Spre limita umanității

12 October 201712 October 2017 Ioana 3 Comments

Unul dintre cele mai urâte lucruri care se întâmplă pe lumea asta este violența. Nu suport violența sub nicio formă și când spun asta nu arunc doar vorbe în vânt ca să mă aflu în treabă vorbind așa cum, de exemplu, spun unii că nu suportă înmormântările. Serios?? Dar există oare cineva care să meargă cu plăcere la astfel de evenimente triste? Cu siguranță, nu, dar suntem nevoiți să participăm din respect nu doar pentru cel care s-a dus ci și pentru familia înconjurată de durere. Cortegiile funerare, uneori chiar de sute de oameni, sunt formate aproape în totalitate din persoane care nu suportă înmormântările.

În ceea ce privește violența, dacă întrebi pe (aproape) oricine o să-ți răspundă că nu e bună, că o detestă și că nu o suportă dar cu toate astea dacă te uiți într-o sală unde se desfășoară o gală de box, nu ai unde să arunci un ac iar campionatele de K1 au încasări de milioane de dolari. În timp ce în ring oameni tineri, viguroși, cu trupul perfect sculptat se mutilează reciproc învinețindu-și ochii, mulțimea urlă în delir avidă de durere și sânge. N-o să înțeleg niciodată de ce în timp ce luptele de cocoși sau câini sunt declarate ilegale iar organizatorii pedepsiți cu închisoare, luptele violente dintre oameni sunt încurajate și au atât de mulți susținători. N-am nimic împotriva kickboxingului ca metodă de fitness, atâta timp cât omul dă cu picioarele și pumnii într-un sac de nisip, n-are decât să transpire până la loc comanda dar atunci când energia se dezlănțuie negativ rupând ficatul sau splina omului din față care nu a reușit să pareze la timp loviturile, totul începe să devină lipsit de logică.

Cum se poate numi sport o formă de agresivitate în care cineva își pune viața în pericol și, mai mult decât atât, atentează la integritatea fizică a adversarului lovindu-l cu sete fără cea mai mică urmă de omenie? Că de compasiune nici nu poate fi vorba când tu vezi că cel în care lovești e deja desfigurat, cu fața plină de sânge și abia mai ținându-se pe picioare dar tu, puternic și ațâțat de ovațiile spectatorilor continui să cari la pumni cu nemiluita cu singura dorință de a-l vedea la pământ definitiv.

Mă întreb ce-o fi în sufletul mamelor sau soțiilor celor care intră în ring, cât din durerea luptătorilor (sau combatanților, nici nu știu cum să le spun) iau asupra lor și cum le intră cuțitul în inimă la fiecare lovitură. Nici în coșmarurile mele cele mai urâte n-aș vrea ca băiatul meu să ajungă vreodată într-o astfel de ipostază și l-am auzit chiar și pe Leonard Doroftei, cel care a cunoscut gloria boxând, spunând același lucru despre cei doi băieți ai lui. Să vezi cum în ring intră un om tânăr, perfect sănătos, într-o stare fizică de invidiat, cu fiecare mușchi lucrat la milimetru și peste câteva minute iese tumefiat, plin de vânătăi și sânge, este peste puterea mea de înțelegere. Uneori iese pe picioarele lui, alteori pe targă, atât de zdrobit și de nenorocit încât ajunge să fie material de studiu în centrele de recuperare pentru procedurile de fizioterapie. Fără glumă. Căutam pe internet un cabinet sau un specialist în masajul de drenaj limfatic pentru o cunoștință care a suferit o operație de cancer la sân și știam că procedura asta i-a făcut mult bine surorii mele (dar și dacă sunteți o persoană sănătoasă, simplul drenaj limfatic vă ajută să vă recuperati mai repede dintr-o răceală sau să scăpați mai ușor de oboseală) când am descoperit că există clinici care își fac reclamă pe seama recuperărilor de succes ale celor care ies varză dintr-o meci de kickbox full-contact.

Sunt conștientă că orice sport practicat aduce după sine posibilitatea accidentărilor și cu cât nivelul de performanță este mai ridicat, cu atât probabilitatea unei traume grave crește. Dar una este să faci o ruptură de menisc la patinaj, să-ți fisurezi tendonul lui Ahile sărind la groapa cu nisip sau chiar să te trezești din greșeală cu o gheată cu crampoane în ceafă pe terenul de fotbal și cu totul altceva este ca un zdrahon de o sută douăzeci de kile să-ți fractureze intenționat maxilarul. Consider că sunt sub limita umanității și dacă ar fi după mine eu aș scoate în afara legii aceste sporturi aducătoare de moarte.

Ce înseamnă un cadou inspirat

10 October 201710 October 2017 Ioana 36 Comments

Am o fostă colegă cu care m-am înțeles foarte bine care m-a anunțat că și-a depus dosarul de pensie. E drept că încă nu a ajuns la limita de vârstă dar a ales să se pensioneze anticipat pentru că, zice ea, îi e teamă că în curând n-o să mai fie bani de pensii și măcar să apuce și ea cât de puțin să se bucure de satisfacția de a sta acasă în vârful patului atunci când toți cei din jur pleacă la muncă indiferent dacă afară plouă, bate crivățul sau se anunță cod roșu de caniculă sau uragan. Și cu ocazia asta a zis că o să facă o mică petrecere. Nu din aia gen nuntă dar tot cred că o să ne adunăm vreo 15-20 de persoane iar eu abia aștept să-mi revăd colegii de la fostul job.

Singura problemă este alegerea cadoului pentru că, pe lângă banii pe care o să-i dăm ”fetei” astfel încât să acopere măcar o parte din nota de plată de la restaurant, am vrea să rămână și cu o amintire sub formă materială de la acest (presupun) fericit eveniment. În comitetul desemnat pentru cumpărarea cadoului suntem trei. Trei doamne înțelepte 🙂 În astfel de condiții, cu un număr atât de mic de votanți, ai zice că e ușor să te pui de acord dar începutul ne-a dovedit contrariul. Doamna numărul unu a propus să-i luăm ceva pentru casă, doamna numărul doi a venit cu ideea unui tablou iar eu m-am gândit la o supriză constând în bilete pentru un weekend la Praga sau Viena (am văzut câteva super oferte în această perioadă). Pe scurt, fiecare dintre noi s-a gândit la ceea ce i-ar plăcea ei însăși să primească. Ceea ce e total greșit.

Dacă într-adevăr vrei să faci o bucurie unui om dăruindu-i ceva, atunci pune-te în pielea lui alegând cadoul pe care și-l dorește el, și nu ceea ce crezi tu că ar vrea oricât de mare ar fi tentația. Există un prag psihologic destul de greu de depășit: puterea de a trece peste dorința de a cumpăra ceva ce îți place ție și alegerea a ceea ce își dorește el cu adevărat. De multe ori e o diferență de la cer la pământ și o să vă dau un exemplu.

Pentru aniversarea de 18 ani a băiatului meu voiam să-i cumpăr un ceas frumos (sunt obsedată de ceasuri), mai scumpicel, ceva fancy dar totuși util, să-i rămână și o amintire… știți voi clișeul după care gândim de multe ori când alegem un cadou. Eram un pic nehotărâtă în alegerea mărcii și a modelului și atunci mi-am zis că poate ar fi bine să-l întreb ce și-ar dori exact astfel încât să-l poarte cu plăcere. Răspunsul lui m-a șocat și, drept să spun, mi-a tăiat tot elanul: Mamă, dacă vrei să-mi faci o bucurie mare de ziua mea, te rog să-mi cumperi un compresor, mie nu-mi trebuie ceas. What??? nici nu știam exact ce-i ăla compresor, știam că e o sculă sau aparat dar nu știam la ce folosește. Am fost într-un fel dezamăgită dar apoi m-am gândit la câte cadouri nepotrivite primisem eu de-a lungul timpului și de care nu m-am bucurat deloc: seturi de cosmetice care nu mi se potriveau, bibelouri și vaze pe care le urăsc, servicii de farfurii, căni sau pahare de care nu aveam nevoie sau aranjamente cu lumânări, flori de pai și animale de faianță care s-au umplut de praf aruncate prin sertare. Până la urmă cadoul este făcut să-l bucure în primul rând pe cel care îl primește și abia apoi pe cel care îl dăruiește.

Cel mai aiurea cadou de care mi-a fost dat să am parte a fost o masă la un restaurant de fițe în Paris. Persoana care ne-a invitat, pe mine, pe soțul meu și pe cei doi copii, a avut evident cele mai bune intenții și a făcut-o cu tot dragul numai că rezultatul a fost dezastruos. Eram la prima ieșire din țară după revoluție când încă diferența dintre România și Europa occidentală era uriașă, noi fiind încă în fundul prăpastiei. Eram așa de sărăci și înapoiați că nici măcar supermarketuri nu aveam (dacă îmi aduc bine aminte primul Metro s-a deschis abia în ’95). Dar ce zic eu de supermarketuri, astea încă erau la distanță de ani lumină față de alimentarele de cartier din care ne aprovizionam ducând borcane de iaurt și sana la schimb. De fapt, încă mai existau cartele de alimente pe baza cărora aveai dreptul să cumperi o anumită cantitate de zahăr și de ulei la prețul unic, stabilit de stat, un preț foarte mic în comparație cu piața liberă unde prețurile explodaseră în urma ”liberalizării”. Pentru cârcotașii care spun că nu s-a schimbat nimic și pentru cei care erau prea mici la vremea respectivă pentru a-și aduce aminte lucruri concrete și perfect măsurabile, vreau doar să spun că salariul meu de economist într-o întreprindere de stat era de 2600 de lei în timp ce un dolar se vindea cu 70 de lei. Deci eram plătită cu fix 37 de dolari pe lună, bani cu care hai să spun că mă descurcam aici dar pentru o excursie în Franța erau vax albina.

Pe lângă prețurile absolut delirante de la restaurantul respectiv, cei care ne invitaseră au avut și proasta inspirație de a alege niște feluri de mâncare cu care nu eram deloc obișnuiți. Tot ce a fost adus pe masă a fost pe bază de fructe de mare. O mulțime de platouri cu creveți, languste, caracatițe, stridii, homari, crabi, langustine, scoici și tot felul de alte bidigănii au fost puse în fața noastră în cantități impresionante. Eu, fată de la țară obișnuită doar cu tocănițe și sarmale, nici nu mă puteam uita la ele, darmite să le înghit, copiii smiorcăiau că vor la McDonald’s și se foiau întruna pe scaun în timp ce doar soțul făcea față cu stoicism aruncându-mi priviri ucigătoare că nu-l ajut deloc. Din când în când mai plimbam și eu prin gură până mă treceau sudorile câte un crevete de aveam impresia că simt pe cerul gurii tot felul de picioroange și clești, apoi cu o sforțare supremă îl trimiteam pe gât în jos după care beam un pahar de apă să-mi taie greața. În viața mea n-am mai îndurat un asemenea chin. A fost o experiență horror de care acum râdem cu poftă dar atunci am crezut că dau în hepatită și doar feliile de lămâie pe care le-am cules cu conștiinciozitate de pe toate farfuriile m-au salvat de la a ajunge direct la spital.

Cu banii dați pe nota de plată aș fi putut să-mi cumpăr un aspirator. Nu mă întrebați de ce am făcut comparația, dar știu că asta mi-a trecut atunci prin minte. Eram fascinată de magazinele de electrocasnice și nu conteneam să mă mir de abundența de produse care îmi luau ochii în timp ce mă gândeam la aspiratorul bulgăresc mare și greu cât un tanc pe care îl aveam acasă și de care făcusem rost cu greu.

Cam așa văd eu că stă treaba cu cadourile. Un cadou potrivit care să aducă bucurie înseamnă nu ce îți place ție, ci ceea ce îi place lui, cadorisitului. Am iscodit-o deci pe prietena mea și spre totala mea suprindere am aflat că își dorește un ceas și nicidecum un tablou sau o excursie (da, există și oameni care se desprind cu greu din confortul căminului și care n-ar pleca de acasă nici ridicați cu macaraua). Și a mai zis că vrea totuși un pic de supriză și să aleg eu modelul că are încredere în gusturile mele ceea ce, evident, m-a flatat. Adevărul este că am câteva ceasuri foarte faine care nu trec neobservate 🙂 Așadar am intrat din nou în ședință cu membrii juriului care au pus în wishlist câteva ceasuri tissot de pe elefant.ro Dacă aruncați o privire o să vedeți că sunt câteva modele faine, nimic de zis, dar știu că sunt un pic prea clasice pentru gustul ei și că ar prefera ceva mai împodobit, mai strălucitor și cu mai multe briz-brizuri așa că eu m-am oprit la modelele de ceasuri guess. Sunt și cu mult mai ieftine și i-ar mai rămâne și ceva bani în plus. Grea decizie. Trebuie totuși să ne mișcăm repede pentru că de sâmbătă într-o săptămână e petrecerea. Voi ce ați alege?

Obiceiuri frumoase care nouă ne lipsesc

3 October 2017 Ioana 6 Comments

Prima și prima dată am văzut băncuțele de care o să vă spun în curtea bisericii din Stratford upon Avon, localitatea în care s-a născut și unde este înmormântat Shakespeare. Eram într-o excursie și ne plimbam pe aleile cimitirului cu cruci celtice năpădite de mușchi și licheni ale căror inscripții abia se mai puteau descifra când am observat că toate băncile aveau pe spătar o mică plăcuță metalică pe care scria ceva. Am crezut că probabil este numele firmei producătoare dar când m-am apropiat am văzut că fiecare dintre acestea era de fapt un mesaj comemorativ.

Erau mesaje de dragoste și de rămas bun dedicate celor dragi plecați pentru totdeauna din lumea noastră. Am fost foarte impresionată și mi s-a părut tare frumos gestul de a-ți manifesta astfel sentimentele dar în același timp m-am întrebat care o fi procedura prin care se ajunge la a pune o astfel de plăcuță pe o bancă în parc. Mai exact cum ajunge placa mea și nu a altuia în acel loc. Răspunsul mi l-am dat singură când am descoperit (din aceleași inscripții) că de fapt aceste bănci aflate în apropierea bisericii proveneau din donații și nu erau făcute de biserică sau de comunitatea locală.

Afară era o vreme călduță de toamnă cum rar se întâmplă în Anglia iar noi ne-am așezat pe o astfel de bancă și am scos pachețelul cu sandwich-urile aduse de acasă. Păsările ciripeau de zor ascunse printre frunzele galben-aurii-ruginii ale copacilor seculari, din când în când mai scotea capul și câte o veveriță curioasă în timp ce grupurile de turiști veneau și plecau cu zecile. Am petrecut poate mai puțin de jumătate de oră de liniște cu senzația atât de greu de întâlnit că nu ai de făcut absolut nimic decât să stai și să te bucuri de natură și de pacea acelui colț de rai iar când ne-am ridicat să plecăm am mulțumit în gând celui care pusese banca acolo.

Asta se întâmpla exact în urmă cu doi ani și am crezut atunci că obiceiul cu băncile inscripționate este ceva ce ține de specificul local dar se pare că nu. Din câte am observat este ceva foarte răspândit în tot regatul pentru că de atunci am întâlnit plăcuțele comemorative și în nord, la York, și în sud, la Exeter, și la Oxford, și la Cambridge și la Bath, absolut peste tot pe unde am umblat. Iar băncile nu sunt amplasate doar în cimitire sau pe lângă biserici ci și în parcuri sau pur și simplu în locuri mai ferite pe marginea trotuarelor. Oriunde ar vrea cineva să poposească pentru o clipă de răgaz.

M-am gândit ce frumos ar fi să pun și eu o bancă din asta în memoria mamei mele și chiar l-am întrebat pe al meu soț ce părere are despre ideea mea. O bancă în curtea bisericii de care aparținem și unde, la sărbătorile mari, slujbele se țin afară. Poate vreun bătrân adus de spate sau cineva slăbit de o boală grea și-ar odihni puțin oasele. Știți ce mi-a spus? și cred că a avut dreptate…

Tu crezi că te-ar lăsa să faci așa ceva de capul tău? Întâi ți-ar cere un proiect care să aibă toate avizele necesare: de securitate la incendiu, acord de mediu, acord de amplasare în parcelă, expertiză tehnică și vreo două-trei certificate de conformitate iar apoi, în cazul în care, cu mică probabilitate, ți l-ar aproba, ți-ar spune că nu poți lucra decât cu o anumită firmă. Una care să fie agreată și autorizată. Și după ce ai găsi firma, când totul ar fi aproape gata, te-ar întreba: nu mai bine ar fi să ne dai nouă banii dacă tot vrei să faci o donație? ne ocupăm noi de asta pentru că știm să le dăm o destinație mai bună. Iar în fața mutrei tale mute de uimire ți-ar da lovitura finală: doar nu vrei să amplasezi banca pe domeniul public, poate te mai trezești și cu vreo amendă.

A fost ca un duș rece, într-un fel pare o exagerare dar glumele astea crunt inspirate din realitate mi-au adus aminte de un banc: La Radio Erevan se întreabă: este adevărat că lui Iuri Gagarin i s-a dat o Volgă neagră după ce s-a întors din cosmos? La care Radio Erevan răspunde: da, este adevărat cu singura diferență că nu era neagră ci era roșie și nu era Volgă ci era bicicletă și nu i s-a dat ci i s-a luat.

Mda. Mi s-a cam luat avântul. Voi ce credeți, cât de simplu sau complicat ar fi un astfel de demers?

Temă de casă. Compunere cu titlul Toamna.

27 September 201727 September 2017 Ioana 12 Comments

Cred că au trecut vreo doi ani de când am citit memoriile Agathei Christie dar acum de curând, de când am petrecut o zi încântătoare în Torquay, orășelul în care s-a născut și și-a petrecut o mare parte din viață, mi-am adus aminte de un scurt episod povestit pe mai puțin de jumătate de pagină în cartea vieții ei. E o întâmplare căreia autoarea nu i-a dat importanța cuvenită, sau așa mi s-a părut mie, deși faptele prevesteau mai mult decât evident ceea ce avea să se întâmple peste ani.

Având în vedere că s-a născut în 1890, nu e de mirare că Agatha Christie a fost educată cu guvernantă conform obiceiurilor din acele vremuri. Totuși mamei sale i s-a părut că nu e suficient de instruită și a ”aranjat” să frecventeze o școală de fete dar să participe doar la anumite cursuri, aritmetică, gramatică și arta compoziției de două ori pe săptămână. Cum este posibil ca cea care avea să devină cel mai bine vândut autor de romane din toate timpurile să fie considerată slăbuță la compunere? Criticile care i se aduceau cel mai des erau mereu aceleași: compunerile sale erau prea fanteziste. Faptul că ieșeau din tipare era considerat de către profesoara care nu îi aprecia deloc imaginația un lucru rău și i se reproșa cu severitate că se îndepărtează de la subiect.

Mă întreb care ar fi reacția profesorilor din ziua de azi și cum ar nota o compunere care ar avea ca subiect Toamna. Clasicul subiect de care, sunt sigură, niciunul dintre noi nu a scăpat. Cel puțin pe mine Toamna și Cum mi-am petrecut vacanța au fost temele care m-au terorizat în școală. După tradiționala introducere cu frunze galbene și cafenii mă blocam și foarte greu treceam la fraza următoare.

Însă pe covorul de frunze moarte din povestea micuței Agatha Christie apare fără vreun motiv precis un purcel care scurmă prin pădure după ghinde. Din acest moment povestirea continuă cu aventurile tumultoase ale Purcelului Codiță și se încheie cu o petrecere fabuloasă dată de acesta în cinstea prietenilor săi.

Cum se poate ca nimeni să nu-și fi dat dea seama că sub această imaginație debordantă a unui copil de 9-10 ani se ascundea un talent uriaș? Și profesoara să o îndrume în direcția strâmtă și parcursă de orice elev mediocru a neîndepărtării de la subiectul anost? Uite totuși că se prea poate pentru că lucrurile astea s-au petrecut cu mai bine de o sută de ani în urmă într-o Anglie conservatoare care promova uniformitatea iar copiii erau învățați să facă anumite lucruri pentru că așa trebuie.

Nu știu cum e acum sistemul de învățământ din Anglia. De fapt știu, dar nu din propria experiență ci din ceea ce am citit pe ici, pe colo deci nu o să mă hazardez făcând afirmații pentru care nu am un suport format din propriile observații. Știu însă că sistemul românesc promovează în continuare dresajul și nu abilitățile interioare ale copilului, marșează pe memorarea stupidă a cantități uriașe de informații și deloc pe creativitate. Mi se pare trist că elevul român de succes continuă să fie doar un reproducător mecanic de informație iar aici s-a ajuns în mare parte nu doar datorită programelor școlare aberante ci și profesorilor lipsiți de har.

Ce credeți, dacă la noi, un copil de clasa a cincea ar scrie o compunere despre toamnă în care să apară Purcelușul Codiță care dă o petrecere, ce notă ar primi?

10 obiecte inutile care mi-au invadat bucătăria

24 September 201724 September 2017 Ioana 26 Comments

Sâmbăta trecută cred că am visat frumos altfel nu-mi explic cum de m-am trezit cu un așa elan de a face ordine în bucătărie. Nici cafeaua n-am avut răbdare să o termin și m-am apucat de scos tot de prin dulapuri cu dorința arzătoare de a arunca tot la gunoi. De-a lungul timpului am adunat o mulțime de obiecte de care la un moment dat poate am avut nevoie și le-am folosit dar care pe parcurs și-au pierdut complet rostul. O altă categorie sunt cele pe care nu le-am folosit niciodată dar care mi-au înfundat sertarele ani de zile. Să începem deci cu categorisirea:

Forme de prăjituri, forme de decupat, de tăiat sau de făcut tot soiul de elemente artistice pentru decorarea platourilor. Aici intră și șprițul (parcă așa se numește seringa aia mare care se umple cu cremă). N-am mai făcut prăjituri de ani de zile ca să nu mai spun de torturi care s-ar fi cerut a fi ornate. N-am avut niciodată răbdare să fac floricele de spumă și de altfel nici nu m-am priceput, iar să tai castraveți în formă de spirală n-am încercat niciodată. O singură dată am tăiat niște ridichi în formă de steluță, la un Paști prin 1995 🙂
Cărți de bucate. N-am mai răsfoit o carte de bucate de nici nu mai știu când, ca să nu mai spun că mi-era plin dulapul de pagini decupate din reviste cu tot soiul de rețete. Cred că un simplu caiet în care să îmi notez lucrurile importante îmi este suficient iar atunci când am nevoie de ceva e extrem de simplu să caut pe internet. Pentru mine cel puțin cărțile de bucate sunt perimate așa că o să scap de ele cât mai curând.
Magneți de frigider. Pe unii i-am primit iar pe alții i-am cumpărat chiar eu, ”amintiri” din diverse călătorii. Ce-o fi fost în capul meu, nu știu, pentru că ușa frigiderului astfel împodobită arată ca dracu’.
Căni și pahare desperecheate, cu logo-ul a diverse firme, pahare distribuite la promoții la bere, suc sau vin, căni primite gratis alături de un borcan de ness, un pachet de ceai sau un plic de vegeta. Unele chiar drăguțe, viu colorate, cu mesaje simpatice și forme inedite dat muuuult prea multe pentru o casă de om.
Ustensile de bătut spuma, adică așa numitele teluri. Și mai am unul, în formă de spirală din aia verticală pe care am uitat să-l fotografiez dar nu folosesc niciunul din astea trei. Dar le țin de umplutură. De ce ar mai folosi cineva așa ceva când lumea e plină de astfel de mixere de bucatarie care îți ușurează munca și îți economisesc timpul de o mie de ori? Probabil doar pentru motive sentimentale?
Ibrice de cafea. Pentru astea am avut la un moment dat o pasiune aproape inexplicabilă și am tot achiziționat de câte ori am găsit ceva drăguț imaginându-mă duminica dimineața lângă aragaz preparând tacticos o cafea la ibric. Ei, din alte motive la fel de inexplicabile, asta nu s-a întâmplat never-ever. Între timp, după ce am încercat la Starbucks toate băuturile cu o mie de calorii per pahar, tocmai am aflat de aici ce este și de ce preferata mea este cafeaua americano. Și de ce mă enervează zațul care se regăsește în cafeaua la ibric 🙂
Unelte/ instrumente, nici nu știu cum să le spun, de scos sâmburii din cireșe, de scos cotorul la mere, de tăiat pizza, de scobit pepenele, de tăiat cașcavalul și alte chestii de master chef în devenire, lucru care nu mi-a trecut prin cap niciodată. Rotița aia de tăiat pizza cred că n-am mai folosit-o de pe vremea când în oraș nu era decât o singură pizzerie și mergeam acolo la ocazii speciale, poate doar o dată pe an. În rest făceam acasă, cu aluat de pâine cumpărat la pungă și atunci, ca să pară mai interesant pentru copii, tăiam pizza cu acel instrument special deși la fel de bine aș fi putut să o fac cu un cuțit obișnuit.
Cutii de plastic. Aici sunt Expertă. Cu E mare. Am adunat atâtea cutii că nici mie nu-mi vine a crede. Dar toate erau frumoase, rezistente, cu capac care închide etanș, perfecte pentru a ține mâncarea în frigider sau la congelator, potrivite pentru excursii sau de dus o gustare la serviciu. Cutiile rămase de la înghețată sunt preferatele mele și nu mă îndur să le arunc, parcă îmi rup o bucată de suflet când le văd la gunoi 🙂 Dar acum m-am hotărât și am păstrat doar zece. Inițial am zis cinci dar ar fi fost prea bruscă trecerea.
Cârpe de bucătărie. De șters vasele, de șters masa, de șters paharele, geamul sau frigiderul. Am cumpărat astfel toată gama de prosopele de la cele mai groase la cele mai subțiri, de la colorate și brodate, la cele simple și albe. Cele mai multe sunt cu eticheta pe ele pentru că nu apuc să le folosesc dar, în ciuda acestui fapt, îmi fac alte cârpe noi și din tricourile pe care nu le mai îmbrac. Le ducupez mânecile și le arunc la gunoi , spatele îl tai în două pentru cârpe mai mici iar fața o las întreagă pentru o suprafață mai mare. Am cârpe pentru trei generații de acum încolo.
Veselă și tacâmuri speciale pentru pește. Pe astea nu le-am cumpărat pe nici unele, le-am primit pe toate, nu le-am folosit niciodată și nici nu le prevăd un viitor luminos. În schimb le-am mutat dintr-o parte în alta de nenumărate ori. Farfurii în formă de pește?? Și cuțitele alea îndoite ciudat… C’monn, asta e deja prea mult pentru o bucătărie de bloc.

Dacă stau să mă gândesc un pic, lista nu se oprește aici. Mai am pungi, foarte multe pungi, dar pe astea o să le folosesc la strâns gunoiul, fețe de masă pe care nu le-am mai întins de ani de zile, farfurii cu model cu floricele primite la nuntă și care nu mi-au plăcut niciodată, linguri de lemn în prostie… Pfff… trebuie să scap de o mulțime de lucruri. Voi cum stați la capitolul ăsta?

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: