La ora la care scriu aceste rânduri sunt (încă) în Anglia și cum nu am nimic important de făcut, umblu toată ziua prin oraș observând cum decurge viața pe alte meleaguri. Unele lucruri sunt identice, cum ar fi venirea toamnei cu copaci îngălbeniți și cu frunze căzute și alte bla-bla-uri din astea care pentru unii par romantice dar care pe mine mă bagă în depresie, iar alte lucruri sunt total diferite. În general tot ceea ce este legat de oameni mi se pare altfel decât la noi. În ceea ce privește magazinele nu mai sunt discrepanțele care erau în urmă cu zece ani, să spunem. Încet, încet am ajuns și noi la nivelul abundenței occidentale iar la capitolul prețuri chiar i-am depășit 🙂

        Totuși mi se mai întâmplă uneori să văd chestii la care nu m-aș fi gândit în viața vieții mele cum ar fi, de exemplu, să găsesc de vânzare șervețele gata împăturate. Da, exact, la Marks & Spencer se găsesc șervețele pliate în formă de steluță numai bune de pus direct pe masa de Crăciun.         E drept că prețul e dublu față de alea plictisitoare în formă de pătrat dar… dai un ban dar știi că stai în față 🙂 À propos de Crăciun, aici deja pregătirile sunt în toi cu toate că încă n-a trecut nici măcar Halloweenul, de fapt e un talmeș-balmeș din cele două sărbători amestecate. Peste tot se vând constume de vampiri, dovleci, schelete, vrăjitoare și balauri dar și de moși crăciuni și reni, începând de la mărimi de sugari până la adulți. Și toate mi se par așa de reușite și de drăguțe și nici nu sunt scumpe deloc. Azi mă uitam fascinată la niște costume de animale pentru copii gândindu-mă ce mult mi-ar fi plăcut și mie să fi avut unul când eram mică pe  vremea când participam la carnavaluri.

        Și cum stăteam eu răscolind printre umerașe, numai ce văd un ”dovleac” ieșind din grămada de haine. Jur că am crezut că este un personaj costumat, știți voi, genul acela care se plimbă printre oameni făcând reclamă sau pur și simplu doar pentru a-i înveseli. Când mă uit mai bine, era de fapt o pakistaneză înfășurată în niște cârpe portocalii și împodobită cu panglici verzi. Din punct de vedere etnic recunoșteai costumația dart arăta fix ca un dovlecel 🙂 Atâția emigranți sunt în Anglia de nu-mi vine să cred. Probabil că sunt mulți est-europeni dar aceștia se pierd în mulțime, se contopesc cu marea masă pentru că nu ies cu nimic în evidență. În schimb indienii, pakistanezii, africanii și tot felul de alte nații din culturi îndepărtate de cea a noastră, nu renunță la hainele lor tradiționale și nici nu cred că se vor integra vreodată. Îi vezi de la o poștă că sunt altfel.

        Dacă ar fi vorba doar de haine poate nici nu ar fi atât de mare constrastul… pentru că până la urma urmei și pe englezi poți să-i deosebești după haine în sensul că nu dau atâta importanță. Polonezele, româncele, rusoaicele sau bulgăroaicele sunt ca scoase din cutie tot timpul, puse la patru ace, aranjate, vopsite, cu rochițe și tocuri, asortate și bibilite, arată că și-au dat tot interesul să arate într-un mare fel. Englezoaicele în schimb, în special cele mai tinere, zici că au aruncat hainele cu furca pe ele.

        În primul rând cred că nu au auzit ce e ăla fier de călcat. Bine, nici eu nu sunt o mare fană a acestei operațiuni dar măcar un pic, un pic tot îmi netezesc lucrurile înainte de a ieși din casă și nici nu plec în călătorii fără un astfel de fier că doar trebuie să ies bine în poze, nu? 🙂 Că o fi un fier minuscul sau unul mai mare, oricine găsește o soluție aici.         Asta cu călcatul ține doar de estetică dar ceea ce este cu adevărat surprinzător este faptul că englezii se îmbracă numai în partea de sus a corpului indiferent cât de frig este afară. Iar acum, la sfârșit de octombrie, este răcoare bine, ziua nu sunt mai mult de 14 grade iar noaptea, 4-5 și plouă îngrozitor demult. Deci cam ca la noi numai că aștia încă umblă în șlapi 🙂 În șlapi sau în sandale și cu geci îmblănite. Și la fel își îmbracă și copiii. Ieri cred că au avut o zi de genul ”școala altfel” pentru că o mulțime de grupuri de copii au ieșit în oraș cu profesorii în vizită la muzee și locuri istorice. Fetițele erau în fustițe scurte, cu ciorapi trei-sferturi și cu geci de iarnă iar băieții în pantaloni până la genunchi. Unii dintre ei erau vineți de frig dar nimănui nu-i păsa. Învățătoarea era și ea în picioarele goale dar încotoșmănită în partea de sus, cu fular și închisă până în gât.  Am vrut să le fac o poză dar mi-a fost jenă, în schimb am făcut o poză din spate unui băiat care mergea pe stradă foarte liniștit cu blugii aproape căzuți dar fără să-i pese că mai face doi pași și se împiedică în propriile haine.

        Zici că era ieșit de la balamuc, ca să nu mai spun că am avut impresia că nici nu avea chiloți pe el pentru că pe sub tricoul negru foarte subțire i se vedea linia fundului 🙂 și nu, nu era homeless, fac pariu că era student pentru că eram în zona campusului universitar și cam așa umblă toți pe acolo. Și nici nu erau pantaloni din ăia cu turul la nivelul genunchilor, erau blugi cu croi obișnuit. Acuma poate o să ziceți despre mine, vai, după ce se uită asta pe stradă dar nu mă uit intenționat, pur și simplu sunt lucruri care îmi sar în ochi 🙂

        Nu mă deranjează și nu judec pe nimeni, ba chiar îmi convine libertatea de exprimare în orice fel. Constat doar cât s-au schimbat lucrurile. Și constat chiar și pe pielea mea. Ieri mi-am pus un trench elegant, o eșarfă animal print foarte drăguță, poșetă neagră iar în picioare mi-am luat adidașii cu talpă roz pentru că aveam mult de mers pejos 🙂 În urmă cu câțiva ani n-aș fi ieșit așa din casă nici dacă mă plătea cineva dar… lucrurile se schimbă, oamenii se schimbă, cine știe ce va urma. Totuși, în șlapi și cu șosete, n-o să mă vedeți niciodată pe stradă. Și nici în pijamale cum văd că se poartă pe aici 🙂

Read More

      Cu cât mi se întâmplă mai multe, cu atât ar trebui să scriu mai mult dar văd că la mine e taman invers, când am o viață foarte activă și fac și dreg și mă duc și vin, nu mai am timp de scris deși subiecte aș avea din belșug. Când, in schimb, stau in casa toata ziua si nu mi se intampla nimic ma loveste inspiratia. De-aia am tacut in ultima vreme, ca am avut agenda plina, mai ceva ca un ministru.

• Am câștigat locul trei la prima proba din SuperBlog, adica am primit 98 de puncte si un voucher de 50 de lei. Din pacate la etapele urmatoare am renuntat sa mai particip pentru ca nu am mai avut timp si resimt acest lucru ca pe o mica dezamagire fata de mine insami.
• Mi-am reamintit cat de greu se creste un copil, asta dupa ce am stat trei zile cu Silvia. Nu am putut sa mai fac nimic altceva decat sa stau cu ochii pe ea. Daca o slabeam juma’ de minut, te miri pe unde o gaseam, maimuta cum e, era in stare sa se urce pe candelabru (norocul face sa nu existe asa ceva in casa). De pe masa, pe scaun, de pe scaun pe scrin, de pe scrin pe biblioteca, de pe biblioteca pe televizor… cred ca alpinista se face.
• Am constatat cat de bine e pus la punct transportul in comun in Bucuresti si nu e pentru prima oara cand spun asta. Cred ca ar trebui ca atunci cand vedem ca lucrurile merg in directia care trebuie sa apreciem acest lucru dar, din pacate, suntem primii doar la carcoteala. Am luat autobuzul de la si inspre aeroport si totul a decurs perfect. Se respecta orarul afisat, biletul se poate plati inclusiv prin sms, masinile arata mai mult decat decent, in interior exista afisaj electronic care iti spune ce statie urmeaza iar pretul este foarte rezonabil fata de alte orase din tara unde traseele sunt mult mai scurte iar costul unui bilet este mai mare (si aici fac comparatie cu Clujul).
• Am zburat in Anglia si o sa zbor de aici inainte cat de des pot. Nu stiu cat o sa mai tina minunea asta dar sa gasesti bilet de avion cu 119 lei mi se pare incredibil de ieftin. Azi-maine se termina petrolul si poate si calatoriile low-cost asa ca pana una-alta voi profita la maxim.
• Mi-a intrat in cap ca imi trebuie luminite din astea si nu mai pot renunta la obsesie. Se numesc LightStrips si sunt un fel de benzi cu leduri care arata absolut senzational. Se pot pune oriunde pentru ca se curbeaza si se indoaie luand forma obiectelor in spatele carora vrei sa le pui. Cristi si-a pus la pat si dau o lumina ambientala foarte placuta iar acum nu ma linistesc pana ce nu o sa-mi pun si eu deasupra chiuvetei din bucatarie (lipite de dulapiorul de sus). E drept ca exista multe solutii (ca cele de aici) pentru iluminarea zonelor din bucatarie dar benzile astea dau un farmec aparte. Cristina mi-a spus ca in hotelul de la Berlin unde a stat weekendul trecut erau benzi din astea sub pat si, la fel, aratau extraordinar de bine (si inca o chestie faina, hotelul avea prize USB direct in pereti).
• Am primit o cutie cu bomboane pentru simplu fapt ca m-am abonat la un news letter. Eram intr-un magazin in aeroport cand m-a abordat o fata spunandu-mi ca daca ma abonez la BestValue primesc o cutie de praline. Stiam de site si nu ma deranjeaza deloc sa primesc oferte pentru cumparaturi asa ca in timpul calatoriei m-am bucurat de gustul ciocolatei.
• M-a surprins mai mult decat placut atitudinea si implicarea unei angajate englezoaice de la National Express, o companie de transport persoane cu care am calatorit de la Londra la Coventry. Am avut o mica incurcatura prin faptul ca desi aveam bilet cumparat, nu-l aveam printat iar mailul nu-mi functiona (yahoo-ul asta cade cand ti-e lumea mai draga!). A fost atat de amabila si si-a depasit cu muuult atributiile de serviciu incat merita sa va povestesc pe larg tot ce s-a intamplat si voi face asta cat de curand. In orice caz eu nu am simtit niciodata discriminare față de români ori de cate ori am fost în Anglia.

        Cam astea sunt noutatile, acum o sa ies putin in oras sa profit de faptul ca ploaia s-a oprit. Voi, cei care nu sunteti în concediu, cu ce va indeletniciti? 🙂

Read More

        Stăteam leșinați de căldură în mica garsonieră din Iași în cartierul cu nume muncitoresc Baza 3 și cea mai mare dorință a noastră era să avem un frigider din care să putem bea apă rece. Pe vremea aia, una din ultimele veri înainte de Revoluție, nu știam ce e acela aer condiționat iar pentru cei care auziseră de așa ceva, era aproape de domeniul SF. Nu mai puteam să suport aerul fierbinte din camera de bloc și am ieșit în balconul mic cât o cutie deși nici afară nu era mai bine, de fapt era cu mult mai cald decât înăuntru. Și cum stăteam sprijinită de balustradă cu privirea la blocurile construite claie peste grămadă am zărit, într-un balcon de la etajul unu al clădirii din față, un frigider ce părea uitat de lume, un Fram cu colțurile rotunjite și cu un fel de clanță pe post de mâner.

        Știam exact ce este și cum ar trebui să arate pentru că fusese primul model de frigider cumpărat de părinții mei când eram eu mică. M-am uitat către soțul meu (ce ciudat mi se părea să-i spun soțu’, încă nu eram obișnuită cu noul statut) și m-a trăznit o idee: oare vecinul de peste drum n-ar vrea să-și vândă frigiderul din balcon ? Cred că nici n-am apucat să termin fraza și deja Cristi plecase. La 20 de ani totul este posibil și nici o idee nu pare nebunească. Mai mult decât atât, ideile se pun în practică foarte ușor… peste o jumătate de oră deja aveam frigiderul în casă. Chilipir curat! Costase doar 15 lei și 3 sticle de vin dar nu funcționa. Ca să nu mai spun că raftul de jos era plin de găinaț, probabil fostul proprietar își ținuse vreo găină sau două pe balcon.

        Fac o mică paranteză acum pentru cei care au uitat sau, fiind mult mai tineri, n-au știut niciodată cât de problematic era să cumperi un frigider în ultimii ani ai epocii de aur. Toate aparatele electrocasnice se ”dădeau”, pentru muritorii de rând, pe baza unor liste de înscrieri la care îți venea rândul la sfântu’ așteaptă. Visam mereu magazine pline cu de toate așa cum văzusem în Berlin, în prima excursie făcută în afara țării. Mi-aduc aminte de un magazin cu haine de păpuși în care articolele erau aranjate pe umerașe, pe mărimi, exact ca și hainele adevărate de adulți. Abia au reușit ai mei să ne scoată de acolo pe mine și pe soră-mea 🙂 Eu eram mică și nu mă interesau decât jucăriile dar adulții aveau mult mai multe opțiuni la care să viseze. Mulți ani au trebuit să treacă pentru a avea și noi magazine ca cele de aici și cumpărarea unui astfel de frigider să devină floare la ureche.

        Închid paranteza și revin la frigiderul nostru stricat cu care tocmai ne pricopsisem. Eram însă sigură că soțul va ști să-l repare, doar era student la Politehnică și avea un simț tehnico-practic foarte dezvoltat. Eu m-am apucat de curățat și spălat noua achiziție. A doua zi aveam un frigider care răcea perfect (chit că partea din spate se încălzea de nu puteai să o atingi) și strălucea de curățenie. L-am umplut cu sticle de apă și vin. Mâncare nu aveam. Toată ziua mâncam cartofi prăjiți sau pâine prăjită cu muștar dar ne era suficient. În schimb aveam vin din belșug. Toți prietenii noștri lucrau ziua la Vinalcool iar în restul timpului erau studenți la seral .

        Averea noastră consta într-un pick-up care costase 3000 de lei, pe care îl iubeam ca pe ochii din cap și pe care îl cumpărasem cu bani împrumutați și restituiți în 3 rate. Deci aveam băutură (pe care o puteam ține la rece), aveam muzică, aveam garsoniera disponibilă așa că ne-am hotârât să dăm o petrecere. Vorbesc prostii, nu spuneam ”petrecere”, ne-am hotărât să facem un chef. Și l-am făcut. Am fost vreo 20 de oameni în 25 de metri pătrați și am avut loc chiar și să dansăm. Nu aveam decât două scaune. Se stătea pe jos și se fuma continuu. Nimeni nu pomenea de spații închise sau de legi împotriva fumatului. Cineva adusese un pachet de BT care s-a golit în primele 5 minute, apoi s-a trecut la Carpați. Fetele fumau ”mentolate” adică își ungeau foița de la țigară cu o alifie vietnameză care se găsea la farmacii în niște cutiuțe foarte mici și roșii . Se bea vodcă și vin. Nu mi-aduc aminte de ce nu se bea bere, cred că nu se găsea sau poate la Vinalcool se făcea numai vin, nu mai știu. Am avut o mică problemă când mi-am dat seama că nu avem tirbușon să deschidem sticlele de vin. Băieții din Iași aveau însă o metodă de a scoate dopul, metodă pe care eu nu o mai văzusem și pe care nici nu am mai văzut-o de atunci: cineva ținea o pernă lipită de perete iar cealaltă persoană lovea cu fundul sticlei în pernă până sărea afară dopul. Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei nu aș fi crezut că e posibil așa ceva dar metoda chiar funcționează. Vinul nu era prea grozav sau poate nu mă pricepeam eu dar știu că în fiecare pahar îmi puneam și o linguriță de zahăr. Rezulta o băutură dulce, foarte înșelătoare și dătătoare de dureri de cap a doua zi. Dar cheful a fost de pomină.

        Aveam doar două discuri, unul cu Rolling Stones iar celălalt cu Compact. Am ascultat în neștire Angie și Fata din vis iar în pauzele în care nu se auzea muzica spuneam bancuri cu Bulă, Ceaușescu, Reagan și Brejnev sau cum l-o fi chemat pe șeful de la sovietici că mi se pare Brejnev murise deja. Am râs mult. Asta îmi plăcea cel mai mult la chefurile de odinioară, că se râdea. Râdeam cu lacrimi din orice. Sau poate erau bancurile mai bune decât acum ? Spre dimineață Calu ‘ , unul din cei prezenți la chef și pe care habar n-am cum îl chema cu adevărat, s-a îndurat de noi și a adus de acasă (stătea într-o altă garsonieră pe același palier) încă un disc. Era foarte valoros, o adevărată comoară, și inițial îi fusese teamă să nu i se zgârie sau i se întâmple ceva: The Dark Side of the Moon a lui Pink Floyd. Începea deja să se lumineze afară, noi stăteam toți pe jos cu spatele rezemat de pereți, beam fiecare ce mai putea și muzica ne intra în vene mai ușor ca alcoolul…

        A fost o noapte de distracție, o noapte memorabilă pe care nu o să o uit chiar dacă de atunci am fost la multe, multe alte petreceri sofisticate, unele în restaurante de fițe, altele în cabane cu șeminee enorme sau pe marginea unor piscine azurii. Atmosfera boemă de la Iași nu am mai regăsit-o însă niciodată.

Read More

A trecut și prima săptămână de toamnă gri:

• M-am pregătit pentru iarnă un pic mai altfel. Adică în loc de zacuscă mi-am umplut cămara cu ceai, ceai pe care mi l-a adus Vlad din Anglia la indicațiile mele exacte. Nu pot să spun care e preferatul meu pentru că toate îmi plac la fel de mult. Diferența între ele o face doar momentul zilei în care le beau. Unele sunt pentru seară, altele pentru dimineață, pentru zile însorite sau zile cețoase, pentru momente de bună dispoziție sau din contră, pentru clipe de depresie… de-ale mele chestii tipicare. 
• Mi s-a făcut dor de Iași. Este ciudat cum de au trecut așa de mulți ani și n-am mai ajuns niciodată în orașul în care au fost concepuți ambii mei copii. În fiecare an îmi propun să ajung și tot în fiecare an amân acest lucru din lipsă de timp. Acum însă am văzut că au apărut o grămadă de oferte de bilete de avion spre Iași, e drept că din București și nu din Cluj dar asta pentru mine nu ar fi un impediment. La fel cum îmi încep turneul săptămâna viitoare cu plecarea la Londra și escală de 3 zile la București, la fel aș putea proceda și cu Iași-ul. Nu am satisfacție mai mare decât atunci când găsescastfel de zboruri ieftine low cost. Îmi place la nebunie să călătoresc oriunde și oricând iar plăcerea mersului cu avionul nu este întrecută decât de mersul cu vaporul sau orice altfel de vas care merge pe apă 🙂 Din păcate astfel de experiențe mi se arată foarte rar.
• Am insistat să umblu fără ciorapi deși afară s-a făcut destul de frig. E un fel de experiment ca să văd cât rezist dar cred că dacă te obișnuiești treptat cu frigul poți suporta mult mai ușor temperaturile scăzute. Iar cu niște pantofi de piele cu talpă sănătoasă nu prea ai ce păți. Adevărul este că ciorapii subțiri, de damă, nu prea țin de cald și cum sunt făcuți din plastic mă mănâncă pielea numai când mă gândesc la ei. 
• Mi-am dat seama că sunt bogată. Tocmai am terminat de mutat lucrurile de vară în debara (și de scos cele de iarnă) și am constatat că am 13 perechi de sandale. 13! Dacă m-ați fi întrebat când eram în liceu dacă o femeie care are atât de multe perechi de sandale este o femeie bogată aș fi răspuns cu siguranță da. Pe atunci nici măcar nu-mi puneam problema că aș fi putut avea mai mult de o pereche de încălțări pe sezon și să ajung la un număr cu două cifre nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap. Se pare deci că și bogăția, ca de altfel tot ce există pe lume, este ceva relativ și depinde din ce parte privești lucrurile.
• M-am șocat la casă la Profi când am ajuns să plătesc înghețata pe care o luasem de pe raft fără să mă uit cât costă. Adică m-am uitat, dar cum la Profi în general e haos în ceea ce privește etichetarea, n-am găsit prețul așa că am am pus mâna pe o înghețată de tip sorbet, cu pere, într-un pahar cât să mănânci o dată. Mă gândeam că o fi vreo 6-7 lei. Era să pic jos când am auzit că mi-a cerut 20. Am renunțat imediat, vă dați seama. Acuma mă tot gândesc cât de bună putea să fie dacă era atât de scumpă 🙂 Se pare totuși că nu sunt așa bogată dacă nu-mi permit o înghețată dintr-un supermarket. 
• Am văzut Love Actually, un film din 2003 cu o distribuție de zile mari: Hugh Grant, Emma Thompson, Keira Knightley, Liam Neeson și mulți alții care îmi plac. Nu știu cum aleg filmele în ultima vreme (la ăsta știu: l-am ales văzând numele actorilor care joacă) dar numai porcării am văzut. Acesta e în topul topurilor. Acțiunea, deși de fapt nu e nicio acțiune, se întâmplă înainte de Crăciun și prezintă viața amoroasă a mai multor cupluri care nu au nimic în comun decât faptul că trăiesc în Londra. Un film mai plictisitor rar mi-a fost dat să văd, iar în caz că o să vă iasă  în cale, fugiți în direcție inversă cât de repede puteți.
• Am aprins lumânări parfumate în fiecare seară, unul dintre puținele lucruri bune pe care le aduce toamna. Preferatele mele sunt cele cu miros de vanilie pe care le iau de la Ikea. Sunt ieftine și destul de puternice însă îmi doresc tare mult să le încerc pe cele de la Bath & Body Works. Pentru asta va trebui întâi să ajung în America. Pe apă sau prin aer, nu contează cum 🙂

Voi ce spuneți despre venirea toamnei? Vă bucură sau vă întristează, așa ca pe mine?

Read More