Și nu vorbesc acum de clasica șpagă pe care o denunțăm, o ostracizăm dar pe care tot noi o întreținem ci de micile atenții pe care le oferim drept recunoștință pentru că cineva ne-a făcut un serviciu. De ce oare ne simțim obligați să dăm cadouri doar pentru că cineva și-a făcut datoria și a bifat niște puncte care îi erau trecute în fișa postului și pentru care oricum primește salariu? Am fost învățați că așa se face, că e bine să fim ținuți minte și  că poate o să mai avem nevoie pe viitor de aceleași servicii. Sau poate ne gândim ca data următoare să nu mai stăm la coadă și să fim serviți înaintea celorlați sau poate vrem să ni se rezolve problema pe loc și  să nu mai fim chemați a doua oară. Sau poate ni se pare că normalitatea este ceva excepțional iar atunci când cineva este amabil  considerăm că ne-a făcut un favor  depășindu-și atribuțiile de serviciu iar noi ne simțim obligați să-i răsplătim zâmbetul cu o atenție.

        Mi s-a întâmplat și mie. Și mi s-a întâmplat să fiu în ambele ipostaze, adică și să dau, dar și să primesc. Ieri dimineață așteptam autobuzul în stație când s-a apropiat de mine o doamnă micuță, mi-a adresat un salut stingher și fără alte cuvinte dar cu un zâmbet pe buze mi-a întins o ciocolată mică. A, nu, mulțumesc am sărit eu imediat refuzând să iau bucățica de Kinder. A insistat. O dată, de două ori, de trei ori. Te rog, te rog, ia-o că e foarte bună. Mă simțeam deja inconfortabil în fața rugăminților așa că i-am mulțumit, am prins ciocolata cu vârfurile degetelor de la mănușă  și am băgat-o în buzunar.        Ne-am urcat în același autobuz, eu pe ușa din spate, ea pe la mijloc parcă ferindu-ne una de alta și asta a fost tot. O cunoșteam din vedere, știam cine este pentru că face parte din aceeași generație cu mine și dacă bine țin minte am fost colege de școală în clase paralele. N-o mai văzusem de 20-30 de ani până deunăzi când ea a avut treabă în instituția unde lucrez. Foarte curios, deși trecuse atâta amar de timp, ne-am recunoscut reciproc. Era puțin dezorientată și am ajutat-o să scrie o cerere. ”Ajutat-o” e mult spus, i-am spus doar ce trebuie să cuprindă cererea și unde trebuie să o ducă. Atât și nimic mai mult. Mi-a luat 3 minute sau poate chiar mai puțin dar sunt convinsă că s-a simțit datoare să mă recompenseze ca și când acel simplu mulțumesc n-ar fi fost suficient. Practic mi-a dat acea ciocolățică, o așa zisă atenție, pentru că am băgat-o în seamă.

        Îmi place să tratez oamenii exact așa cum aș vrea să fiu eu tratată și lucrul acesta mi-l spun în fiecare dimineață. Cu amabilitate, cu dorința de a rezolva și de a duce lucrurile la bun sfârșit. Recunosc că modul acesta de abordare s-a lipit de mine în anii petrecuți în bancă unde orice client trebuia să plece mulțumit. Unde lucrez acum problemele sunt mult mai diversificate și mai complexe iar multe dintre ele nu au rezolvare  (sau cel puțin nu în perioada imediată) dar o vorbă bună, o dovadă de compasiune și un zâmbet nu costă nimic. Să observi când un om intră în birou și să-ți ridici ochii din hârtii consider firesc și normal iar uneori, credeți-mă, și atât e suficient.

        Mă lovesc zi de zi de atâția amărâți cu o mulțime de probleme și pentru care venirea iernii echivalează cu o catastrofă și n-am cum să-i ajut. Așa cum se spune că banul la ban trage, cred că și sărăcia atrage după sine mai multă sărăcie, mizerie și foame. Și multă violență. Din păcate se întâmplă de multe ori ca oamenii ăștia să nu se lase ajutați. Pur și simplu trăiesc și acționează împotriva lor înșiși și nu profită de mâna de ajutor care li se întinde. De exemplu la mine în oraș autoritățile le-au construit un fel de case din containere unde de bine, de rău, aveau un acoperiș deasupra capului. Dar nu știu de ce minimizez efortul spunând ”un fel de case” pentru că, de fapt, erau case în toată regula. Sigur ați văzut și voi o astfel de casa din container, nu neapărat în zonele sărace ci in cele mai neașteptate locuri. (Eu am văzut prima dată în București, în Centrul Vechi și înăuntru era amenajat un magazin M·A·C, brand care n-are nici în clin nici în mânecă cu sărăcia din moment ce un ruj la ei costă bine peste o sută de lei). La început casele astea erau curate, aveau geamuri termopan, erau conectate la curent electric și la apă și aveau încălzire. E drept că băile erau comune dar aveau dușuri cu apă caldă și mașini de spălat. După ce ai trăit o viață întreagă în case de chirpici și ai dormit pe cartoane mucegăite lângă groapa de gunoi a orașului, diferența era de la cer la pământ.

        Oamenii erau mulțumiți și cu toate astea în câțiva ani s-a distrus tot. Și când spun tot, imaginați-vă un uragan care a măturat totul în cale. Au rămas doar niște stâlpi de susținere, câteva table îndoite, țevi ruginite și șobolanii care mișună nestingheriți pe sub fostele podele. Nu se mai poate locui acolo sub nicio formă. E ca și când ai sta sub cerul liber. Distrugerile n-au venit din afară ci de la ei, din interiorul micii comunități care locuia acolo. Acum cei care au rămas (din nou) pe drumuri caută cu disperare soluții să treacă iarna. E adevărat că statul dă ajutoare pentru încălzire dar pentru asta trebuie să dovedești că ai un domiciliu, că ai încheiat un contract de chirie, că te încălzești cu sobe pe gaz sau cu lemne. Trebuie să ai, cum zic ei, ceva la mână iar oamenii ăștia nu au nici măcar acte de identitate. Și culmea, din sărăcia lor lucie mi s-a întâmplat să mi se ofere o plăcintă cu brânză! Atențiile astea sunt oare înscrise în ADN-ul nostru, al celor care trăim pe plaiurile mioritice? Altfel cum oare de oricine, indiferent de poziția socială sau starea materială  simte că este de datoria sa să ofere mici cadouri celor cu care interacționează aflându-se de o parte și de alta a unui ghișeu?

        Plăcinta, spre deosebire de ciocolată, nu am luat-o. Și nu pentru că mâna care mi-a întins-o nu mai văzuse apa și săpunul de multă vreme ci pentru că pur și simplu știam că oricare dintre copiii femeii respective s-ar fi bucurat cu adevărat să mănânce ceva cald. Ieșea cu totul din discuție un astfel de cadou.

        În final trebuie să recunosc că mi s-a întâmplat și mie, și nu doar o dată, să procedez la fel. Ultima oară am dat o cutie de After Eight unei funcționare de la poștă care este întotdeauna extrem de serviabilă adică exact așa cum ar trebui să fie oricine lucrează acolo. Deci i-am dat-o pentru că se comporta normal iar normalitatea a devenit ceva ieșit din comun. Când credeți că se va termina cu obiceiurile astea aduse probabil de la curtea sultanului?

Read More

        Ce-ați crezut, că am murit?  nu, nu, n-am muritu‘, numa‘ un pic m-am hodinitu’… 🙂 De fapt versurile astea nu se prea potrivesc că numai de odihnit nu mi-a ars. E drept că zilele astea mi-am tras un pic sufletul de la scris, în schimb am lucrat prin casă. Ineficient și în gol dar tot muncă se cheamă.

        Începutul aproape se pierde în negura îndepărtată a vremurilor, mai exact în luna iunie când, la întrebarea lui fii-miu ce-mi doresc de ziua mea, l-am surprins răspunzându-i că de data asta o să sar peste clasica replică nu am nevoie de nimic, dar îți mulțumesc oricum și, dacă tot m-a întrebat, i-am spus că m-aș bucura dacă mi-ar schimba geamul de la fosta cămară cu unul de termopan. În urmă cu ceva ani făcusem o reorganizare a apartamentului și am desființat cămara (una dintre cele mai bune decizii ever) pe care am înglobat-o atunci în bucătărie. Nu știu de ce și cum s-a întâmplat de ferestruica a rămas cu aceeași ramă veche și urâtă de lemn  dar de atunci încoace mi-am dorit mereu să o schimb. Să primești cadou o ramă de geam pare ciudat dar până la urmă, de ce nu? Decât o poșetă roșie, o bluză din care mai am vreo trei, o ramă de fotografii care să zacă într-un sertar sau o vază pe care să nu mai am unde o pune, mai bine ceva util. Zis și făcut. De fapt, mai mult zis 🙂

        Pe la începutul lui august îl întreb eu pe Vladul meu ce se aude cu geamul. Vaaaai, am uitat de geam, zice, adică am dat comanda dar am uitat să întreb dacă e gata iar cei de la firmă nu m-au sunat. Îți spun mâine. Mâine s-a făcut săptămâna următoare. Apoi, pe când deja nu mai speram, îmi spune într-o seară când s-a întors de la serviciu: L-am sunat pe ăla cu geamul (patronul) dar e plecat în concediu și numai când se întoarce mi-l face. Bine, zic, cum am așteptat atâta, mai stau câteva zile că n-o fi foc. Da, da, dar să știi că ăsta s-a dus în Mallorca la niște prieteni și stă acolo două luni. Două luni?? Pfuai, ce bine e să fii patron…

        Și cu asta am îngropat gândul cu geamul și cadoul și alte bălării. Mi-am scos ideea din minte mai ales că nu țineam morțiș să mă apuc de renovări. Toate bune și frumoase  până vinerea trecută când seara, în timp ce mă uitam la Vocea României, îmi spune copilul bine că mi-am adus aminte, mâine dimineață la opt vine ăla să monteze geamul. Asta da surpriză 🙂 Bineînțeles că n-a venit la opt și a venit la zece și a venit așa cum vin meseriașii mioritici, total nepregătit. Bine, poate exagerez un pic, a venit pe jumătate pregătit. Avea clește dar n-avea ciocan, avea poloboc dar n-avea ruletă, avea șuruburi dar nu se potriveau piulițele, avea silicon sanitar dar nu avea nu știu ce spumă și tot așa. Dacă eram doar eu acasă, sigur n-ar fi terminat de montat geamul atâtea i-au lipsit. Noroc cu băiatul meu care are o grămadă de scule în garaj și împreună, după cinci luni de așteptare și vreo oră de lucru efectiv, au reușit cumva să finalizeze operațiunea. În orice caz, făcând o extrapolare, de acum înainte eu n-o să mă mai întreb niciodată de ce durează atât de mult construirea unei autostrăzi 🙂

         Buuuun, și după ce m-am văzut eu cu sacii-n căruță m-am gândit că ar fi momentul oportun să zugrăvesc bucătăria. Meseriașul mi-a spus că în două-trei zile, după ce se întărește spuma, vine să refacă pervazul geamului și că este dispus să se ocupe și de zugrăvit. M-am bucurat să împușc doi iepuri dintr-odată numai că două-trei zile s-au făcut patru, apoi cinci și socoteala de-acasă nu s-a mai potrivit deloc cu cea din târg. Din a șasea zi omul ăsta nu mi-a mai răspuns la telefon așa că am trecut la planul b. Adică am căutat pe altcineva și, sincer vă spun, am găsit cu foarte mare greutate. Nu mai sunt zugravi, toți au plecat în Spania. Mai văd și eu prin filme că americanii își zugrăvesc singuri locuința, că pun o folie pe podea și apoi doar se distrează cu trafaletul și culorile pe pereți dar la mine figura asta nu se potrivește deloc. Eu mereu am pereții crăpați, mereu se cojește câte un colț de tavan, tot timpul trebuie  îndreptat ceva, apar fisuri pe la îmbinări bașca acum trebuia reparat și conturul geamului așa că ieșea complet din discuție să mă apuc eu însămi de o astfel de lucrare. Așadar și prin urmare m-am înțeles cu zugravul de care vă ziceam și acesta mi-a spus că vine luni să înceapă lucrul.

        Duminică am scos tot din bucătărie, am golit dulapurile, am mutat frigiderul, am demontat suporturile de tigăi, rafturile de condimente, șinele cu cârlige, rolele de șervețele, tot, tot. În afară de ecou n-a mai rămas nimic în bucătărie. În două zile a spus că termină. Când am văzut că luni n-a venit deloc era să mă ia cu leșin. Marți m-am bucurat când am văzut că s-a golit juma’ din sticla de amorsă, asta însemnând că ceva s-a lucrat deși de văzut încă nu se vede nimic. Îmi dă ghes o undă de pesimism atunci când îmi aduc aminte că în curând va  trebui să refac traseul instalației de gaz… Numai când mă gândesc câte proiecte, schițe, măsurători, avize și autorizații îmi vor trebui mă ia cu amețeală, darmite să mai și găsesc apoi niște meseriași profesioniști. Îmi pun la modul cel mai serios întrebarea dacă nu e mai simplă varianta unor boilere electrice. De fapt, clar, de simplă e mai simplă dar  nu-mi dau seama cât de rentabilă și eficientă este.

        Rămâne să mă mai socotesc dar acum trebuie să pregătesc rapid ceva de cină. Paste all’arrabiata. Mă duc pe balcon să caut un pachet de spaghete, că parcă acolo le-am dus. Am văzut că borcănelul cu oregano e pe bibliotecă iar roșiile pasate sunt pe undeva printr-o cutie, sub strecurători. Dacă găsesc și  praful de chilli, sunt eroină. Urați-mi succes. 

Read More

        Nu o să vă țin prea mult în suspans așa că o să vă spun din start marele secret: scriind despre cărți. Cele mai puțin citite articole de pe acest blog  și care n-au stârnit mai deloc interes, cele fără comentarii și fără vizualizări au fost cele în care am scris despre cărți sau despre ce am mai citit, în general. Și după cum arată glumele din online se pare că nu doar eu am constatat acest lucru.

         În consecință, n-am făcut niciodată recenzii în adevăratul sens al cuvântului chiar dacă mi-am exprimat pe scurt părerile. Dar așa, cap-coadă, n-am scris niciodată. Pentru ce să scriu dacă nu interesează pe nimeni? Adevărul e că nici eu, la rândul meu, nu sunt o mare devoratoare de recenzii și dacă îmi propun să citesc o carte îmi sunt suficiente câteva cuvinte care să-mi stârnească interesul sau, dimpotrivă, să-mi spună că cel puțin pentru momentul respectiv cartea nu intră în aria mea de preferințe.

       În calitate de cititor de bloguri, s-ar putea spune că și eu sunt oarecum superficială și dacă văd un titlu gen Cum poți da jos 3 kg în două zile există o mult mai mare probabilitate să intru pe articolul respectiv decât pe un altul care se intituleazî sec  Jurnalul diavolului de Robert K. Wittman. Urmează deci întrebarea pe care și-o pun toți marii gânditori ai țării preocupați de viitorul națiunii. Mai citește cineva în ziua de azi? Eu cred că da și spun asta în pofida negativismului pesimist manifestat de pseudointelectualii supărați pe viață. Văd că în jurul meu majoritatea oamenilor citesc cu plăcere chiar dacă nu în ritmul de pe vremuri când, în lipsă de altceva, lumea se refugia în cărți. În orice casă, oricât de modestă, exista o bibliotecă iar postul de vânzătoare la o librărie era cel puțin la fel de important și de vânat ca cel de gestionar la o alimentară de cartier. Sigur că între timp lucrurile s-au schimbat și în ritmul amețitor al vieții de acum timpul alocat lecturii a scăzut simțitor dar încă lumea citește.

        Cu toate că se spune că rolul cărților este hotărâtor în formarea personalității, am întâlnit relativ mulți tineri care deși n-au citit decât strict ceea ce li s-a cerut la școală, au ajuns oameni cu o vastă cultură pe care și-au format-o exclusiv din documentarele tv sau de pe internet. Sunt adulții, până mai ieri copii, care au preferat întotdeauna un dispozitiv cu ecran în locul unor pagini cu miros de cerneală tipografică și nu doar o dată am fost surprinsă să văd ce cunoștințe vaste au despre istorie, religie, geografie sau chiar artă. În consecință, din punctul meu de vedere, expresia ”n-a citit în viața lui o carte”  necesită nuanțări. Pentru că nu știu câtă înțelepciune, informații sau modele de urmat  ai putea găsi în romanele Sandrei Brown chiar dacă ai citit cu toptanul. Nu condamn în niciun fel literatura de divertisment, a nu se înțelege greșit. N-am nicio reținere, ba chiar îmi face plăcere să răsfoiesc reviste ca cea de aici fără să consider că aș da dovadă de frivolitate. Până la urmă a citi înseamnă în primul rând a te relaxa și nu doar a-ți îmbogăți cunoștințele despre filosofie sau spiritualitate.

        De când am kindle-ul nu mai cumpăr cărți decât în format electronic. De fapt fenomenul s-a produs invers, am cumpărat kindle-ul pentru că nu mai aveam loc în bibliotecă și chiar nu am vrut să-mi umplu toată casa cu rafturi. Am câteva cărți pe care le-am citit de mai multe ori dar, în general, marea majoritate a romanelor le citesc o singură dată. Le-am cumpărat, le-am citit, le-am pus în bibliotecă și acolo zac de ani de zile scoase doar din când în când pentru a fi scuturate de praf. Ocupă prea mult loc și din păcate nu mai au nicio utilitate pentru că nu le mai citește nimeni. Nici măcar reviste nu-mi mai cumpăr decât foarte rar și atunci doar pentru cadourile pe care le au atașate 🙂 Iar de ziare nici nu mai poate fi vorba. Le citesc doar pe alea care se distribuie gratis. Tehnologia ne-a adus în punctul în care putem să găsim toate informațiile legate de modă, frumusețe, lifestyle, vedete sau cultură online, printr-un simplu click. De exemplu, aici.

        Cu toate astea, cred în continuare că o carte bună este hrana sufletului și că cei care citesc au privilegiul de a trăi mai multe vieți deodată. Dacă ar fi răspund la întrebarea care este cartea care mi-a schimbat viața într-un fel n-aș sta deloc pe gânduri și aș spune Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. O am pe noptieră și este cartea care îmi dă curaj și putere în momentele grele. Cred că sunt pasaje pe care deja le știu pe dinafară dar totuși găsesc de fiecare dată câte ceva nou descifrat printre rânduri. Scarlett O’Hara este personajul meu preferat din literatură iar fraza cu care se încheie cartea ”After all, tomorrow is another day” (până la urma urmei, mâine este o nouă zi) mi se pare un bun slogan după care să îți conduci viața. Voi aveți o astfel de carte de suflet?

 

 

Read More

        E duminică după masă, am aprins o lumânare parfumată (Cappuccino Truffle de la Yankee Candle – complet dezamăgitoare), mi-am făcut un ceai și am citit câteva pagini din ultima carte a Ioanei Pârvulescu, Inocenții. Nu e ceea ce m-am așteptat să fie dar încă mai sper deși am citit aproape o treime. Și pentru că lectura nu a reușit să mă prindă deloc,  m-am apucat, deși fără pic de entuziasm, de făcut un pic de ordine pe blog – verificat spam-ul, șterse comentariile, instalat un plugin, chestii tehnice pe care le amânasem de multă vreme.

        Și cum navigam eu printre setări, ferestre și meniuri, am recitit un comentariu la articolul meu precedent (cel legat de modă) în care cineva spunea că nu îi plac tricourile inscripționate. Aproape instantaneu mi-a venit să-i răspund că sunt de aceeași părere,  nici mie nu-mi plac mesajele  scrise pe piept. Însă întrebarea care m-a străfulgerat dintr-odată m-a oprit înainte să ating tastatura: de când nu-mi mai plac tricourile cu scris? Altădată aș fi fost în stare să ucid pentru unul… E drept că asta se întâmpla foarte demult, în studenție când ne uitam la colegii greci sau arabi și îi vedeam ca pe cei mai înstăriți oameni din lume, eleganți și în pas cu moda pentru că purtau tricouri inscripționate. Îi invidiam nu doar pentru tricourile colorate ci și pentru seturile de carioci și creioanele mecanice Rotring cu mină de 0.5, pentru deodorantele Rexona sau săpunurile Fa, pentru ciocolata Toblerone și bomboanele cu care se întorceau din vacanțe sau pentru țigările Kent pe care le dădeau adminstratorilor de cămin pentru a obține camere mai bune.

        Eram atât de săraci că nu-mi vine a crede. Și nu știu dacă neapărat săraci, pentru că până la urma urmei nu seufeream de foame, aveam case și ne îmbrăcam frumos la petreceri, dar eram atât de înapoiați față de restul lumii încât cred că putem ușor face o paralelă între mărgelele de sticlă colorată cu care Cristofor Columb i-a fermecat pe băștinașii americani și toate flecuștețele pe care le-am primit sub formă de ajutoare imediat după revoluție.

        Eu personal am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când, drept recunoștință pentru cazarea oferită de părinții mei unui grup de francezi sosiți într-o misiune umanitară în România acelor vremuri , aceștia le-au făcut cadou o cutie uriașă cu săpunuri. Cred că erau în jur de 60-70 de bucăți și mama mi-a spus că pot să le împart cu sora mea, deci doar în două, nu în trei!, ea renunțând în favoarea noastră. În cutia cu comori nu erau două săpunuri la fel, și întâi alegeam eu unul, apoi ea, apoi din nou eu și tot așa până le-am împărțit pe toate și ne-am văzut cocoțate fiecare pe câte o stivă de Camay, Fa, Palmolive și Johnson & Johnson. Foarte bucuroasă am fost atunci, parcă și acum când rememorez ziua aceea îmi vine zâmbetul pe buze deși acum pot să mă duc la orice oră din zi sau din noapte să-mi cumpăr de trei ori mai multe săpunuri ca atunci. Dar nu mă mai interesează pentru că lucrurile acestea au devenit prea banale și intră în firescul de zi cu zi.

        Și nu doar de săpunurile francezilor am fost fascinată ci și de ceea ce aruncau la gunoi. Da, exact, de ambalajele acelea de plastic care ar fi putut avea o mie de alte întrebuințări și pe care atunci le vedeam pentru prima dată. Noi încă mergeam la alimentara să cumpărăm iaurt și sana cu borcane de sticlă la schimb în timp ce alții aruncau bunătate de păhărele colorate și frumos desenate pe care le folosiseră doar o singură dată. Păi nu era păcat de la Dumnezeu să le lași acolo? Fără nici cea mai mică ezitare le-am scos din gunoi, le-am spălat și vreo doi ani le-am folosit în fiecare weekend în care am mers la  iarbă verde. Câte cafele am băut din ele, câte povești s-au țesut în jurul lor  și cât m-au invidiat prietenii pentru așa un set, numai eu știu 🙂

        Au mai fost apoi cizmele roz pe care băiatul meu le-a primit la grădiniță. Tot de la ajutoare și tot de la francezi. Fiecare copil primise un pachet cu ceva de îmbrăcat și încălțat, o jucărie și ceva dulciuri. La al meu se nimeriseră o pereche de cizmulițe de piele îmblănite, frumoase la vremea lor, dar acum destul de ponosite și, în plus, model pentru fetițe. Dar explică-i asta dacă poți unui copil de trei ani. I-au fost așa de dragi și i-au plăcut așa de mult că numai cu ele a mai vrut să umble. Că erau roz și pentru fetițe n-ar fi fost așa o mare problemă dar era vară, uneori era caniculă iar el, în pantaloni scurți și cu piciorușele ca două bețe nu s-ar fi despărțit nici în ruptul capului de cizmele cu blană. Toată vara a cutreierat cartierul încălțat ca un homeless de întorcea lumea capul după el pe stradă.

        Însă cea mai drăguță fază mi-a fost povestită de niște prieteni, soț și soție, stabiliți în Danemarca. Se aflau în concediu în România, tot așa, pe la începutul anilor 90 când încă se mai purta moda cu ajutoarele. La un moment dat ea s-a simțit rău și au fost nevoiți să meargă la spital. La secția de ginecologie unde a fost consultată, tot personalul medical începând de la infirmiere și asistente până la medicul care a primit-o, toți, dar absolut toți, purtau halate care pe buzunarul de la piept aveau o broderie reprezentând câteva cuvinte scrise în limba daneză. Și o mică siglă. Când prietenul nostru l-a întrebat pe medic dacă știe de la ce firmă provin halatele, acesta i-a spus că au fost primite cadou, sub formă de ajutoare, cel mai probabil de la un spital din Danemarca dar că nu știe exact. Cu siguranță dacă ar fi știut că de fapt halatele proveneau de la una dintre cele mai mari crescătorii de porci (cu abator, evident) nu ar fi defilat cu atâta mândrie pe holurile spitalului. Să leșine, și mai multe nu când și-a dat seama ce ridicol trebuie să fi fost 🙂

        În străinătate astfel de salopete de lucru brodate  sau halate sau orice alt echipament de lucru primea oricine în prima zi de muncă după ce se angaja, la noi însă era un lucru nemaiîntâlnit la fel ca multe altele cu care eram rămași în urmă.

        Între timp s-a terminat cu ajutoarele dar au înflorit magazinele second hand care înclin să cred că aduc marfă ce provine din donații (adică ajutoarele de pe vremuri). Până să merg în Anglia credeam că doar în estul Europei industria asta este atât de dezvoltată dar nici vorbă, și în Regat lucrurile stau exact la fel, dacă nu chiar la un nivel superior. În fiecare oraș, și am văzut destule, există străzi întregi cu magazine second hand unul lângă altul, deci ne depășesc până și la acest aspect 🙂 După cum știți eu n-am niciun fel de reținere în a colinda astfel de magazine, ba chiar îmi face plăcere să descopăr mereu comori de neprețuit și nu e vorba numai de haine ci de orice alt obiect care a fost folosit de altcineva înaintea mea. De ce să plătesc prețul întreg când îl pot lua la doar o fracțiune din cât a fost inițial? Începând de la ace sau cărți până la masini de brodat sau macarale, pentru orice există o variantă mai ieftină și la fel de bună. Ajutoarele de după revoluție s-au mutat acum în second handuri. Vă mai aduceți aminte de ajutoare și de frenezia creată în jurul acestora? 

Read More