M-am gândit mult dacă să scriu sau nu articolul de față și până la urmă am făcut-o deși în minte încă îmi stăruie vorbele mamei Mai bine să îți pară rău că nu ai spus decât că ai spus… Dar până la urmă blogul acesta reflectă viața mea cu bune și cu rele iar unele lucruri merită a fi povestite. Cum nu cred că voi fi vreodată în stare să scriu ficțiune, mă rezum la experiențele pe care le-am trăit personal. Iar uneori viața bate filmul.

        În urmă cu aproape doi ani mi-am schimbat jobul. După o lungă perioadă lucrată în sistemul bancar am trecut pe altă traiectorie și am devenit ceea ce se cheamă funcționar public, adică am ajuns să reprezint statul într-una din instituțiile sale. Sună oarecum pompos dar, de fapt, titulatura funcției înseamnă exact acest lucru: puntea de legătură sau interfața dintre stat și cetățeni. Nu știam mare lucru despre ceea ce presupune munca în administrația publică și, deși la început totul părea o nebuloasă, acum mi se pare interesant și chiar îmi place ceea ce fac în primul rând pentru că nu apuc să mă plictisesc niciodată. Nu fac o muncă de rutină și asta îmi convine de minune.

        Cu toate astea am constatat că dacă vii din mediul privat în care firul roșu este dat de învingerea concurenței, profit și câștigarea cotei de piață și ajungi în sistemul bugetar unde nimic din ceea ce știai nu se mai aplică, asta înseamnă o întoarcere în timp cu cel puțin 20 de ani. Și aici mă refer la modul de abordare a problemelor, la fluxuri de lucru, la sistemul de management, la proceduri, la viziune, la profesionalism, la relații ierarhice și la orice altceva. Nimic nu suferă comparație, cel puțin nu la nivelul de acum dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre modul cum au evoluat propriile mele relații interpersonale de când m-am angajat.

        În primele săptămâni, necunoscând aproape pe nimeni, nu ieșeam din birou așa că discuțiile s-au legat exclusiv cu cei trei colegi de încăpere, foarte amabili și drăguți dar nu foarte vorbăreți. Mai în glumă, mai în serios, sloganul lor era Noi nu suntem curioși drept pentru care în cea mai mare parte a timpului era liniște. Era perioada în care descopeream pas cu pas ce am de făcut iar discuțiile se reduceau în mare parte la chestiuni profesionale. Mai studiam un dosar, mai citeam o lege, mai făceam o situație și cam așa treceau zilele. Apoi încet, încet am aflat mai multe unii despre alții, ne știam numele copiilor și ai soților, nu întrebam reciproc de sănătate, de weekenduri, de concedii sau de mâncăruri, genul acela de discuții mărunte care umplu timpii morți și acompaniază o gură de cafea. În cazul nostru însă era vorba de ceai pentru că, în modul cu totul și cu totul ciudat, în acel birou nu am dat peste niciun băutor de cafea.

        După perioada de acomodare am prins curaj și am început să scot capul din vizuină. Mi-am lărgit raza de interacțiune și am ajuns să cunosc tot mai mulți oameni care la început mi se păruseră foarte distanți și sobri. Cu plăcere am constatat că erau doar aparențe înșelătoare și că, de fapt, mulți dintre ei erau chiar prietenoși în ciuda răcelii manifestate inițial. Unii chiar prea prietenoși pentru că am ascultat confidențe pe care aș fi vrut să nu le fi aflat și lucruri pe care poate ar fi fost bine să nu le fi știut niciodată. Dar probabil am inspirat încredere altfel nu văd de ce m-ar fi ales pe mine drept sfătuitor.

        Faza următoare a fost să fiu pusă la curent cu substraturile amoroase desfășurate în plan paralel deși jur că astfel de lucruri nu m-au interesat niciodată. S-au întâmplat peste tot pe unde am lucrat, uneori erau atât de evidente că pur și simplu săreau în ochi, alteori auzeai abia după duble divorțuri că unii colegi au ales o altă cale. Iar alteori erau pur și simplu speculații gratuite și răutăcioase. Până la urma urmei numai ăla care le ține lumânarea poate să bage mâna în foc dacă s-a întâmplat sau nu. Cu toate astea, se pare că românii sunt un popor de iubăreți iar expații care ajung să lucreze cu ei le copiază urgent obiceiurile. Anyway, după 6 luni știam exact cine cu cine se culcă 🙂

        În momentul acela am simțit că sunt complet integrată în noul colectiv, eram de-a lor și nu mai existau secrete sau lucruri încă nedescoperite. Dar m-am înșelat. N-aș fi crezut că mai există o etapă. Aveam să-i aflu pe cei care erau șpăgari. Da, exact, cei care erau suspectați de ceilalți colegi cum că ar fi foarte receptivi la a primi atenții în schimbul rezolvării unor probleme. Nu e vorba de zeci de mii de euro, asta se întâmplă la nivele mai înalte, e vorba de mici găinării, pachete de cafea, băuturi, un curcan sau poate o găină. Rahaturi pentru care unii se compromit definitiv. Evident că cei care bârfeau pe la colțuri nu aveau dovada clară dar rareori se întâmplă să iasă fum fără foc. De ce un funcționar ar pofti un cetățean să iasă afară pe coridor pentru a continua discuția iar apoi să se întoarcă în birou cu plasa plină? Normal că dă de bănuit.

        N-am crezut când mi s-a spus asta. Pur și simplu nu-mi pot imagina că cineva și-ar păta onoarea pentru niște dulciuri sau țigări sau naiba știe ce flecuștețe. Dar dacă totuși s-a întâmplat, cum ar reacționa o astfel de persoană în momentul în care ar trece la un nivel superior cu funcția și, respectiv, cu puterea de a lua o decizie. O ”problemă” care nu s-ar preta doar la o atenție, o măslină? Unde s-ar opri? Sau, mai degrabă, de unde a început?

        Mă întreb dacă marii corupți, ăia cu milioanele de euro, au luat-o treptat, adică au început cu mărunțișuri până s-au învățat sau au dat direct tunul? Înclin să cred că prima variantă. Dar atunci, în perspectiva unui astfel de viitor strălucit pentru un potențial înalt funcționar, ar trebui să mă mai mir că unii dintre cei aflați la stadiul de bănuiți sunt astăzi atât de virulenți în apărarea unei ordonanțe care îndulcește codul penal? Eu asta văd acum. Că exact cei despre care se spunea că nu ar fi chiar corecți sunt cei care azi susțin că abuzul în serviciu nu e de condamnat, că abuzul nu e chiar abuz, că răspunderea penală e ceva controversat, că există condamnări pe nedrept și că, pe scurt, olecuță de furtișag nu este chiar o crimă.

         Să fie doar o coincidență? 

Read More

        Cât de greu a trecut luna asta și cât de bolovănos s-au rostogolit orele trăgând chinuit o zi după alta. Pământul și aerul și apele au încremenit în stane de gheață încă dinainte de Anul Nou și nici măcar o zi n-a fost să se moleșească plăcut sub vreo rătăcită rază de soare. Ne-am văzut cu toții de mersul cotidian sub un ger cumplit și sec, fără linie de orizont. Măcar de-ar fi fost înfășurat în troiene de zăpadă cum am văzut prin alte locuri, dar nu, înghețul ne-a prins pe uscat și așa a rămas preț de săptămâni bune.

        Am avut în permanență o stare mizerabilă și gânduri multe care nu mi-au dat pace. Gândul că se face un an de când mama nu mai e m-a făcut să retrăiesc extrem de intens ultimele ei zile de viață. Am rememorat pas cu pas traseul ultimului ianuarie petrecut împreună deși nu mi-am propus asta, ba chiar mi-am dorit să nu mai scot la iveală decât amintirile frumoase. Dar subconștientul nostru nu se supune unor porunci raționale și mi-a adus din nou în față toată suferința pe care voiam să o uit. Nopțile nedormite, tresăritul la fiecare telefon, la fiecare pas auzit pe scară, deznădejdea după eșecul fiecărui nou medicament încercat, spaima, coșmarurile, nenorocirea, lupta cu viața terminată și definitiv pierdută.

        Mintea mea caută încă, la fel ca în adolescență, rostul trecerii noastre prin lume și refuză să creadă absența acestuia. Sunt sigură că sensul există numai că deocamdată nu l-am descoperit pentru că nimic din ceea ce ne înconjoară nu se întâmplă fără rost și totul duce undeva. Dar unde? Mi-e greu să cred că toate gândurile, amintirile, trăirile, acumulările și tot ceea ce formează o conștiință umană dispar odată cu așa zisa trecere în  neființă. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă ci totul se transformă e principiul după care funcționează tot ceea ce este palpabil, de ce nu ar fi la fel și pentru spirit? Poate că din această încredere mi se trage optimismul pe care mulți spun că îl am deși eu nu îl văd întotdeauna sau cel puțin nu acum.

        Pe lângă tristețea pe care o port ascunsă, s-a întâmplat ca  zilele astea să mă las covârșită de mizeriile vechi și noi pe care clasa politică le-a scos la iveală cu o îndârjire mai puternică decât oricând. Situația e gravă și pur și simplu mă încearcă un sentiment de teamă urmărind mersul evenimentelor. Minciunile, aberațiile, incompetența și hoția au ajuns calități care pot să te propage ușor în vârful piramidei. Am momente de spaimă neputincioasă când îmi imaginez scenarii în care acceptăm  cu ochii închiși catastrofa predându-ne în fața nenorocirii și  mi se pare că trăim într-o țară blestemată. O țară în care hoții jubilează în tăcere frecându-și palmele murdare.

        Încerc să dorm și să uit. Vom vedea mâine.

Read More

        Nu mă întrebați de unde mi-a venit ideea de a scrie acest articol pentru că nu pot să vă spun 🙂 A fost un declic, apoi am tot stat și m-am gândit, am rememorat amintiri demult îngropate, am zâmbit, m-am încruntat și la final am făcut o clasificare a tipurilor de șefi pe care i-am avut de-a lungul timpului. Nu o să dau nume cu toate că niciunul dintre cei care m-au făcut să creez categoriile respective nu cred să fie cititor al blogului meu. Dacă mă înșel, cu siguranță se va recunoaște din descriere. Asta în cazul în care ego-ul îi este adaptat realității și nu umflat până în pragul exploziei și aici mă gândesc la situațiile care nu sunt tocmai de aplaudat. Dar o să încep cu partea pozitivă și anume cu acea categorie de șefi de la care am avut numai de învățat și cărora o să le port mereu respect.

• Șefi competenți din punct de vedere profesional și cu reale calități de lideri. Aceasta pare a fi simbioza perfectă și rețeta sigură a succesului. De fapt nu doar că pare ci chiar este. Sunt șefii pe care poți să te bazezi oricând, și atunci când întâmpini dificultăți de ordin tehnic, dar și atunci când apar probleme în interiorul colectivului: zâzanie, nemulțumiri, bârfe, săpături, certuri, invidie și alte asemenea. Aceștia dețin arta de a dezamorsa din fașă orice conflict, sunt cei care sudează echipa, nu așteaptă ca subalternii să se gudure la picioarele lor, toată lumea trage în aceeași direcție și toți pornesc la drum cu șanse egale. Nu există piedestal pe care să se înalțe, nu există tron, nu există coroană și nici sceptru. Sunt acele persoane care își asumă eșecurile echipei pe care o conduc (atunci când e cazul) iar succesele le împart cu ceilalți. Acești șefi au răspuns la orice întrebare, iar dacă se întâmplă să nu știe, te îndrumă la persoana potrivită sau la articolul din lege sau la o procedură, o normă sau un caz similar. Nu ți-e jenă să-i întrebi nimic pentru că niciodată nu o să-ți spună că ești prost. Și nici nu gândește asta.  Din păcate nu mă pot lăuda decât cu un singur astfel de șef… L-am avut pentru vreo 3-4 ani și a fost cea mai confortabilă perioadă din punct de vedere profesional deși sistemul în care lucram traversa o perioadă de mare criză. Mie și colegilor mei nu ne era niciodată frică de el. Ne era însă rușine atunci când ne certa și realmente simțeam părere de rău atunci când îl dezamăgeam.
• Șefi lideri înnăscuți dar fără a fi neapărat competenți în domeniul de activitate în care ajung să conducă. Aceștia provin de obicei din afara organizației și au urcat pe scara ierarhică în alte specialități. Ca lideri sun excepționali dar din punct de vedere profesional subalternii trebui să caute sprijin în rezolvarea problemelor din activitatea de zi cu zi în alte părți. Atâta timp cât rutina este predominantă și nu apar evenimente spectaculoase cum ar fi schimbări majore de legislație, reorganizări sau schimbări de direcție, treaba merge ca pe roate. Nici acest tip de șef nu este adeptul periajului de scame de pe rever și de cele mai multe ori recunoaște (în mod informal) rolul de specialist șef într-unul  dintre subalternii săi cu experiență. Echipa o duce bine-merci însă specialistul șef poate deveni frustrat destul de rapid dacă, cel puțin din punct de vedere material, nu i se recunosc meritele. Pe termen lung soluția nu funcționează dar pentru perioade scurte, să zicem un an, un astfel de șef poate aduce un suflu nou și da un impuls benefic stilului de muncă. Am avut un astfel de șef care venea în sistemul bancar după vreo douăzeci de ani de comerț și care, într-adevăr mi-a schimbat modul de a privi lucrurile în cadrul organizației. Am avut multe de învățat de la el, chestii organizatorice și de planificare pe care le aplic de atunci nu numai la serviciu dar chiar și acasă.
• Șefi foarte competenți din punct de vedere profesional dar cu zero calități manageriale. Aceștia trăiesc într-o bulă în care lucrează timp de opt ore fără să fie interesați de ceea ce se întâmplă în ograda lor. Din când în când ridică privirea din hârtii și, total debusolați, dau câteva ordine și indicații de care ei înșiși uită în secunda următoare. Nu deleagă sarcinile, iau toate responsabilitățile asupra lor și apoi se victimizează pozând în postura de eroi cărora nu le sunt recunoscute meritele. Nu pleacă în concediu pentru că sunt de neînlocuit și se uită strâmb la cei care solicită o zi liberă pentru a pleca într-un weekend prelungit. Le este mereu teamă că cineva le va lua locul și de obicei încearcă să-și discrediteze subalternii în fața superiorilor de pe scara ierarhică tocmai din acest motiv. Numai că cimitirele sunt pline de oameni care la un moment dat au fost de neînlocuit 🙂 după cum spunea Napoleon. Sau Steve Jobs a spus asta? Nu contează, ideea e că oamenii aceștia au așa o frică de o posibilă schimbare din funcție încât spinarea îndoită în poziția ghiocelului le-a devenit principiu de viață.  Cea mai mare parte a șefilor pe care i-am avut de-a lungul vremii s-au încadrat în această categorie. Nu le contest meritele, erau tobă de carte, dar ceea ce am învățat de la ei aș fi acumulat oricum prin experiență sau din alte surse.
• Șefi incompetenți din toate punctele de vedere. Parcă nici mie nu-mi vine să cred că există așa ceva dar, da, încă există nepoți, nepoate sau doar persoane care în afară de loialitatea față de cei ajunși în vârful piramidei nu au alte calități. Dar sunt promovate. Să te ferească sfântul de un astfel de șef. Orice face este doar în scopul de a-și păstra privilegiile: banii, puterea și influența. Își ascunde lipsa de abilități sub crize de nervi, bufnituri și aere de superioritate și este un zero absolut în materie de relații interpersonale. Adică, pe românește, nu se coboară la nivelul subalternilor și nu are povești cu aceștia pentru că de la înălțimea funcției totul îi pute. Cel mai grav este faptul că acest om are o părere foarte bună despre competența proprie și nu acceptă nicio altă părere decât ceea ce decretează prin propria inteligență. Dacă ceva nu iese bine întotdeauna alții sunt de vină, nu știe să convingă pentru că nu are argumente, nu știe să coordoneze, să verifice, să prevadă și are impresia că este sabotat în permanență. Toată lumea complotează împotriva sa și cel puțin jumătate din membrii organizației îi vânează scaunul. Pentru el, a fi autoritar înseamnă a ridica tonul. Îi sprijină doar pe cei mai proști decât el pentru că aceștia nu reprezintă o amenințare. Pentru a lua o decizie ordonă munți de hârtii, situații, tabele și liste pe care oricum nu știe să le interpreteze dar își asumă rolul de vizionar deși paralizează de teamă atunci când trebuie șă își asume un risc.

         Din păcate aș mai putea scrie încă vreo zece pagini despre această ultimă categorie dar nu vreau să scot chiar tot răul din mine… Sper că voi nu v-ați confruntat vreodată cu astfel de specimene. Sau da? Dacă da, ia ziceți aici ce și cum 🙂

Read More