandrelor pe care le cunosc, nu multe, e adevărat, frumosul nume cu vechi consonanțe românești  li s-a prescurtat în ciudatul și unisexul Ruxi.

        Botezul nepoată-mii s-a ținut la București și am mers cu mașina. O zi dus, o zi întors că de n-ar fi nu s-ar povesti. Vorbesc de drumul nesfârșit pe șoselele patriei, drum care te ține câte 40-50 de kilometri pe o singură bandă în spatele unui tir imens și supraîncărcat, de ajungi să-ți dorești moartea. Și cum stam noi în mașină rozându-ne unghiile de plictiseală, trei generații cu trei moduri de gândire diferite, am ajuns să abordăm diverse subiecte controversate, ba chiar să ne și certăm pe anumite teme cum ar fi cele politice (ceea ce nu ar fi vreo noutate). N-am avut însă treabă cu PSD-ul, cu Iohannis sau alte entități autohtone ci am trecut la nivel global: Putin, americanii și Siria. Adevărul este că dacă toată lumea ar avea aceeași părere despre orice subiect, orice conversație ar deveni, chiar înainte să înceapă, anostă și plictisitoare. Să tot aprobi și să spui da, să dai din cap și să zâmbești admirativ celui din fața ta nu e deloc amuzant, ba aș spune că politețea și eleganța exagerată pot transforma o întâlnire ce ar purtea avea nerv și esență,  într-o lălăială seacă.

        Așadar și prin urmare, cum știu că cei care citiți acest blog nu vă sfiiți să vă expuneți opiniile, aș vrea să aud ce aveți de spus în privința uniformelor, un alt subiect pe care l-am discutat în mica (dar lungaaa) noastră călătorie. Întâi de toate o să vă spun părerea mea: îmi plac și mi-au plăcut întotdeauna uniformele. Clar ca bună ziua. Nu m-a deranjat niciodată să port uniforma școlară, asta începând chiar de la grădiniță când îmi aduc perfect aminte cu câtă mândrie am mers în prima zi cu șorțulețul albastru cu guleraș alb și fundă roșie la gât, demonstrând lumii întregi că sunt deja un copil mare ieșit din bebelușie.

        Uniforma de pionier mi s-a părut frumoasă și, chiar dacă nu le înțelegeam pe deplin semnificația, eu și prietenele mele ne străduiam să adunăm cât mai multe insigne pe care să le purtăm în piept ca pe niște decorații. La liceu sarafanul bleumarin nu mi-a ”îngrădit” niciodată feminitatea așa cum aud uneori persoane care se plâng de frustrările de acest gen. E adevărat că am avut parte de un liceu cu profesori de excepție care nu au pus niciodată aspectul fizic înaintea capacităților intelectuale. Exista o anumită lejeritate din acest punct de vedere și dacă în locul cămășii albastre îți puneai un tricou nimeni nu comenta nimic, la fel cum n-am auzit niciodată vreun profesor să facă observație vreunei eleve că are fusta prea scurtă sau prea lungă sau că nu are bentiță pa cap (recunosc, cordeluța mi s-a părut o tâmpenie căreia nu i-am văzut niciodată rostul).

        Când lucram la bancă a apărut la un moment dat zvonul că se vor introduce uniforme, cămașă și sacou pentru toți cei din front office. Pfff… nu vă spun câtă disperare  și ce panică s-a produs… cum să fim toți îmbrăcați la fel? ca pe vremea comuniștilor! De unde și până unde e asociată uniforma cu comuniștii, habar nu am pentru că în Anglia, care n-a văzut picior de comunist decât la televizor, toate, dar toate școlile, au uniformă. E simplu și pentru părinți, e simplu și pentru copii, uniforma conferind un  sentiment de apartenență sau chiar de mândrie în cazul unei școli bune.

        Mai nou am observat o tendință în rândul medicilor de a renunța la halatul alb, un simbol care oferă statutul și prestanța acestei meserii de o grămadă de vreme. Unii spun că vestimentația tradițională este asociată cu injecțiile și cu alte proceduri dureroase dar și cu veștile proaste și că halatul sperie pacienții. Alții, dimpotrivă, susțin că astfel de halate medicale oferă credibilitate și profesionalism în timp ce ținutele colorate scad prestanța în fața pacienților. Există un adevăr pe undeva, de curând am fost într-o clinică stomatologică și la un moment dat, în timp ce așteptam pe hol, a apărut o tânără într-o costumație roz cyclam poate un pic prea excentrică pentru gustul meu. Am fost convinsă că este uniforma personalului care se ocupă de curățenie și nu era deloc așa. Tipa era chiar doctoriță și mi-am dat ulterior seama după discuția pe care a purtat-o cu un pacient. Nu aș spune că am prejudecăți dar totuși în mintea mea s-au întipărit câteva preconcepții greu de înlăturat și, departe de mine să afirm că ar exista meserii mai puțin onorabile, presupun că nici unui medic nu i-ar plăcea să fie confundat cu femeia de serviciu.

        Dar trecând de medici și de halatele lor, care nu sunt chiar o uniformă în adevăratul sens al cuvântului, să luăm cazuri mai simple cum ar fi însoțitorii de zbor, șoferii de autobuz sau vânzătorii din anumite magazine care imediat arată altfel atunci când poartă uniforma specifică. Chiar și un mecanic auto cu salopeta pătată de vaselină oferă un sentiment de încredere și de profesionalism atunci când se prezintă în fața clientului costumat corespunzător. Am văzut patroni de service auto care lucrau cot la cot cu angajații îmbrăcați în pulovere rupte, lungite și deșirate la coate, cu pantaloni răriți în genunchi de ziceai că sunt homeleși și nu oameni cu o afacere prosperă. Când se prezintă unul din ăsta în fața ta oare îți mai vine să îi lași mașina pe mână? Sunt atâtea locuri în care, cu o sumă de nimic, ar putea să-și facă salopete de lucru brodate fie cu  numele firmei, fie cu un mesaj drăguț încât pur și simplu nu înțeleg de ce sunt atât de nepăsători. Până la urmă vorba aia cu haina face pe om se aplică și în astfel (sau mai ales) în astfel de cazuri.

        De uniformele militare, formale sau mai puțin formale, nu mai spun nimic. Nici nu are rost. Doar uitați-vă la poza de mai jos și să aud că aveți tupeul să spuneți că nu vă plac. De uniforme, zic 🙂uni

Share This:

Read More