Am avut încredere în medici şi asta ne-a costat viaţa copilului…  A privit neputincios cum soţia îşi dă sufletul în braţele lui, după ce medicii îi spuseseră că suferă de “o banală răceală”… O mamă acuză medicii și asistentele Spitalului de Pediatrie de neglijență, indiferență și abuz psihic… Sunt titluri care apar zilnic în ziare, sunt știrile cu care ne întâmpină seară de seară Andreea Esca și, din păcate, singurele etichete care descriu situația din sistemul sanitar românesc. Cred că nici nu are rost să deschid subiectul pentru că toată lumea cunoaște criza profundă și fără precedent cu care se confruntă spitalele și blocajele majore care duc la situații dramatice de genul celor de mai sus.

        Dar una e încrederea în sistemul medical și alta e încrederea în medicină. Una e să fii dezamăgit de lipsa medicamentelor, să fii scârbit de gândacii din saloanele spitalelor și umilit de atitudinea medicilor și alta e să ștergi cu buretele progresele științei. Una e să fii indignat de malpraxis-ul strigător la cer al unor cadre medicale și cu totul alta e să cazi în extrema leacurilor băbești ascultând sfaturile lipsite de suport ale unor guru fără pregătire apăruți peste noapte care îndeamnă femeile cu cancer la sân să nu urmeze tratament pentru că boala trece de la sine.

        Când văd câte o activistă antivaccin ridicând prostia la rang de știință mi se zbârlește părul iar când citesc articole despre plante miraculoase care vindecă orice boală inclusiv cancerul în doar câteva săptămâni mă apucă furia. Asta mi se pare cea mai mare insultă adusă tuturor celor care se luptă cu acestă boală și care urmează tratamente chinuitoare. În ce calitate vii să dai cu tifla  celor care suferă zi de zi în urma chimioterapiei? Este egal cu a le spune în față măi, dar ce proști sunteți, stați la perfuziile alea care vă ard venele, vă usucă plămânii și vă descompun dinții și părul în loc să mâncați doar morcovi și să vă puneți comprese cu usturoi în urechi. Sau ceapă pe tălpi și 10 căni de ceai din rădăcină de molid și v-ați făcut bine. Nu există zi să nu primesc în feed-ul de pe Facebook tâmpenii de genul ăsta.

        Și mi-e ciudă că în disperarea lor sunt oameni care cred și care aleg să urmeze prostiile debitate de un neica nimeni în detrimentul tratamentelor clasice pentru descoperirea cărora oamenii de știință au muncit zeci de ani. Sau poate sute. Nu-mi spuneți că n-ar trebui să se lase influențați pentru că indiferent de cum gândim și la ce nivel ne aflăm, niciunul dintre noi nu trăiește sub o piatră iar ceea ce suntem reprezintă suma experiențelor pe care le-am trăit. Iar experiențele vin din ceea ce auzim, simțim și vedem în jurul nostru. Ce ne spun părinții, prietenii, familia, școala, televiziunea, internetul. Trăim experiențele care ne formează prin prisma informațiilor cu care suntem bombardați.

        Nu vreau să mă întorc în evul mediu și n-o să cred în vecii vecilor că o ocluzie intestinală poate fi vindecată cu cataplasme cu muștar și nici că sufletul se mută dintr-un corp în altul în urma unei transfuzii de sânge. Că unii oameni aleg să nu mănânce carne accept cu mintea deschisă și chiar îi înțeleg. Dar să vii să pretinzi că secretul stării generale de bine este să nu mănânci decât scoarță de copac, frunze de păpădie și orz încolțit… la asta n-o să pun botul niciodată.

        Asta nu înseamnă că în paralel cu un tratament clasic nu aș accepta remedii ajutătoare dar fără ca acestea să reprezinte o alternativă. Remediile naturiste ar trebui să vină doar în completare și nicidecum să înlocuiască terapeutica medicală științifică. De asemenea nu spun nu nici homeopatiei dar în cazul unor boli avansate nu cred că virtuțile acesteia trebuie exagerate.

        Long story short, indiferent cât de la vale a luat-o sistemul medical românesc, nu este cazul să o luăm razna și să ne pierdem încrederea în progresele imense făcute de medicină. Deci ar fi bine să ne luăm după ceea ce spun medicii care au făcut ani mulți de școală și nu să aplecăm urechea la părerile unor neaveniți care au prins glas și sunt puternici tocmai datorită conjuncturii nefavorabile în care se zbate sistemul sanitar. Una e sistemul, alta e medicina ca știință.

        Eu sunt genul de om care nu am luat niciodată medicamente după ureche și, de fapt, sunt genul de om care urăște să ia medicamente. Antibiotice am luat de două ori în viață, o dată la 9 ani când am făcut scarlatină (boală de multe ori mortală înainte de a se inventa penicilina) și o dată ca adult în urma unei răceli cu complicații la plămâni. Nici măcar suplimente alimentare sau vitamine nu iau după capul meu fără să cer o părere avizată. La un moment dat sufeream, în special pe timpul nopții, de cârcei la picioare. Dar știți cum? groaznic, de era musai să mă ridic din pat și să umblu prin casă altfel nu îmi treceau. Și mi se încordau așa de tare mușchii că a doua zi aveam febră musculară. Dacă te uiți pe internet, toate sursele strigă că asta e lipsă de magneziu dar parcă mi-a fost teamă să mă arunc pe pastile fără să cer o confirmare pe care să mă pot baza. O prietenă doctoriță mi-a dat ok-ul, ca să zic așa, și chiar m-a îndrumat să caut în această listă de produse secom ceea ce aveam nevoie. Tot ea mi-a spus de o astfel de vitamina c organică pentru fiul meu care trecea la nesfârșit de la o răceală la alta, vitamină care se pare că are efecte ajutătoare foarte bune pentru sistemul imunitar.

        Probabil datorită educației pe care am primit-o, susțin cu tărie progresele medicinei și întotdeauna voi înclina să cred că un om care se simte rău are mai degrabă o indigestie (sau un alt diagnostic pus de medic) decât că a fost deocheat. De când a devenit internetul o sursă mai demnă de încredere decât doctorii? Inepții fără nicio dovadă știițifică apar în titluri pompoase și lumea se înghesuie să le creadă bulucindu-se ca fluturii care trag la lampă. Vaccinurile provoacă autism?? Da, știu că e o boală cumplită și părintele disperat caută să găsească o vină pentru necazul care i s-a întâmplat dar cum rămâne cu sutele de milioane de cazuri de copii vaccinați care n-au făcut autism? Să ajungem în secolul XXI cu copii care să moară de rujeolă mi se pare prea de tot iar atunci când ”libertatea” ta mă afectează negativ cred că a venit momentul unor măsuri mai dure. Cum ar fi obligativitatea vaccinării copiilor. Am zis! 🙂 

Read More

      Există obiceiul curățeniei de toamnă? că așa am auzit pe la serviciu, vorbeau colegele între ele și care mai de care se lăuda cu șmotrul făcut acasă. Aveau un entuziasm, o însuflețire și o tragere de inimă de parcă se pregăteau de o plecare în vacanță, nu de spălat geamuri și tras canapele îm mijlocul casei. Off, de ce nu m-am născut și eu cu mai cu avânt spre astfel de treburi gospodărești? În fiecare weekend îmi propun o astfel de acțiune dar parcă niciodată n-am destul elan și amân acest maraton de sezon de la o săptămână la alta, da’ de, da’ de mi-o veni cheful. Dar slabe șanse… 🙂

        În discuții m-am băgat și eu dar așa mai de pe margine și nu mi-a părut rău pentru că am aflat lucruri interesante legate de un astfel de mop cu aburi despre care, până acum, habar n-aveam că există. Văzusem la teleshopping (cu ceva ani în urmă) un aparat micuț, ca un fel de pistol care făcea un abur fiebinte și cu care puteai curăța foarte fain rosturile dintre plăcile de faianță sau aragazul sau alte locuri înguste și greu accesibile. Am vrut atunci să-mi comand unul dar n-am fost sigură că merită așa că am renunțat.

        Acum însă fetele astea erau atât de încântate de puterea de curățare a mopului cu abur încât m-au convins și pe mine că mica investiție merită fiecare bănuț. Până termină ele de făcut curățenia de toamnă, m-am gândit să centralizez motivele pentru care merită să folosești un mop cu aburi (dar asta așa, din auzite). Se pare că îmi place mai mult să mă ocup de scris decât de dat cu mopul 🙂

1. Curățatul cu aburi este economic. Clar, nu mai trebuie dați bani pe detergenți și dezinfectanți. Funcționează doar cu apă de la robinet și fără niciun fel de chimicale murdăria, praful și petele de orice fel  dispar instant de pe podele sau gresie.
2. Îi ajută pe cei care suferă de alergii și astm (și din păcate aceștia sunt tot mai numeroși). De fapt nu știu dacă îi chiar ”ajută” dar cel puțin nu le creează neplăceri. Datorită temperaturii sale ridicate, aburul este suficient pentru a distruge bacteriile fără substanțe chimice dăunătoare. Toată murdăria se oprește în bureții de microfibră ceea ce însemnă că nu doar mutăm praful dintr-un loc în altul.
3. Timpul de uscare este foarte scurt (aburul se evaporă foarte repede). Cred că tuturor ni s-a întâmplat ca după ce am spălat pe jos în bucătărie, înainte să se usuce, cineva din casă să vrea exact atunci să intre să caute ceva în frigider. Cel puțin la mine regula aceasta e sfântă, de pisică nici nu mai spun că și asta vrea la bolul cu mâncare tot atunci,  parcă intenționat să-și lase urmele de lăbuțe pe gresie 🙂
4. Este ecologic. Niciun reziduu toxic nu este eliberat în mediul înconjurător și nici nu  rămân ambalaje goale care să crească munții de gunoi menajer.
5. Este simplu de utilizat. Pur și simplu te plimbi cu el prin casă și fără niciun efort pe unde treci rămâne curat. Ba chiar în timpul ăsta mai poți trage cu ochiul la televizor 🙂

        După ce am auzit toate astea, intenționez să-mi iau un mop cu aburi și, dacă ar fi numai după mine, aș desființa toate covoarele pe care le consider o sursă inepuizabilă de praf. Încă nu știu exact ce o să aleg dar cu siguranță unul din aparatele pe care le-am văzut aici. N-am avut și n-am folosit încă așa ceva iar dacă aveți vreun sfat pentru mine, simțiți-vă liberi să împărtășiți din experineța voastră. Mulțumesc!

Read More

        După dezbaterile naționale asupra melodiei trupei Taxi Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici, un nou subiect a rupt țara în două: moda homeschooling, adică pe românește școlarizarea acasă. Dacă asupra preferințelor lui Dumnezeu am socotit că e mai bine să-mi țin părerile doar pentru mine deși, evident, și eu ca orice bun creștin știu exact ce îi place, de data asta mă mănâncă limba atât de tare că e musai să-mi dau și eu părerea.

        Din perspectiva copilului care am fost, cu siguranță n-aș fi vrut să stau acasă și să fac lecții de una singură indiferent de metode, cursuri, promisiuni, alegeri sau orice alte avioane mi-ar fi promis cineva. Pentru mine școala a însemnat cu mult mai mult decât programa impusă, orar, teme și activități pionierești, a fost mediul în care m-am format și am devenit adultul care sunt astăzi și de care sunt foarte mulțumită 🙂 Deci, pe scurt, nu aș vrea să dau anii de școală pe niciun homeschooling din lume. Școlile pe care le-am făcut mi s-au potrivit ca o mănușă și am luat de acolo tot ce a fost mai bun, asta poate datorită și firii mele optimiste și pozitive. Am știut (poate am avut și norocul) să iau tot ce-a fost mai bun din fiecare loc prin care am trecut.

        Nu mai sunt însă atât de tranșantă atunci când vorbesc gândindu-mă dacă aș alege pentru copilul meu această variantă. Depinde… Am în minte scenariul în care aș avea o meserie sau o pasiune care să mă țină departe de lumea civilizată 8 luni pe ani, de exemplu să fiu izolată la Polul Nord, în jungla amazoniană sau pe un vârf de munte la 5000 de metri altitudine făcând măsurători sau studii sau cine știe ce cercetări ciudate despre vietăți rare și stele îndepărtate. Nu este ceva de domeniul SF, există oameni care fac așa ceva și de cele mai multe ori sunt departe de familie. Ce-aș face într-o astfel de situație, la ce aș renunța? la pasiunea mea sau la familie? Poate că n-ar trebui să renunț la niciuna dintre ele ci mi-aș lua copilul cu mine și l-aș școli eu.

        Sau poate situația nu ar părea atât de dramatică dacă pur și simplu într-o bună zi ar apărea oportunitatea de a face înconjurul lumii. Cu bicicleta sau cu mașina sau cu pluta, habar n-am, este doar ceva ipotetic dar oricum, o experiență unică. Să renunț la ceva care apare doar o dată în viață doar ca să-mi trimit copilul la școala normală? Cu siguranță l-aș lua de o aripă și i-aș oferi și lui șansa de a cunoaște altfel lumea. Am călători împreună și am face lecțiile despre multiplii și sub-multiplii litrului, despre Vlad Țepeș sau despre părțile de vorbire seara, tot împreună, eventual în fața calculatorului.

        Varianta homeschooling ar mai fi valabilă în cazul în care, Doamne ferește, copilul meu ar avea o boală și aici nu mă refer la un handicap fizic pentru că în cazul acesta aș face orice, dar absolut orice, ca să-i ofer posibilitatea de a frecventa școala împreună și la fel ca toți ceilalți copii. Mă gândesc la o suferință psihică, nu neapărat ceva care să fie încadrat în tiparele bolilor clasice, dar ceva pentru care mersul în mulțime, apropierea oamenilor sau lumea înconjurătoare să-i provoace rău. Da, atunci l-aș ține acasă și i-aș oferi un altfel de sistem de învățământ. Poate ar mai fi și alte situații în care aș alege homeschooling-ul dar acum nu-mi mai vine nimic în minte, oricum ideea era că nu spun un nu categoric. Cred că există situații unde homeschooling-ul este soluția salvatoare.

        Dar să-mi țin copilul acasă doar pentru ca acesta să nu întâmpine ”constrângeri, competiții impuse, note sau calificative” asta nu aș face niciodată. Adică să-l țin sub un clopot de cristal și, eventual, să-i dau bucăți din lună doar pentru a-mi demonstra mie însămi că sunt un părinte extraordinar, nu, sub nicio formă nu sunt de acord cu asta.  În cazul în care, prin cine știe ce minune, nu știți de la ce a pornit dezbaterea națională, este vorba de ieșirea la rampă a Danei Nălbaru (fostă solistă a trupei Hi-Q – cei care cântau, printre altele, Gașca mea) și a soțului ei, Dragoș Bucur, (actor, cunoscut în ultima vreme datorită emisiunii Vise la cheie) care anunțau că și-au retras fiica de 9 ani de la școală în favoarea învățării acasă. De ce? ca să nu intre în competiție cu alți copii, ca nu i se mai dea note și să nu mai învețe ceea ce nu îi place. Întrebată fiind ce i-ar plăcea să studieze, fata a răspuns ”karate, robotică, skateboard, dansuri, chineza, engleza, scenaristica, pictura și multe altele”. E în clasa a treia.

        Nu mă interesează nici cât negru sub unghie performanțele școlare ale fetiței de mai sus și nici viitorul ei nu mă preocupă deloc dar eu cred că fără competiție învățământul s-ar bălăci în mediocritate. Fără concursuri? sau alea le ținem doar pentru sport? și le dăm tuturor trofee, medalii și diplome ca să nu se simtă frustrați? Sigur, nu vorbesc aici de copii mici, de grădiniță unde tactul pedagogic ne spune că toți trebuie să fie câștigători ci de copiii mai mari care în lipsa competiției n-au unde să-și dorească să ajungă. A văzut cineva un cântăreț care n-a participat la festivaluri ca să câștige și să ia premii? Nu-mi spuneți de ăia de pe YouTube că acolo se întrec mai abitir ca nicăieri în număr de vizualizări. A văzut cineva inginer/inventator care să nu-și dorească să fie cel mai bun, să aducă cea mai mare inovație și să aibă cea mai strălucită idee? Agent de vânzări care să nu spere la a vinde cel mai mare volum? Peste tot există competiție, așa e făcută viața. Aaaa, că nu e corectă și nu e dreaptă? Așa este, dar cine a susținut vreodată contrariul?

        Și atunci, de ce să-i dau eu iluzia copilului meu că viața e ușoară, că școala e o bagatelă, că în drumul nostru alegem să facem numai ceea ce ne place? E mai bine pentru el ca atunci când iese de sub clopotul protector să-l lovească realitatea ca un tren de mare viteză? Să fie complet neajutorat și nepregătit ca o mimoză crescută după fereastră și văzând soarele doar prin franjurii perdelei? Este corect să facem alegeri pentru el astfel încât să-l scutim de orice neplăcere, să-i construim o viață în care să-i lipsească interacțiunea cu alți copii, să-i furăm experiențele de viață înlocuindu-le cu umbrela protectoare a mamei? Ce părere aveți, sistemul de învățământ românesc care e total învechit, poate provoca atât de mult rău unui copil încât ar fi mai bine ca lumea să-și țină copiii acasă?

Read More