Mai țineți minte cum ne întreba educatoarea la grădiniță Copii, ce se vede în acest tablou? iar noi răspundeam cuminți în acest tablou se vede un cal… sau un lup sau o pisică… La fel ca atunci, o să vă întreb eu pe voi astăzi, dragii mei, ce se vede în poza de mai jos?         Eu una nu am știut să răspund din prima încercare și l-am întrebat pe Cristi, dar ce e asta, dragă??, atunci când foarte încântat mi-a arătat cutia spunându-mi că e cadoul pentru ziua de naștere a lui Vlad, băiatul nostru. O sculă care se folosește la înșurubat, mi-a răspuns. (Sau des-șurubat? că deja am uitat. De fapt, cred că se poate folosi în ambele sensuri, sau în orice caz dacă aș fi inventat-o eu, așa aș fi făcut-o). Oricum n-am cerut amănunte că nu mă interesa deloc ce se afla în cutie. Dacă bărbatu-meu știa că asta i-ar face plăcere copilului și se va bucura, foarte bine, pentru că eu de câte ori i-am luat haine sau cosmetice sau cărți,  a spus mulțumesc și aproape că nu s-a uitat la ele. Până la urmă cadoul trebuie să placă celui care îl primește, nu celui care îl dăruiește.

        Problema a apărut pe aeroportul din Birmingham când cei de la security mi-au pus aceeași întrebare atunci când au văzut dihania în lădița de plastic gri care aluneca pe banda rulantă alături de cureaua, ceasul și kindle-ul meu.  Ce este asta? iar eu, cu cea mai inocentă mutră pe care o aveam, le-am spus că este ceea ce scrie pe cutie. Nu cred că o să vă lase să treceți  mi-a spus tipul care făcea prima evaluare a bagajelor dar zice stați totuși să-l întreb pe șeful meu. Stau, ce să fac. Vine șeful, un tinerel simpatic, ia cutia, o întoarce pe toate părțile și după o analiză de câteva minute, îmi dă permisiunea să trec mai departe prin detectorul de metale. Cutia merge pe bandă, eu printre cele două porți care încep să piuie ca toți dracii ca de fiecare dată când mi se face semn să mă apropii. Știam că așa se va întâmpla pentru că toate sutienele mele au balene metalice pe care detectorul le sesizează imediat. Evident că urmează controlul corporal care mă scoate din minți de fiecare dată. Știu că femeile alea își fac doar meseria dar uneori mi se pare că sunt exagerat de zeloase. Mă mângâie și mă freacă din cap până în picioare până reușesc să mă enerveze. De data asta nici nu a fost prea greu pentru că deja devenisem un pic irascibilă la gândul că ăștia ar fi în stare să îmi arunce cadoul pentru Vlad.

        În sfârșit termină tipa cu masajul, îmi zice să plec și, cu speranța că am scăpat, mă duc să-mi recuperez pantofii de la capătul rândului. Era o aglomerație de nedescris în aeroport, se călcau englezii în picioare să plece în Punta Cana, Tenerife și Maldive, toți pregătiți de vacanță, în șlapi și cu ochelari de soare bengoși  deși afară se luau la întrecere codurile galbene și portocalii de ploaie și vijelie. Bineînțeles că dintr-o primă privire nu mi-am văzut pantofii, în schimb l-am văzut pe nenea care stătea cu pistolul meu de găurit/ înșurubat/ desșurubat uitându-se la el ca la o bucată de rocă extraterestră. Este bagajul dumneavoastră? mă întreabă politicos așa cum sunt toți englezii. Da. În interior se află ceea ce scrie pe cutie? Răspund din nou, da. Se pare însă că vrea să se convingă de acest lucru și scoate afară toate componentele, le studiază ca și când ar fi fost un potențial cumpărător apoi îmi spune, la fel de politicos, că nu pot urca în avion cu așa ceva. Pfff… urât moment. Dar, zic, aș putea să trec înapoi, să merg în parcare să las pachetul lu’ bărbatu-mio?, nu de alta, dar costase o sută de lire chestia asta. Se gândește el așa un pic și, într-un final, dă din cap ceva de genul bine, fie, treacă de la mine… Ok, răsuflu ușurată, mă duc, mă duc, dar pe unde să mă duc?? că la controlul de securitate nu există decât un singur sens: din afară înspre porțile de îmbarcare.

        Nu știa omul pe unde aș putea trece pentru că, cel mai probabil, nu scria în procedurile lor pe unde se întorc femeile nebune care vor să desșurubeze interiorul avionului așa că îl cheamă pe șefu-so. Îi explică situația și acesta, alt englez amabil și politicos, zice, haideți că vă conduc eu, luați-vă doar biletul și pașaportul și lăsați bagajul la persoana care vă însoțește (eram cu soră-mea). Zis și făcut. Numai că eu eram în șosete iar pantofii mei pe nicăieri. Deja eram super agitată și cu tensiunea la cer și singurul lucru care îmi mai lipsea era să-mi caut ghetele prin toate tăvile aruncate alandala în super-aglomerația creată de exodul spre țările calde. Mi-era teamă să nu-și piardă ăsta răbdarea dar, nu, omul a fost complet nepăsător la trepidațiile mele, lucru care m-a făcut încă o dată să pricep de unde vine expresia de calm englezesc. După ce m-a condus prin câteva coridoare interminabile și vreo trei birouri, după ce a deschis o ușă cu cartela lui, mi-a dat drumul în lume și m-am văzut din nou liberă. Liberă să alerg, că deja eram în criză de timp, să-mi întâlnesc soțul și să îi predau pachetul. Ne-am văzut, i l-am dat, ne-am pupat din nou de ”la revedere” și am zbughit-o să reiau circuitul de la controlul de securitate.

        Alerg pe lângă ghișeele de check-in, ocolesc în viteză cozile, mă arunc pe scările rulante și în sfârșit ajung din nou să scanez biletul ca să intru în zona de verificare. Biiip! și se aprinde un bec roșu. Îl scanez încă o dată cu susu-n jos, același bip, același ”x” roșu. Clar, biletul devenise invalid după prima utilizare. Deja mă luaseră transpirațiile. Mă duc la negresa care superviza intrarea și îi explic ce s-a întâmplat rugând-o să mă ajute să mă strecor înăuntru. De data asta calmul ei, tot englezesc, mă enervează maxim. Se mișcă atât de încet, îmi verifică și biletul și actul de identitate de o sută de ori, se uită pe enșpe mii de monitoare fără nicio urmă de grabă și, în sfârșit, după ce vede că sunt o persoană de încredere îmi urează a nice flight, îmi zâmbește cu toată fața, îmi deschide ușița iar eu, toată fleașcă, mă așez din nou la coada imensă pentru un nou control.

        Nu vă spun că acum iar n-a fost bine? că de ce n-am niciun bagaj? Că de ce călătoresc aşa? M-au întrebat toţi, unul câte unul, pe rând, de-mi venea să-mi tai venele. Suspectă fiind, am trecut la controlul corporal varianta superioară dar eram deja oricum pe jumătate leşinată de atâta agitaţie aşa că n-am mai avut nicio reacţie.  Norocul prostului ştiţi care a fost? că avionul meu spre Cluj a plecat cu întârziere de o jumătate de oră, Dumnezeu să le dea sănătate celor de la Blueair care au făcut posibilă întârzierea, că dacă nu, ratam plecarea. Cred că niciodată nu m-am bucurat mai tare decât atunci când am văzut pe panou cum din on time linia s-a transformat în delayed 🙂 ai fi zis că văzusem scris  bingo aşa de tare îmi venea să ţopăi.

        Cireaşa de pe tort a venit totuşi abia după ce m-am urcat în avion. Aveam locul 25A, chiar bine că stau la geam mă gândeam eu în timp ce înaintam pe culoar cu paşi mărunți până ce am ajuns în partea din spate a avionului. Dar… surpriză-surpriză!! Și chiar una de proporții: ultimul rând era 21, nici vorbă de 25!! Locul meu pur și simplu nu exista.  M-a apucat un râs isteric de nu înţelegea însoţitorul de zbor ce naiba m-a apucat. Până la urmă călătoria a decurs mai mult decât perfect, am primit un loc cu extra leg room iar lângă mine nu a mai fost nimeni deci am stat ca un belfer. Eram așa de obosită psihic că nici măcar n-am putut să citesc.

        Pentru următoarea călătorie Cristi m-a rugat din nou să transport ceva, de data asta din România în Anglia, dar tot cu avionul. Are un coleg, Robert, ”ăla cu câinii” îmi spune când nu știu despre cine e vorba, pentru că omul are 10 (zece) căței chihuahua. Robert ăsta, cu care soțul meu se înțelege foarte bine,  i-a spus lui odată că a băut nu știu ce vin românesc și că i-a plăcut extraordinar de mult. Nu mai țin minte exact ce soi, dar știu că era ceva vin alb. Și cum Cristi vrea să îi facă un cadou de ziua lui ceva autentic românesc, s-a gândit la vinul respectiv. Vinul e deja cumpărat, vreo 6 sticle, dar pe lângă alea, mi-a transmis să mai iau și ceva feteasca neagra, că vrea să-l învețe pe englez ce înseamnă cu adevărat un vin bun 🙂 Ce să zic, fiecare cu gusturile lui,  Cristi preferă vinul roșu, eu, categoric, vinul alb.

        Dar nu mă văd nici moartă cărând atâtea sticle de vin chiar dacă vor merge la bagajul de cală. Cine știe ce pocinog mi se mai întâmplă, să se spargă sticlele, să curgă peste alte valize, să se împută avionul sau alte alea 🙂 Am găsit și soluția, am rezolvat problema cu un  românaș de-al nostru care face transporturi cu mașina proprie, vine și îți ia pachetul de acasă și îl duce la adresa din Anglia, cum s-ar zice door-to-door cu 1,2 lire pe kilogram. Iar eu o să călătoresc doar cu poșeta ca o adevărată doamnă ce sunt 🙂

Read More

        Exact de două luni n-am mai făcut niciun buletin informativ cu mersul săptămânii și ca să nu pierd tradiția, purced la a enumera primele lucruri care-mi vin în minte:

• Am încercat să văd un film, By the Sea, cu Brad Pitt și Angelina Jolie. Evident că am fost atrasă de distribuție însă după primele 10 minute în care nu s-a întâmplat nimic am început să mă întreb dacă am făcut cea mai bună alegere pentru o seară de sâmbătă. După alte 10 minute nu mai aveam stare și la finalul a 25 de minute de plictiseală maximă, am închis. Tot ceea ce s-a întâmplat în acest timp a fost o Angelina care se uita pierdută pe geamul unui hotel și un Brad Pitt care bea pahar după pahar făcând pe scriitorul. Dialoguri zero, acțiune zero, suspans nici atât, într-un cuvânt o porcărie. Abia după ce am pierdut o juma’ de oră din viață, am avut inspirația să caut pe internet recenzii ale filmului ca să constat că atât scenariul cât și regia îi aparțin Angelinei. Deși n-o să citească niciodată aceste rânduri, îi recomand cu căldură să rămână la prima ei dragoste și anume actoria.
• Am cumpărat o jachetă de primăvară-iarnă (sau cum altcumva să-i spun anotimpului de afară) de pe un site care vinde haine second hand. Unele sunt folosite, altele sunt noi-nouțe cu eticheta încă pe ele așa cum este și jacheta pe care urmează să o primesc. Dar nu cumpărătura în sine mă entuziasmează ci faptul că voi putea trimite înapoi în vederea vânzării o pungă plină cu haine pe care nu le mai port. Deci o să scap de o parte din hainele care îmi umplu degeaba dulapul și nu o să îmi pară rău după ele așa cum ar fi dacă le-aș arunca pur și simplu la tomberon. Parcă nu mă lasă inima să fac chiar așa. Dacă sistemul funcționează și treaba o să meargă bine, revin cu un articol întreg pe tema asta.
• M-am documentat serios despre Cotswolds, una dintre cele mai frumoase regiuni ale Angliei, o zonă rurală foarte bogată și plină de pitoresc pentru că acolo urmează să fac o mică excursie în curând. De fiecare dată când știu că voi vizita un loc nou îmi scot cât de multe informații pot, pierd șirul trecând de la una la alta și stau și visez ore la rând cu ochii pe hartă. Dar probabil că la fel faceți majoritatea dintre voi. Cred că, de fapt, asta e partea cea mai frumoasă a unei călătorii: pregătirile.
• Am redecorat peretele din living, perete pe care până nu demult trona un tablou cu un vas de crizanteme. Simțeam nevoia unei schimbări și deși tabloul vechi pictat de un prieten îmi place în continuare, l-am împachetat frumușel și l-am cocoțat pe raftul cel mai de sus din debara până când va veni din nou moda lui. Acum am realizat o ”compoziție” din mai multe tablouri inspirată fiind de aici și îmi place mult ce-a ieșit chiar dacă ideea mea încă nu e pusă complet în aplicare. Urmează să mai adaug câteva lucrări de artă dar nu am găsit ramele potrivite. Nu sunt genul care să îmi schimb des decorul în casă, poate doar de Crăciun mai pun câte un globuleț pe ici-colo, dar am văzut că unii iau foarte în serios treaba asta și toamna își umplu casele de frunze uscate, ghindă și castane, vara apar ancorele, scoicile și tot soiul de modele marine, de Paști invadează iepurașii și ouăle de plastic și tot așa. Nu-mi displace să văd casele împodobite astfel dar eu, pe de o parte, nu am suficientă răbdare pentru astfel de treburi iar pe de altă parte mi se pare că toate obiectele astea mărunte devin o sursă constantă de a atrage praful. Ce mă pasionează însă foarte tare în ultima vreme este organizarea casei. Neavând (încă) puterea de a trece la un stil de viață minimalist, am o mulțime de obiecte pe care trebuie să le depozitez cumva iar pentru acest lucru am văzut mai nou că poate fi folosită orice încăpere a casei chiar și cele care inițial au avut o altă destinație cum ar fi cele de aici.
• Am primit primul câştig de pe Bonusway. Bani cash, 82 de lei în urma cumpărăturilor pe care le-am făcut în ultimele 10 luni pe internet 🙂 Știu că atunci când am scris despre acest sistem am întâmpinat o mulțime de reacții sceptice pe care acum îmi permit să le înlătur cu aroganță. Hai să nu fiu rea, nu cu aroganță dar uite că s-a demonstrat ceea ce era de demonstrat sau, cum ar zice străbunicu’ Traian, quod erat demonstrandum.
• M-am şocat pentru a nu știu câta oară de neprofesionalismul și incompetența Poștei Române. Am comandat pe internet niște cosmetice de pe un site din Hong Kong iar pachetul mi-a fost trimis cu tracking number în ideea de a putea fi urmărit și de a nu se pierde (nu ar fi pentru prima oară). Din Asia până în România a făcut 4 zile iar de la București la Cluj încă 9! Cum e posibil așa ceva? 9 zile când orice firmă privată de curierat îl transportă de pe o zi pe alta? Ca să nu mai spun de orarul mizerabil de la oficiul vamal care binevoiește să aibă deschis după-masa doar o singură zi pe săptămână, joia. În rest, trebuie să lipsești de la serviciu ca să ridici un pachet sau, ar mai fi o variantă: să stai liniștit pe fundul tău și să nu mai faci cumpărături din afara UE.
• Am citit Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu, o carte cu recenzii excepționale, nu doar o dată spunându-se  că este unul dintre cele mai bune romane româneşti postdecembriste. Ca de multe ori când pleci cu așteptări foarte mari, se întâmplă să ai dezamăgiri. Nu aș spune totuși că romanul a fost o dezamăgire dar nu l-am citit cu sufletul la gură ci dimpotrivă, mi s-a părut greoi pe alocuri mai ales atunci când mă pierdeam în descrieri de câte o jumătate de pagină a unui cer vinețiu sau a unui câmp înverzit la început de primăvară. Este un roman autobiografic care descrie încrâncenarea cotidiană a vieții unei familii într-un sat de lângă Cluj în anii 50-60-70. Destinul familiei în care trăiește autoarea este pus sub semnul mâniei, frustrării, umilinței, asprimii și al indiferenței. Citind cartea, presărată cu multe regionalisme care îi dau un farmec aparte, m-am surprins având sentimente de revoltă dar și de compasiune. Dacă aș recomanda cartea? greu de spus, poate doar celor obișnuiți cu lectura și care au un oarecare exercițiu al romanelor mai puțin convenționale.

        Voi ce-ați mai făcut în afara faptului că v-ați dat ochii peste cap în fiecare dimineață văzând că iarna s-a întors furioasă? Sau sunteți schiori împătimiți și acest lucru v-a făcut să râdeți în barbă?

Read More

        Cică dacă n-ai nevoie de un obiect într-o perioadă mai mare de un an, aproape sigur nu o să mai ai nevoie de el niciodată. Se confirmă? de cele mai multe ori da, dar cum eu sunt rudă apropiată cu Murphy, nu este valabil în cazul meu și pot să vă dau o grămadă de exemple. Cel ”mai de proporții” dacă pot să spun așa, a fost cazul cu colecția de reviste Gazeta matematică. Aveam două teancuri mari, numere apărute în decursul a patru-cinci ani în perioada când am fost eu la liceu și le țineam într-o debara pe raftul cel mai de sus.

        Le păstram degeaba pentru că nu umbla nimeni la ele. Cât au fost în școală copiilor mei nici prin cap nu le-a trecut să le frunzărească măcar, atât de dragă le-a fost matematica iar eu nici pe-atât nu aveam nevoie nemaiavând nicio tangență cu materia pe care odinioară o stăpânean cu ușurință și plăcere. Drept urmare, după ce am fost refuzată din toate părțile în încercări repetate de a le dona cuiva care și le-ar fi dorit, într-o bună zi în mijlocul unei curățenii generale, după mai bine de douăzeci de ani de  zăcut pe raft, le-am luat fain frumușel și le-am aruncat la tomberon. Îmi aduc perfect aminte că era într-o vineri și sâmbăta urma să avem musafiri, un fost coleg de liceu cu soția. Ce credeți că m-a întrebat a doua zi prietenul meu? dacă nu cumva mai am gazetele din liceu pentru că ar avea nevoie de ele… se apucase să dea meditații la matematică pentru admiterea la facultate. Când l-am auzit, am simțit că m-a trosnit ceva în moalele capului. Nu trecuseră nici 24 de ore de când tocmai le făcusem vânt.

        Mi-am adus aminte de întâmplarea asta printr-un fel de similitudine cu ce am simțit ieri când stăteam în fața congelatorului gol goluț întrebându-mă ce a fost în capul meu de astă toamnă nu am pus decât două punguțe de vinete coapte pe care le-am devorat rapid, chiar înainte de a da primul îngheț. De când mă știu, vinetele congelate au fost nelipsite și toată iarna, cel puțin o dată pe săptămână când eram în criză de timp trânteam rapid o salată și cina era rezolvată. Puneam cantități industriale încât la un moment dat chiar mă gândeam să fac un upgrade la bucătărie cu ceva de genul acesta. Nu a mai fost cazul pentru că în ultimii doi, trei ani parcă nimeni din casă nu mai aprecia salata de vinete și ajungeam în luna iulie cu un sertar de la congelator plin cu vinete. Risipă de timp, energie și bani așa că am decis să renunț la această tradiție. Anul acesta nu am mai pus pe iarnă vinete dar să vezi drăcie! Culmea, tot familionul numai asta mi-a cerut. Știu că acum se găsesec vinete în orice lună a anului, am luat din supermarket și am copt dar, sincer, mie salata din vinete modificate genetic mi se pare complet lipsită de gust.

        Din vinete din astea iernatice lipsite de sâmburi și aduse de prin Turcia sau Zanzibar fac în schimb o altfel de mâncare. O vânătă, o roșie, o jumătate de ardei, ceapă, usturoi, oregano sau cimbru, sare și piper, toate stropite cu ulei de măsline și puse la microunde 10-15 minute. Iese ceva foarte gustos și care umple toată bucătăria de un miros de mâncărică din care făcea bunica în copilăria mea. Vă spun, este un deliciu, chiar dacă nu sunteți fani vegetale.

        Ce îmi mai place și, tot așa, se prepară la fel de repede, este pasta/ salata de avocado, așa zisul guacamole. Am mai modificat rețeta pe ici, pe colo, în sensul că nu pun usturoi, ca să nu fie greu la stomac și nici roșii că mi se pare că iese prea apos. Doar un avocado zdrobit cu furculița, lămâie, ceapă, coriandru, chilly și sare din belșug. Uns pe pâine prăjită  și nu-ți mai trebuie nimic altceva.

        Din păcate găsesc tot mai greu avocado de calitate. Câteodată se întâmplă să îl las la copt chiar și mai mult de o săptămână și rămâne la fel de tare ca un bolovan. Zice să dacă îl pui lângă o banană se coace mai repede dar nu știu dacă e adevărat pentru că de câte ori am pus banana lângă avocado, m-am trezit că fii-miu a luat-o și a mâncat-o deci nu am reușit să finalizez niciodată acest experiment 🙂

        Mai fac din când în când fasole verde cu maioneză, mai fierb un broccoli la abur dar în rest nu prea mai am idei ce aș putea găti simplu și rapid. A, și mi-e un dor nebun de mazăre verde. De o lună caut la Lidl și nu găsesc (mazărea congelată de la Lidl este cea mai dulce pe care am gustat-o vreodată, o recomand cu cea mai mare încredere). Deci, știu că majoritatea dintre voi aveți bucatarii moderne pe care le-ați făcut ca să fie folosite și nu doar privite, ce sugestii aveți pentru o cină care se poate prepara în 15 minute? Hai, maxim 20 și de preferință fără carne.

Read More

        Nu vreau să vă înspăimânt dar din când în când ar fi bine să vorbim un pic și despre cărți 🙂 Iar ca să fie mai ușor o să pun și poze. Poze ale cărților pe care le-am primit de-a lungul timpului și care au fost, sunt și vor rămâne cele mai frumoase cadouri. Pentru că despre asta vreau să vorbesc azi, despre cărțile pe care le-am primit și de care apoi nu m-am mai despărțit niciodată. Am o bibliotecă mare (dar nu uriașă) și, din motive de spațiu, am încetat să cumpăr cărți de câțiva ani însă asta nu înseamnă că nu mai citesc. Tot ce cumpăr este în format electronic iar apoi mi-am făcut abonament la bibliotecă. O parte din cărțile care îmi umpleau rafturile le-am donat și o altă parte le-am  aruncat la hârtie reciclată. Am rămas însă cu multe altele deși pe unele nu le-am mai luat în mână de ani de zile și probabil nici n-o voi mai face în viitorul apropiat decât ca să le șterg de praf. Cu toate astea, am câteva cărți de suflet (toate primite) care îmi sunt mai dragi decât orice altceva și pe care le răsfoiesc din când în când. O să vi le arăt și vouă în ordinea, pe cât posibil, cronologică a apariției lor în viața mea:

• English through pictures and games. O carte pe care am primit-o când aveam vreo 9-10 ani de la nașa mea și de acolo am prins eu mare drag de limba engleză. Avea desene și texte scurte iar la sfârșitul cărții erau prinse în plicuri separate 6 discuri de vinil pe care era înregistrat integral conținutul cărții. Am primit cartea într-o vară și toată vacanța am ascultat la pickup discurile până i-am înnebunit pe toți din casă. Știam toată cartea pe de rost iar toamna când am mers la școală profesoara m-a întrebat dacă am luat lecții particulare pe timpul verii. Am fost atât de mândră de mine însămi pentru progresele făcute la engleză și de atunci am realizat cât de multe poți învăța de unul singur și cât de mare e puterea pe care ți-o dau cărțile.
• În jurul matematicii. O carte groasă și în format mare de care nu am fost foarte încântată atunci când am primit-o de ziua mea de la prietena și colega mea de școală, Natima. În clasa a patra matematica nu era prea distractivă și nu înțelegeam de ce trebuie să ne batem capul cu probleme și exerciții fără nicio legătură cu lumea în care ne învârteam toată ziua la joacă. După ce am început însă să o citesc parcă mi s-a luat o ceață de pe ochi. Am găsit acolo foarte multe lucruri interesante și foarte multe conexiuni cu lumea reală și am constatat că toate calculele matematice au o explicație care poate fi pusă în practică. Scria acolo despre cum măsurau popoarele antice timpul cu ajutorul umbrelor făcute de soare, despre cum a determinat Eratostene perimetrul pământului, despre traiectoria planetelor, despre volume, despre dilatarea apei, despre meridiane, despre baze de numerație… și despre câte și mai câte. Aur a fost cartea aia pentru mine, mi-a deschis mintea și m-a făcut să iubesc matematica pentru totdeauna.
• Medicina pentru familie. Am primit-o de la părinții mei atunci când m-am mutat la casa mea pentru că și ei o aveau în bibliotecă și li s-a părut foarte utilă. Este o carte consacrată sănătății și în niciun caz nu este o carte de patologie. Explică pe înțelesul profanilor modul de funcționare a organismului, prezintă simptomele bolilor și pune un mare accent pe profilaxie. Mie mi s-a părut întotdeauna foarte interesantă și, evident, extrem de bine documentată  fiecare capitol fiind scris de un medic specialist. Sigur că între timp au apărut multe tratamente și tehnologii noi dar în comparație cu aberațiile pe care acum orice neavenit este liber să le propage pe internet, cartea asta ar merita premiul Nobel. 
• Le petit Larousse. L-am primit de Crăciun la începutul anilor 90’ și, pentru cine nu știe, Larousse-ul  este un dicționar în limba franceză care are două părți distincte, prima este  un dicționar explicativ al cuvintelor, iar partea a doua, cuprinde o mică enciclopedie ilustrată și extrem de bine documentată. Pe vremea când nu exista internetul, Larousse-ul era un fel de google în care găseai aproape orice. Mi-am dorit enorm această carte care a fost foarte scumpă la vremea aceea când încă în România nu prea erau edituri, cărțile se aduceau din străinătate iar salariile noastre, în comparație cu valuta, erau mai mult decât mizerabile.
  
• Dicționarul explicativ al limbii române. Pe ăsta l-am primit de la soțul meu când s-a întors odată dintr-o călătorie la București. De fapt știu exact când, chiar în anul apariției – 1996, când încă mai era bătaie pe cărți în librării. Pe lângă dex, mi-a adus atunci încă alte două cărți, un dictionar francez roman precum și un dictionar german roman de care m-am bucurat foarte, foarte tare și pe care le-am folosit ani de zile. Fac o mică paranteză să vă povestesc o fază drăguță întâmplată în ziua aceea de care îmi vine să râd și acum. Eram cu soțul în bucătărie și îmi povestea cum fusese la București când îl auzim pe ăla micu (pe atunci) că strigă din dormitor tatăăă, cine e Gherman Roman? la care taică-su îi răspunde, nu știu, de ce întrebi? iar copilul strigă înapoi scrie pe o carte!... La care intervin eu și zic, o fi vreun autor de pe cărțile tale de rezistența materialelor, cărți pe care le țineam pe o mică etajeră în camera respectivă. Soțul, ascultător și convins de mine, strigă înapoi E-un fost profesor de-al meu de la facultate! și am lăsat-o baltă, copilul a fost mulțumit de răspuns și noi ne-am văzut de-ale noastre în continuare. Când ne-am dus la culcare am văzut pe patul din dormitor dicționarul german-român pe care săracul copil în transformase în Gherman-Roman 🙂
• Oxford Dictionary. Tot dragul de soț este răspunzător pentru această minune de carte 🙂 Oxford Dictionary este mai mult decât un dicționar, este un ghid care te ajută să înțelegi mai ușor și mai repede sensuri ale cuvintelor, expresii sau noțiuni de gramatică și cuprinde informații culturale, hărți, desene, poze și schițe făcând trimiteri de la un cuvânt la altul astfel că atunci când iau cartea asta în mână pentru a desluși sensul unui cuvânt mă trezesc că a trecut o juma’ de oră și eu tot acolo sunt găsind alte și alte informații utile. 
• Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. E singurul roman inclus pe acestă listă din simplul motiv pentru că, de regulă, se întâmplă rar se recitesc o carte. Pentru mine un roman odată citit nu mai prezintă interes. Cartea aceasta însă o țin la capul patului din ziua în care am primit-o în urmă cu vreo 25 de ani și atunci când sunt cu moralul la pământ citesc seara câteva rânduri. Puterea, voința și determinarea personajului principal, Scarlett O’Hara,  îmi dau instantaneu un boost de energie și imediat reîncep să văd viața cu o tentă de roz. Cele două volume mi le-a cumpărat tata de la un vânzător ambulant care-și ținea marfa pe trotuar și atunci când le-am primit erau într-o stare mult mai bună decât acum dar faptul că acum arată jalnic nu înseamnă decât că le-am citit din scoarță-n scoarță de nenumărate ori. Pe aripile vântului este una din cărțile mele de căpătâi și asta nu doar în sens metaforic 🙂 
• The One Hundred de Nina Garcia. Poate că unii vor spune că asta este o carte pentru latura superficială a personalității mele dar eu totuși cred că hainele, și nu doar hainele ci imaginea noastră în întregime, este importantă în viața de zi cu zi. Nu toți suntem Einstein să umblăm cu părul vâlvoi fără să ne pese iar mie îmi face plăcere să văd oameni îngrijiți, curat și cu gust îmbrăcați. Deci… cartea asta este un fel de biblie a modei: 100 de lucruri pe care orice femeie cu stil trebuie să le dețină. Este foarte important de precizat că este vorba despre femeile cu stil, și nu despre victimele modei adică acele femei care nu poartă de două ori aceeași ținută și vor zilnic altceva. E o diferență mare între cele două categorii. Cartea o am de la Cristina, fiica mea, și este pentru mine o sursă inspirațională: de multe ori atunci când sunt pe punctul de a cumpăra ceva, mă gândesc dacă obiectul respectiv și-ar găsi sau nu locul între paginile acestei cărți. And guess what? țin cont de fiecare dată 🙂

Cam așa stau lucrurile la mine, voi ce cărți de suflet pe care nu le veți abandona niciodată aveți?

Read More