Amintiri din comunism

        Stăteam leșinați de căldură în mica garsonieră din Iași în cartierul cu nume muncitoresc Baza 3 și cea mai mare dorință a noastră era să avem un frigider din care să putem bea apă rece. Pe vremea aia, una din ultimele veri înainte de Revoluție, nu știam ce e acela aer condiționat iar pentru cei care auziseră de așa ceva, era aproape de domeniul SF. Nu mai puteam să suport aerul fierbinte din camera de bloc și am ieșit în balconul mic cât o cutie deși nici afară nu era mai bine, de fapt era cu mult mai cald decât înăuntru. Și cum stăteam sprijinită de balustradă cu privirea la blocurile construite claie peste grămadă am zărit, într-un balcon de la etajul unu al clădirii din față, un frigider ce părea uitat de lume, un Fram cu colțurile rotunjite și cu un fel de clanță pe post de mâner.

        Știam exact ce este și cum ar trebui să arate pentru că fusese primul model de frigider cumpărat de părinții mei când eram eu mică. M-am uitat către soțul meu (ce ciudat mi se părea să-i spun soțu’, încă nu eram obișnuită cu noul statut) și m-a trăznit o idee: oare vecinul de peste drum n-ar vrea să-și vândă frigiderul din balcon ? Cred că nici n-am apucat să termin fraza și deja Cristi plecase. La 20 de ani totul este posibil și nici o idee nu pare nebunească. Mai mult decât atât, ideile se pun în practică foarte ușor… peste o jumătate de oră deja aveam frigiderul în casă. Chilipir curat! Costase doar 15 lei și 3 sticle de vin dar nu funcționa. Ca să nu mai spun că raftul de jos era plin de găinaț, probabil fostul proprietar își ținuse vreo găină sau două pe balcon.

        Fac o mică paranteză acum pentru cei care au uitat sau, fiind mult mai tineri, n-au știut niciodată cât de problematic era să cumperi un frigider în ultimii ani ai epocii de aur. Toate aparatele electrocasnice se ”dădeau”, pentru muritorii de rând, pe baza unor liste de înscrieri la care îți venea rândul la sfântu’ așteaptă. Visam mereu magazine pline cu de toate așa cum văzusem în Berlin, în prima excursie făcută în afara țării. Mi-aduc aminte de un magazin cu haine de păpuși în care articolele erau aranjate pe umerașe, pe mărimi, exact ca și hainele adevărate de adulți. Abia au reușit ai mei să ne scoată de acolo pe mine și pe soră-mea 🙂 Eu eram mică și nu mă interesau decât jucăriile dar adulții aveau mult mai multe opțiuni la care să viseze. Mulți ani au trebuit să treacă pentru a avea și noi magazine ca cele de aici și cumpărarea unui astfel de frigider să devină floare la ureche.

        Închid paranteza și revin la frigiderul nostru stricat cu care tocmai ne pricopsisem. Eram însă sigură că soțul va ști să-l repare, doar era student la Politehnică și avea un simț tehnico-practic foarte dezvoltat. Eu m-am apucat de curățat și spălat noua achiziție. A doua zi aveam un frigider care răcea perfect (chit că partea din spate se încălzea de nu puteai să o atingi) și strălucea de curățenie. L-am umplut cu sticle de apă și vin. Mâncare nu aveam. Toată ziua mâncam cartofi prăjiți sau pâine prăjită cu muștar dar ne era suficient. În schimb aveam vin din belșug. Toți prietenii noștri lucrau ziua la Vinalcool iar în restul timpului erau studenți la seral .

        Averea noastră consta într-un pick-up care costase 3000 de lei, pe care îl iubeam ca pe ochii din cap și pe care îl cumpărasem cu bani împrumutați și restituiți în 3 rate. Deci aveam băutură (pe care o puteam ține la rece), aveam muzică, aveam garsoniera disponibilă așa că ne-am hotârât să dăm o petrecere. Vorbesc prostii, nu spuneam ”petrecere”, ne-am hotărât să facem un chef. Și l-am făcut. Am fost vreo 20 de oameni în 25 de metri pătrați și am avut loc chiar și să dansăm. Nu aveam decât două scaune. Se stătea pe jos și se fuma continuu. Nimeni nu pomenea de spații închise sau de legi împotriva fumatului. Cineva adusese un pachet de BT care s-a golit în primele 5 minute, apoi s-a trecut la Carpați. Fetele fumau ”mentolate” adică își ungeau foița de la țigară cu o alifie vietnameză care se găsea la farmacii în niște cutiuțe foarte mici și roșii . Se bea vodcă și vin. Nu mi-aduc aminte de ce nu se bea bere, cred că nu se găsea sau poate la Vinalcool se făcea numai vin, nu mai știu. Am avut o mică problemă când mi-am dat seama că nu avem tirbușon să deschidem sticlele de vin. Băieții din Iași aveau însă o metodă de a scoate dopul, metodă pe care eu nu o mai văzusem și pe care nici nu am mai văzut-o de atunci: cineva ținea o pernă lipită de perete iar cealaltă persoană lovea cu fundul sticlei în pernă până sărea afară dopul. Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei nu aș fi crezut că e posibil așa ceva dar metoda chiar funcționează. Vinul nu era prea grozav sau poate nu mă pricepeam eu dar știu că în fiecare pahar îmi puneam și o linguriță de zahăr. Rezulta o băutură dulce, foarte înșelătoare și dătătoare de dureri de cap a doua zi. Dar cheful a fost de pomină.

        Aveam doar două discuri, unul cu Rolling Stones iar celălalt cu Compact. Am ascultat în neștire Angie și Fata din vis iar în pauzele în care nu se auzea muzica spuneam bancuri cu Bulă, Ceaușescu, Reagan și Brejnev sau cum l-o fi chemat pe șeful de la sovietici că mi se pare Brejnev murise deja. Am râs mult. Asta îmi plăcea cel mai mult la chefurile de odinioară, că se râdea. Râdeam cu lacrimi din orice. Sau poate erau bancurile mai bune decât acum ? Spre dimineață Calu ‘ , unul din cei prezenți la chef și pe care habar n-am cum îl chema cu adevărat, s-a îndurat de noi și a adus de acasă (stătea într-o altă garsonieră pe același palier) încă un disc. Era foarte valoros, o adevărată comoară, și inițial îi fusese teamă să nu i se zgârie sau i se întâmple ceva: The Dark Side of the Moon a lui Pink Floyd. Începea deja să se lumineze afară, noi stăteam toți pe jos cu spatele rezemat de pereți, beam fiecare ce mai putea și muzica ne intra în vene mai ușor ca alcoolul…

        A fost o noapte de distracție, o noapte memorabilă pe care nu o să o uit chiar dacă de atunci am fost la multe, multe alte petreceri sofisticate, unele în restaurante de fițe, altele în cabane cu șeminee enorme sau pe marginea unor piscine azurii. Atmosfera boemă de la Iași nu am mai regăsit-o însă niciodată. frigider

Share This:

8 thoughts on “Amintiri din comunism

  1. Aerul conditionat era o inventie a occidentului decadent :D. Si pt dreptul de a cumpara ce frigider venea era coada de 1 an si facea mama CAR pe un an.
    De masina de spalat rufe nu mai zic 😀 – dupa lungi liste aveam una in care puneam cu oala apa incalzita. Dar macar spala chestiile grele 😀
    Bere? coada cand era bere!! Desi daca stateati in Baza 3 fabrica de bere Zimbru nu era departe 😀 doar ca se dadea pe sub mana . Eu am stat cateva luni si in Bularga 😀 .

    Stii ce imi placea atunci? terminam repede curatenia. Si nu apuca sa apara invidia pt ca nu aveai pe ce sa invidiezi – cel mult pt discul cu Pink Floyd al vecinului.

    1. Apropo de bere. Pe atunci beam mai mult vin pentru ca eu (sotul Ioanei) lucrasem la vinalcool si de acolo era mai usor sa fac rost (ce expresie tampita) de ceva de baut. Atunci incepusem sa lucrez in Confectia Iasi si puteam sa schimb carpe de sters care erau din belsug (resturi de fabricatie)in fabrica asta cu vin pe care mi-l dadeau fostii mei colegi. La bere nu prea stateam la rand pentru ca era un nonsens. Desi asta n-am facut-o personal ,berea se procura in mai multe pungi de alea de 1 leu puse una in alta,dupa ce sareai gardul fabricii de bere si te intelegeai cu oricine iti iesea in cale.
      Pick upul la care ascultam ANGIE
      https://www.youtube.com/watch?v=rXRExocnpUw
      era o minune pentru acele vremuri .Era un RFT cu mecanism automat care imi placea teribil.
      Asa traiam si, desi era frumos, noi intre noi, nu as vrea ca romanii sa mai treaca vreodata printr-o asa perioada .

  2. Frumoasa poveste dar eu ma întreb unde ai găsit poza asta cu frigiderul din poveste: FRAM! Fără a putea măcar sa ma apropiu de talentul tău vreau sa-ti povestec o istorie trista de care imi aduc aminte de cate ori vad un frigider FRAM! S-a întâmplat în Turda, în blocul unde stăteau socrii mei, ca o fetita de câțiva anișori sa se ascundă de părinți în interiorul unui FRAM. Dar ușa nu s-a mai putut deschide decât din exterior ( mânerul acela faimos de pe exterior )! Părinții au căutat copila câteva ore pe afară și doar când s-au întors în casa si au deschis frigiderul au găsit-o asfixiata. Nu mai țin minte dacă frigiderul era și pornit cert e ca fetita a murit asfixiata sau înghețată de frig. Povesti și povesti…

  3. Frumoasa evocare si cu totul adevarata. Ioana, ai talent. Inca ceva: Starea de fericire e atat de relativa. Prin 1970, dupa ce am ajuns la rand si ni s-a instalat un aparat telefonic in locuinta ne-a vizitat Mama, femeie simpla de la munte. Cand a vazut telefonul a exclamat cu uimire: “Ce domni mari ati ajuns, sa aveti telefon in casa.” Azi, cand telefonul este un lucru obisnuit, ni se pare firesc sa-l avem si nimeni nu se mai bucura de el. Copiii dar si adultii din generatiile mai vechi au avut parte de mai multe bucurii decat cei de acum; se bucurau de o portocala, de un “puisor” de ciocolata, de o banana, de o jucarie oricat de simpla, ca sa nu mai amintesc de ghete sau de articole de imbracaminte.

  4. Am citit cu drag. Am si eu o multime de asemenea amintiri. Unele legate de petrecerile parintilor. Unde se manca orice reuseau mama sau invitatii sa prinda ”pe sub mana”, iar daca nu – se spargeau seminte si – culmea – se bea bere, la Constanta cred ca nu era asa o problema cu procuratul berii. Seminte aveam mereu, unul dintre unchii mei era inginer pe la un siloz. Si-mi aduc aminte ca radeau. Mult. Si chefurile astea erau dese. Jucau uneori carti, alteori remi, alteori dansau pe muzica pusa pe un casetofon adus de singura mea ruda care avea asa ceva.
    Lumina se oprea la un moment dat, dar eram dotati cu felinare, lampi si lumanari.
    Fericire se numea atunci apa calda care se dadea in acelasi timp cu lumina (rar, de obicei apa era 2 ore seara, dar lumina nu), cartonul de oua pe care il prindeai dupa cateva ore de stat la coada (mi-am luat si eu portia de cozi, desi eram doar un copil atunci) sau kilogramul de carne pe care ti-l dadea uneori vanzatoarea peste cat „se dadea”, ca te-a vazut cu bebelus in brate (si sora-mea participa la operatiunea stat la coada, avea 5 ani la Revolutie).
    Si auzisem ca in Occident existau niste magazine mari, unde petreceai toata ziua, iti cumparai haine, mergeai la cinema si la sfarsit te aprovizionai dintr-un magazin mare, unde aveau 20 (!!!!!) de feluri de carne in acelasi timp si se dadeau in ce cantitati doreai. Culmea, oamenii aia se pare ca alegeau sa cumpere cantitati extrem de mici. Oameni despre care adultii pe care ii auzeam povestind asta ii considerau un fel de extraterestri.
    Si ma mai mir uneori cand vad carucioare pline-ochi in hypermarket…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *