Se spune, și nu doar că se spune ci chiar așa e, că limba unui popor evoluează, că este aidoma unui organism care crește și se modifică deoarece cu cat înaintăm în vremurile tehnologiei, cu atât vocabularul nostru se îmbogățește cu noi cuvinte, limba fiind într-un continuu proces de schimbare.

        Despre englezismele care ne-au invadat limba (și care pe mine nu mă deranjează absolut deloc) s-au scris volume întregi. Adevărul e că unele cuvinte s-au împământenit așa de bine încât ne vine mai mult decât firesc să le folosim și cred că deja nu mai supără pe nimeni să acceseze un link, să dea un click sau să se bucure de weekend. E drept că nici sfârșitul de săptămână nu sună rău dar să ridice primul piatra cel care în viața lui n-a spus un merci în loc de mulțumesc 🙂 Pe de altă parte însă mă zgârie la urechi cuvintele care n-au logică fiind fals traduse (și transpuse) în română. La adicătelea eu aș avea nevoie de sprijinul vostru ca să câștig un concurs și nicidecum de suportul vostru. Că suportul e un obiect de care stau agățate rafturile și nicidecum o atitudine. Iar de salvat bani nu știu, zău, cum aș putea că doar nu sunt prinși în vreo capcană. Poate doar să-i economisesc 🙂

        Anyway… ca să fiu cool și în trend, nu despre genul acesta de evoluție a limbii voiam să vorbesc, adică nu despre cuvinte nou apărute ci despre expresii pe care până în urmă cu câțiva ani nu le auzisem niciodată. De exemplu, fac cu nervii. Nu mă întrebați ce anume fac cu ei pentru că sintagma se oprește aici. M-am prins repede că este vorba despre o stare de furie dar credeți-mă că în urmă cu, să zicem 20 de ani, nu știam pe nimeni să vorbească așa și nu pot să spun că e din cauză că m-aș fi învârtit doar prin cercuri elitiste. Pur și simplu nu auzisem expresia nici la București, unde am stat patru ani dar nici în zona Clujului unde îmi duc traiul de câteva generații. Acuma toată lumea face cu nervii. Ba că traficul e aglomerat, ba că nevasta e pisăloagă și soacra dă din gură, ba că a crescut rata la bancă, ba că guvernul face și drege, ba că s-a schimbat programa de bacalaureat pe ultima sută de metri, ba că dracu’, ba că lacu’. Oriunde întorc capul, doar asta aud. Fac cu nervii.

        La început mi s-a părut iritant, apoi amuzant,  iar culmea e că de curând am trecut și eu la nivelul următor. Adică din martor pasiv am devenit membru cu drepturi depline în clubul celor care fac cu nervii și am înțeles exact profunzimea stării de fapt. Am avut niște nervi de îmi venea să bat pe cineva, noroc că nu mi-a ieșit nimeni în cale că faceam moarte de om. Totul a pornit de la o amărâtă de ușă, mai exact ușa de la bucătărie care, în urma inundațiilor repetate ale frigiderului, a ajuns să se strice în partea de jos, s-a umflat și s-a scorojit de nu am mai avut ce face și a trebuit să o schimbăm cu totul. Din afară atât de simplu pare totul, ce mare lucru să schimbi o ușă? O cumperi, o aduci acasă iar meșterul o montează.

        Din prima încercare o montează ca naiba, strâmb, dar la a doua tentativă reușește să o îndrepte cumva, își ia banii frumușel și se duce la casa lui iar pe mine mă lasă cu frumusețe de lucrare, ceva gen ce vedeți mai jos.        Că el nu e zidar de meserie, că el doar se ocupă de montaj cu spumă și cu asta, basta. Și de o lună de zile  stau în halul ăsta pentru că nu găsesc pe nimeni, dar pe nimeni care să se apuce de această lucrare de mare ”finețe”. Aș putea jura că toți zidarii au plecat în Spania. Sâmbătă m-am sculat cu fața la cearceaf și când mă îndreptam spre bucătărie după binecuvântata cafea, am dat (din nou) cu ochii de spărtura din perete. Ei, în momentul acela i-am înțeles până în rărunchi și pe pielea mea pe toți cei dinainte care au făcut cu nervii dintr-un motiv sau altul. Pe lângă furia care mi-a ridicat tensiunea la 240, m-a apucat un soi de ciudă simțindu-mă ca o incapabilă care nu e în stare de nimic și sub impulsul momentului am luat hotărârea măreață de a repara peretele de una singură.

        Până la urma urmei exact așa arată și o foaie de prăjitură atunci când vrei să întinzi aluatul pe fundul tăvii înainte să o pui la copt, nu întotdeauna iese perfect din prima, nu? Deci, am concluzionat eu, dacă pot să fac o foaie din aluat, pot să repar și un perete, asta fiind cam același lucru doar că la altă scară. Drept urmare și cu avânt revoluționar m-am pornit să cumpăr mortar pentru zidarie gândindu-mă că oi găsi eu ceva tutoriale pe YouTube care să-mi arate cum să fac să întind maglavaisul. Numai că planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din târg. În magazin, cât vedeai cu ochii numai saci și săculeți, pungi și punguțe cu toate sortimentele de ciment, mortar, var, gips și alte prafuri de origine necunoscută mie. Habar n-aveam ce să iau iar băiatul de acolo (sales assistant-ul cum ar veni) când a auzit ce intenții mărețe am, a zis că pentru ușă îmi trebuie neapărat niște buiandrugi porotherm. Să mori tu??! m-am gândit în sinea mea că mă ia la mișto și că inventează cuvinte doar ca să vadă cum reacționez. Se pare însă că m-am înșelat un pic, am verificat pe dex online și buiandrugul ăsta chiar există fiind un fel de grindă care se așează deasupra pentru a susține materialele ce vor fi adăugate ulterior. Oricum, mi s-a părut muuult prea complicat, m-am dezumflat de tot și am lăsat-o baltă cu construcțiile.

        Deci n-am făcut nicio brânză, n-am rezolvat nimic iar casa arată în continuare în același hal. Din fericire nervii mi-au trecut dar acum simt că mă apropii cu pași repezi de o depresie serioasă. Ce să fac? Please, help!

Read More

        Mărțișorul a venit cu -20ºC, cu zăpadă cât casa și cu o avalanșă de mesaje virtuale pe care am început să le primesc încă de-aseară și cărora nu le-am înțeles pe deplin semnificația: Să-ți intre primăvara-n suflet/ Să-ți dea aripi ca să zbori/ Și în inimă lumină/ Și credință-n viitor. Aș vrea să le mulțumesc celor care s-au gândit la mine dar presupun că aș vorbi în gol. Știu că se practică obiceiul de a trimite tuturor celor din lista de prieteni astfel de mesaje dar, cum nu am primit nicio urare personalizată sau care măcar să înceapă cu Dragă Ioana chiar dacă ar fi urmat un text luat cu copy-paste… nu știu cui aș putea răspunde cu un zâmbet. Oricum, ca să mai îndulcesc puțin nota de sarcasm și pentru că așa e civilizat, le mulțumesc tuturor celor care și-au rupt un minut din timpul de scroll pe Facebook pentru a atașa o poză cu clasicul buchețel de ghiocei. L-am primit în mai mult de  30 de exemplare 🙂

        Ghiocei adevărați însă n-am primit. Și nici alte flori dar poate o să fac eu azi o tură pe la Lidl și o să-mi iau un buchet de lalele roz sau albe. Până la urmă ziua de 1 martie nu este despre flori ci despre mărțișoare ceea ce este (sau ar trebui) să fie cu totul altceva. Mărțișoarele autentice, legate cu șnurul răsucit din alb și roșu, se poartă prinse în piept și nu sunt de ținut pe masă. Și nici de mâncat, băut sau îmbrăcat. Mărțișoarele nu sunt bani în plic și nici nu înseamnă o poșetă nouă. Sunt mici obiecte de podoabă care au intrat în tradiția noastră ca un simbol al primăverii și al renașterii naturii. Drept urmare potcoavele de plastic lipite pe carton, florile de hârtie care nu se dezlipesc din celofan și fluturașii capsați pe o felicitare  care nu se pot desprinde și agăța pe reverul hainei nu le pot considera mărțișoare tradiționale. Prin eliminare deci, din mulțimea de nimicuri colorate  care mi-au înfrumusețat ziua, pot să spun că am primit doar două mărțișoare. Un trifoi cu patru foi, de fapt o mică și delicată broșă și o pietricică sclipitoare care inițial am crezut că este o căpșunică sau un ghiocel. Colega mea de birou a spus că totuși este o inimioră dar apoi, deliberând împreună pe tema lateralelor ce păreau aripi, am ajuns la concluzia că este o buburuză.

        Cel de-al doilea criteriu, șnurul, a eliminat însă atât buburuza cât și trifoiul de pe lista pretendeților la titlul de mărțișor. Trifoiul nu a avut niciun fel de șnur iar buburuza a avut parte doar de cei doi ciucurași fără niciun centimetru de fir răsucit. Îndeplinea doar parțial condițiile iar criteriul fiind eliminatoriu, a picat testul 🙂

        În concluzie, anul acesta nu am primit niciun mărțișor adevărat, din acelea în care în anii de școală noi fetele ne făceam un titlu de glorie purtându-le pe toate agățate de haine zile în șir. Acum mărțișoarele sunt făcute să rămână în punguța de plastic așa cum au fost luate de pe tarabă iar apoi eventual ținute într-un sertar până la următoarea curățenie când vor fi aruncate la gunoi. Dispar tradițiile, oamenii se schimbă și vedem peste tot că spiritul locurilor nu mai e același. Ceea ce păstrăm este doar o alegere însă de cele mai multe ori ne resemnăm în fața modernizării și a contextului actual. M-ar întrista nespus să știu că peste timp mărțișoarele se vor transforma cu totul în imagini virtuale văzute din spatele unui ecran, în gif-uri și emoticoane, în like-uri sau mesaje pe whatsapp.

        Până atunci însă să păstrăm tonul optimist și să sperăm că în câteva zile va veni totuși primăvara.

Read More

        În primul rând vreau să vă spun că bordeiul nu e ceea ce am învățat la școală sau cel puțin ceea ce se  spunea pe vremea mea, cum că bordeiul ar fi locuința sărăcilor, o locuință primitivă, insalubră și îngropată în pământ, un fel de vizuină în care doar cei mai umili dintre umili își duceau zilele amărâte. Am crescut cu ideea asta nedând  importanță subiectului și întotdeauna mi-am imaginat bordeiele ca fiind un fel de gropi acoperite cu crengi sau alte acoperișuri improvizate, ceva în genul adăposturilor pe care și le încropesc triburile africane. Departe de adevăr această mare ignoranță!

        Am avut șocanta surpriză să văd pentru prima dată un bordei ”în carne și oase” în urmă cu patru ani când am vizitat  Muzeul Satului din București (unul dintre cele mai frumoase muzee văzute de mine ever). Este într-adevăr o locuință  îngropată sau semiîngropată, este acoperit cu paie și lut și există dovezi că acest tip de adăpost a apărut încă din neolitic. A dispărut cu totul în prima jumătate a secolului XX. În bordeiele oltenești pereții interiori se sprijină pe un schelet de lemn de stejar iar încăperile sunt dispuse sub formă de floare, la mijloc aflându-se vatra în jurul căreia se aduna toată familia în zilele lungi de iarnă. Pentru realizarea pereților și a șarpantei era necesară o importantă cantitate de lemn ceea ce duce la concluzia ca aceste locuințe nu erau ale celor tocmai săraci, pentru construcția lor fiind necesară o cantitate aproape dublă de lemn față de cea utilizată pentru construcția unei case obișnuite situată deasupra solului.

        Când în vara lui 2014 am intrat într-un bordei, tot ceea ce am avut în minte legat de acest cuvânt s-a spulberat pe loc. Nu doar că față de canicula de afară aerul dinăuntru era răcoros și respirabil dar am simțit o vibrație specială, un vibe frumos și m-am imaginat imediat locuind acolo. Vara, un loc răcoros, iarna cald și ferit de vifornițele de afară.

        De atunci mă tot gândesc cât de mult mi-ar plăcea un bordei pe care să-l folosesc pe post de casă de vacanţă sau chiar ca reşedinţă permanentă. Ideea unei case de vacanţă în adevăratul sens al cuvântului nu m-a atras niciodată cu adevărat. Nu mă vă mergând în acelaşi loc în fiecare weekend şi prefer de departe să explorez şi să descopăr locuri noi la de fiecare dată. Dar un bordei aşa cum am văzut la Muzeul Satului mi se pare un loc extraordinar de fain în care să te încarci de energie şi în care să te conectezi cu natura. Realmente deja când păşeşti prin gârliciul de la intrare ca să ajungi în odaia principală simţi cum te rupi cu totul de lumea exterioară, de tot freamătul şi zbuciumul betoanelor şi de toţi indivizii pe care eşti nevoit să-i suporţi în preajmă zi de zi.

        În România locuinţele neconvenţionale sunt încă destul de rare, sau cel puţin nu ştiu eu de existenţa lor, dar prin alte părţi ale lumii oamenii sunt total deschişi la orice ar presupune o astfel de construcţie ecologică pentru că până la urmă este o casă ecologică. Nu presupune fundaţii şi nici materiale plastice iar pentru încălzire un termosemineu pe peleti ar rezolva problema în doi timpi şi trei mişcări. La fel şi pentru apa caldă, un instant pe gaz nu ar fi mare lucru de montat. Din acela care merge pe GPL.  Ideea e că bordeiul meu nu ar trebui să fie racordat la niciun fel de reţea de gaze sau apă sau curent electric astfel încât să nu depind de niciun astfel de furnizor. Şi presupun că nici autorizaţie de construcţie nu mi-ar trebui având în vedere că bordeiul este oarecum demontabil. Până acum am avut parte doar de scepticism din partea tuturor celor cărora le-am împărtăşit această idee. Absolut toată lumea m-a descurajat, mi-a zis că nu se poate şi mi-a tăiat orice elan. Nici nu știu ce cântărea mai mult în balanță, impedimentele de ordin tehnic sau ideea de a intra sub pământ în loc de a face o casă pe care să o etalezi în toată splendoarea.

        Mă uit adesea la emisiuni care prezintă tot felul de locuințe, unele somptuoase care costă zeci de milioane de dolari, altele aflate în Manhattan gen capsulă în care nu este loc decât de un pat, altele improvizate în remorci de tir sau în containere ascunse în adâncul unei păduri și din toate poți să te inspiri și să furi zeci de idei. Am observat că sunt mai degrabă atrasă de spațiile mici în care totul este funcțional și cozy decât de spațiile ample cu livinguri de sute de metri pătrați. Prefer căldura unor grinzi de lemn decât înălțimea unor tavane boltite și mă atrage mai mult foșnetul pădurii decât gresia din jurul unei piscine azurii. Nu mi-aș decora bordeiul în stil rustic pentru că nu mă atrag deloc nici blidele nici scoarțele nici prosoapele agățate pe pereți, ci aș organiza un interior modern și confortabil în care să mă simt bine și care să fie plăcut ochiului. Nu am eu o imaginație prea bogată când vine vorba de design  dar dacă văd ceva care-mi place, cu siguranță rețin ideea.

        Deci, dacă ar fi să iau totul de la zero, să-mi schimb complet stilul de viață, să mă mut unde văd cu ochii și să renunț la trecut, o locuință gen bordei ar fi tot ce mi-aș dori. Sau aveți voi o propunere mai bună?

 

Read More