Nu știu dacă ideea cu gratuitatea transportului public a fost gândită de Firea cu mult timp înainte de a ajunge primar sau a fost doar o afirmație spontană generată de euforia momentului. Înclin să cred în varianta a doua pentru că strategia din campania electorală nu a inclus astfel de promisiuni iar când am auzit-o prima oară, mulți dintre noi am asociat-o instantaneu cu melodia lui Smiley Cai verzi pe pereți. Acum însă, după ce ne-a șocat pe toți, a lăsat-o mai moale și a revenit cu precizarea că gratuitatea se va aplica doar în anumite intervale orare: înainte şi imediat după orele de vârf.

        Eu, să fiu în locul ei, nu aș începe cu planuri așa mărețe ci aș lua-o cu pași mai mici dar siguri. Chestii mărunte dar cu impact imediat asupra cetățenilor care atunci când intră în sediul unei primării sunt total debusolați neștiind încotro s-o apuce și de cele mai multe ori ajung să ia informații de la portar/ gardian/ jandarm sau cum s-o fi chemând cel care asigură paza și care, din păcate,  îngrădește accesul în instituție. Câteva panouri, săgeți, indicatoare sau plăcuțe costă o nimica toată și pe lângă faptul că delimitează clar spațiul, denotă o atmosfera de seriozitate și exprimă interesul acordat celor care vine să-și rezolve o problemă.

        Apoi aș prinde ecusoane în piept tuturor funcționarilor publici așa cum sunt aceste ecusoane pe care să scrie numele și funcția celui cu care stai de vorbă, să știi și tu când vii a doua oară (sau a treia sau a patra) pe cine să cauți. Asta cu identificarea persoanei e o mare problemă în România și acum mă gândesc la aproape toate instituțiile statului…

        În urmă cu câteva luni eram la Administrația Financiară să înregistrez niște declarații. Intru și încep să mă uit pe pereți după un panou indicator, o săgeată, un indiciu, ceva. Evident, nimic, așa că îl abordez pe polițistul de la poartă (așa cred, că era un fel de polițist după uniforma pe care o purta). Îmi spune că trebuie să urc la etaj dar întâi să mă legitimez ceea ce m-a cam mirat dar m-am conformat pentru că nu prea aveam de ales. Când însă, după ce m-a trecut cu pixul într-un catastif, mi-a reținut buletinul m-am enervat pentru că știam că e ilegal dar n-am vrut să-mi stric ziua așa că iar n-am zis nimic și, grăbită, am urcat la etaj. Am bătut la vreo două-trei uși până am găsit persoana căreia trebuia să-i predau declarațiile. E adevărat că am deranjat-o de la masă și a trebuit să își strângă farfuria cu murături pe un colț de birou dar mi-a pus viza fără prea multe întrebări iar apoi m-a trimis înapoi jos la ghișeu ca să mi se dea un  număr de înregistrare. După ce am stat  juma’ de oră la coadă, primul lucru care m-a întrebat funcționarul de la ghișeul de la parter a fost cine m-a trimis la el. Colega dumneavoastră de la etaj, i-am răspuns. Cum o cheamă? De unde era să știu că doar nu eram la ANAF în München să-i scrie numele pe ecuson. Dar cum arată?, a insistat tinerelul de parcă asta conta cel mai mult, cine mi-a preluat actele. Și eu, binevoitoare, încep să-i spun că era blondă, cu părul scurt și că stătea la prima masă. Blondă?,  nu este niciuna blondă la juridice. Schimbul de replici părea să se prelungească și de frică să nu mă trimită înapoi la blonda mea, mi-am dat drumul la gură, decisă fiind să înțeleagă odată cine m-a trimis la el: Una grasă, îmbătrânită și transpirată, cu pielea tăbăcită și cu vocea răgușită de fumat, aia mi-a verificat actele. Aaa, păi așa spuneți, s-a luminat dintr-odată, a pus mâna pe telefon și a vorbit ceva cu ea după care mi-a dat numărul de înregistrare, dovada că trecusem pe la ei. Nu era mai simplu, mai frumos și mai civilizat să știu cum o cheamă pe tanti decât să-i fac descrierea plină de culoare? Și, eventual, să-i rețin numele pentru data viitoare? Să știu că o caut pe Popescu/Ionescu/Andronescu și nu pe tipa aia grasă și blondă?

        Niște ecusoane și câteva cursuri de relaționare cu cetățenii ar fi primul lucru de care m-aș ocupa dacă aș fi în locul Gabrielei Firea. Să adune funcționarii în fața unui astfel de flipchart unde un trainer adus din mediul privat să le explice până pricep toți ce înseamnă politețea, curtoazia, profesionalismul și orientarea către client, ce înseamnă standardele de servire sau măcar cum se răspunde la telefon. Nu e greu, nu implică bani mulți din buget și toată lumea ar avea de câștigat. Nu este soluția de rezolvare a problemelor dar ce mult contează să primești un răspuns, fie el și negativ, îmbrăcat într-o formă elegantă, să nu te mai lovești de mârlănia unor consilieri care nici să salute nu pot, împiedicați de superioritatea care i-a lovit de când s-au văzut instalați în posturi ale căror atribuții le depășesc cu mult valoarea.

        Apoi aș putea aștepta liniștită evaluarea angajaților din administrația publică așa cum a declarat premierul Cioloș că o va face deși uite că aproape a trecut anul și nici vorbă de așa ceva. 

Read More

        Iar eu, ca întotdeauna, am crezut.

      Era sfârșitul lui ianuarie cu vreme moale și ceață groasă care ți se lipea umed de piele iar eu mă îndreptam grăbită spre casa părinților mei cu gândurile îngrămădite de-a valma. Ocoleam pe cât posibil noroiul de pe strada plină de gropi dar de cele mai multe ori nu aveam cum să mă feresc de bălțile murdare și lățite dintr-o bordură în alta. Făceam pași laterali doar din obișnuință pentru că de fapt nu-mi păsa că-mi murdăresc ghetele, mă gândeam doar la mama și la starea în care o voi găsi. La telefon îmi spusese mai devreme că se simte bine dar așa îmi spunea în fiecare zi ca să mă ferească de îngrijorări pe care le considera inutile și nu se plângea niciodată oricât de rău i-ar fi fost. Eram îngândurată și tristă și îmi târam greoi picioarele cărând în spate povara dureroasă a cerului întunecat pe care nu se vedea nici urmă de lună sau stele. Oriunde îmi îndreptam privirea nu se vedea decât un imens ocean de negru apăsător.

        Am intrat zgribulită în casă, am traversat holul lung fără să aprind lumina și am deschis ușa de la camera mamei. Erau cu toții acolo și i-am cuprins cu privirea într-o imagine pe care n-o s-o uit câte zile oi avea. Mama, îmbrăcată ca peste zi, stătea întinsă pe canapea cu o pătură pe picioare iar Vlad, îngenuncheat pe covor, era prăbușit peste pieptul ei într-o îmbrățișare care o cuprindea cu totul în timp ce tata privea împietrit scena de pe fotoliul alăturat. În primele momente nu am înțeles ce se întâmpla, apoi am auzit suspine și mi-am văzut copilul plângând în hohote cu lacrimile șiroind într-un potop de nestăvilit. Voiam să întreb ce s-a întâmplat și nu puteam să scot nicio vorbă în timp ce cuprindeam scena cu toate simțurile știind că nu era loc de cuvinte. Am auzit apoi vocea blândă a mamei cu tonul inconfundabil, ușor cântat, ca atunci când aducea alinare celor din jur: Nu mai plânge, Vlăduțele, acesta este mersul firesc al vieții, știm aceste lucruri de când ne naștem și trebuie să fim recunoscători pentru anii pe care i-am trăit frumos… toți avem un drum de urmat dar lumea asta nu se termină cu noi și viața continuă la fel de frumoasă iar de la bunici rămân doar amintirile, toți ajungem la un sfârșit. Să nu fi trist copilașule, eu știu că mă iubești dar tu să-ți vezi de viața ta și să nu plângi după mine…O să vezi că totul o să fie bine…

        Mama abia mai avea energie, se scurgea viața din ea ca apa pe care vrei să o ții în pumni și totuși ea era cea care ne încuraja și ne dădea putere și speranță să putem merge mai departe. Eram din nou copleșită să văd cum mama care își trăia ultimele zile, se gândea doar la noi și la cât de greu ne va fi fără ea. Nu se temea de moartea care se întindea în fața ei, ci la golul pe care îl vom resimți noi, cei care urma să rămânem. Îmi spusese cu câteva zile înainte că i se rupe inima de mila mea și-a soră-mii  știind cât de  cumplit de greu ne va fi, la fel cum i-a fost și ei când a trecut prin aceleași clipe devastatoare la moartea bunicii mele. O să rămâi cu-n gol în suflet pe care n-o să-l mai umple nimeni, niciodată…Mă uitam la copilul meu care o strângea într-o îmbrățișare disperată vrând parcă să o țină pentru totdeauna aproape și mi se răsucea sufletul de durere în timp ce gheare ascuțite îmi rupeau bucăți întregi din inimă. O să vezi că totul o să fie bine… a spus din nou mama cu convingere iar eu m-am așezat la celălalt capăt al canapelei îmbrățisându-i picioarele.

        Dacă spune mama, poate așa va fi… am îndrăznit să deschid portița speranței, doar întotdeauna s-a întâmplat așa cum mi-a promis. Întotdeauna, de la cele dintâi amintiri. Țin minte parcă ar fi fost ieri când am venit distrusă de la grădiniță plângând că, în afară de mine,  toți copiii știu să deseneze un strugure iar ea m-a liniștit imediat, mi-a arătat cum se face și mi-a spus că totul o să fie bine. Și exact așa a fost, peste câteva zile am desenat cel mai frumos strugure din toată grupa. Când în clasa a VII-a m-am umplut toată de pete roșii de parcă eram arsă și copiii se uitau ciudat la mine ocolindu-mă, m-a ținut acasă, m-a tratat cu răbdare și mi-a promis că n-o să-mi rămână urme și că totul o să fie bine. Iar când Cristina, primul meu copil, m-a anunțat printr-un email că nu se mai întoarce din America, tot în brațele mamei m-am prăbușit, convinsă fiind că lumea mea s-a încheiat. M-a încurajat, mi-a spus că nimic nu este veșnic, că lucrurile se vor aranja și că totul o să fie bine. Și a avut dreptate, așa a fost.

        Am plâns de atâtea ori și tot de atâtea ori mi-am regăsit încrederea și sprijinul în vorbele ei, de ce nu ar fi fost și acum la fel? O să fie totul bine îi repeta băiatului meu care se încleștase de gâtul ei ca un naufragiat de colacul de salvare. Vorbea cu atâta convingere și atât de sigură pe ea încât era imposibil să n-o crezi. Și m-am lăsat convinsă… iar dintr-odată toată atmosfera din casă mi s-a părut strălucitoare ca în zilele în care eram mică și ai mei primeau musafiri. Luminile calde ale candelabrului  se răsfrângeau împăciuitor peste paharele de pe tava cu medicamente iar dogoarea sobei de teracotă ne mângîia pe toți într-o moleșeală plăcută. Brusc, totul devenise calm și armonios fără urmă de suferință. Nu pot să-mi dau seama nici acum cu ce efort ne-a făcut pe toți să îi credem cuvintele dar mă gândesc că, de fapt, am vrut să ne amăgim pentru o ultimă oară. Am vrut să credem. Ca și când ar fi fost una din serile obișnuite, ne-am pierdut apoi în conversații despre evenimentele zilei, despre cunoștințe și prieteni, despre politică și alte subiecte fără importanță dar care dau farmec întâlnirilor în familie.

        Am crezut atunci că o să fie totul bine pentru că așa mi-a spus mama. Dar nu a fost. Au mai trecut doar câteva zile de la acea promisiune și mama s-a stins. Am fost atât de debusolată încât nici nu mai știu cum s-au învălmășit zilele urâte de iarnă până când a venit primăvara, au înflorit pomii iar ferigile care îi plăceau atât de mult și-au desfășurat mosoarele într-o explozie de verde. Și nu a fost bine deloc. Nici când salcâmii au invadat aerul cu mirosul lor înnebunitor nu a fost bine, nici când tufele de bujori s-au aplecat sub greutatea florilor nu a fost bine, nici când s-au copt primele cireșe. Știu deja că n-o să fie bine nici când aroma florilor de tei o să-mi inunde amintirile. Mi-a promis că o să fie totul bine iar eu, ca întotdeauna, am crezut.

        Astăzi este ziua mea și e prima dată când mama n-o să-mi mai spună La mulți ani. Și nu e bine deloc.

Read More

     Atâtea jigniri și acuze gratuite n-am mai auzit de pe vremea FSN-ului când în vâltoarea acelor vremuri eram în stare să ne dăm în cap unii altora (și de multe ori chiar s-a ajuns la violențe fizice). Geme internetul de agresivitatea elitelor intelectuale care privesc cu superioritate și dezgust harta roșie a țării emanând judecăți de mare valoare cognitivă.

        Ce e aia să susții că bucureștenii sunt proști pentru că au votat PSD-ul sau că pensionarii n-ar trebui să aibă drept de vot??! Citez dintr-un status de pe Facebook : ”Mi-este foarte greu să cred că cineva care a învățat pe vremea lui Ceaușescu are o idee corectă despre politică pentru ca pe vremea aia nu se făcea politică și totul era secret și interzis de partidul unic”. Serios??? Aici m-am simțit,  pur și simplu,  direct atacată. Clar, eu care am învățat ”pe vremea lui Ceaușescu” nu sunt în stare să discern între bine și rău și sunt în continuare îndoctrinată de marxism leninism. Mă tem că asta se numește discriminare și aștept cu îngrijoare inițiativa legislativă prin care o să-mi fie luat dreptul de vot.

        Alții nu se leagă de criteriul vârstei ci de cel al aparteneței regionale, etalând eterna înfumurare nejustificată prin care ardelenii își asumă merite pentru simplul fapt că s-au născut într-un anumit loc. Citez din nou: ”Însă ce ştiu cu siguranță este că sunt mulți proşti în Bucureşti. Cam tot atâția câți au votat-o pe Firea. Bucureştiul e acum sinistrat. Clujul oferă azil politic de azi pentru toți cei doritori”. Waw! Da, toți ardelenii, fără excepție, bubuie de deștăptăciune și culminează cu cei aflați un pic mai la nord de Cluj, așa, cam prin Baia Mare. Da, da, ăia de l-au votat pe unul care și-a făcut campania electorală din închisoare.

        Părerea mea este că proști sunt ăia care nici acum nu înțeleg ce înseamnă democrația și puterea majorității. Este adevărat că 60 sau 70% dintre alegătorii care s-au sinchisit să se deplaseze la secțiile de votare au avut alte opțiuni politice, alte criterii, altă gândire cu care tu, marele nemulțumit nu ești de acord dar asta nu înseamnă că sunt mai proști ca tine. Deloc. Iar votul lor valorează exact cât al tău pentru că așa prevede Constituția României la articolul 16: Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Și nu doar Constituția prevede asta, ci bunul simț.

        Iar dacă tu nu ești mulțumit cu rezultatele alegerilor și vrei, într-adevăr să schimbi ceva, ai toată libertatea din lume să o faci, pune mâna și apucă-te de treabă, vino cu o idee, cu un proiect, adună oameni în jurul tău și mișcați lucrurile în direcția bună pentru că doar datul din gură pe Facebook nu ajută la nimic. Și nici n-o să schimbe ceva vreodată.

       Iar ca să fie clar pentru toată lumea și să nu faceți presupuneri zadarnice, precizez că nu sunt PSD-istă așa că puteți dormi liniștiți la noapte. Dar mie, spre deosebire de mulți alții,  îmi este foarte clar ce înseamnă pluralismul politic și la fel de clar îmi este că sufrageria kitschioasă în formă de submarin a Gabrielei Firea nu are nicio legătură cu traficul sau lipsa locurilor de parcare din București. 

 

Read More

Pe scurt, iată cum trecut cea mai ploioasă săptămână din acest an.

• Am votat,  ca de altfel de fiecare dată când sunt alegeri. Aș putea scrie pagini întregi despre cât de importantă mi se pare exprimarea opțiunii dar n-o s-o fac. Sau nu acum. Oricum, consider că cei care nu catadicsesc să voteze, ar trebui să-și țină gură și să nu se mai plângă de nimic în următorii patru ani iar dacă merg pe ideea că nu au cu cine să voteze pentru că toți candidații sunt proști, corupți și rău intenționați, să facă bine și să candideze ei înșiși pentru că au acest drept. Dacă, bineînțeles, nu au suferit vreo condamnare definitivă. E ușor să dai din gură și să nu faci nimic.
• Am închis telefonul în nas unei tipe care mă tot sună pe fix să-mi prezinte nu știu ce cosmetice. Când am ridicat receptorul și i-am auzit din nou vocea pițigăiată cu accent ciudat și ritmul acela calm de parcă avea tot timpul din lume, m-am enervat instantaneu. Bună ziua, vă sun din partea firmei Dermafuturo din Lugano… și după o  pauză în care ar fi trebuit să mă pătrundă sonoritatea numelui, din Elveția… de parcă eu mă gândisem la Lugano din Vaslui. Și fără să spun un cuvânt, zdrang, i-am închis. Cred că e a patra sau a cincea oară când mă sună, prima dată am avut dispoziția să o ascult și să-i răspund la toate întrebările, apoi i-am spus politicos de fiecare dată să nu mă mai sune pentru că nu sunt interesată dar acum am ajuns la capătul răbdării.
• Am cedat (încă o dată!) reclamelor și mi-am cumpărat un beauty blender, de fapt doi pentru că așa se vindeau, la set. Beauty blender-ul ăsta este un burețel de forma pe care o vedeți în poză și se folosește, înmuiat în apă și apoi stors, în loc de pensulă sau degete, pentru a aplica anticearcănul. Există și varianta mai mare, pentru fondul de ten. Am tot zis că nu-mi trebuie și că pensula e perfectă pentru așa ceva dar, surprinzător, este un accesoriu foarte, foarte bun și mi-a depășit cu mult așteptările. Merită să vă luați mai ales că în DM nici nu costă mult, setul este 8 lei.
  
• M-am hotărât să-mi cumpăr o cameră de filmat semiprofesională, un Canon G7 X. De mult mă tot gândesc la asta și culmea, acum că am decis să o iau, este out of stock de mai mult de o săptămână pe f64.ro. Nu-mi vine să cred, de trei luni o tot studiez și acum, pe când s-o pun în coș, văd că toată România și-a cumpărat acest model 🙂
• Am mâncat în fiecare zi pește afumat așa de poftă mi-a fost. Macrou, somon sau păstrăv, bucățele mici pe pâine prăjită unsă cu unt și cu câțiva stropi de muștar cu mărar. Îmi place peștele gătit sub orice formă deși, ciudat, refuz fructele de mare. Gust și din alea dar niciodată cu plăcere. 
• S-a stricat robinetul de la bucătărie, broasca de la ușa de la intrare și una dintre jaluzelele de la living. Conform legilor lui Murphy necazurile vin în serie de câte trei. Astea nu sunt chiar necazuri, dar tot în serie au venit și sper doar că nu este valabilă și continuarea: În momentul în care s-a terminat o serie de trei, urmează o altă serie de trei 🙂
• N-am dat (și nici n-o să mai dau vreodată) accept pe Facebook celor care nici nu-și pun poza la profil și nici nu-și arată numele real. Dacă nu amândouă, măcar unul din criteriile astea să fie clare ca să văd și eu cu cine mă ”împrietenesc”. Că m-am săturat de poze cu flori, bebeluși, desene abstracte sau nume de genul Michi-Michi și Richi-Pichi. Nu e obligatoriu pentru nimeni să intre în social media, dar dacă tot o face să-și asume fiecare responsabilitatea că sunt sătulă până peste cap de anonimi binevoitori. Am zis! 🙂

Mă duc acum la televizor să văd cum decurg alegerile și să aștept rezultatele exit poll-urilor că mor de curiozitate să văd ce este în capul românilor.

Read More

 

        Pentru mine David Beckam a fost (și este) în primul rând soțul Victoriei de la Spice Girls și abia apoi un fotbalist faimos. Habar n-am dacă rezultatele din fotbal i-au adus celebritatea sau căsătoria cu Posh Spice, în orice caz cei doi formează unul din cuplurile despre care se vorbește cel mai mult în ceea ce privește stilul. Și de cele mai multe ori, se vorbește numai de bine. Au fost, sunt și vor fi încă mult de acum înainte în lumina reflectoarelor, au inspirat de-a lungul timpului o mulțime de tendințe în modă și o lume întreagă le copiază ținutele.

        Trebuie să admit faptul că David Beckam este un bărbat frumos dar ceea ce îl face și mai arătos este faptul că este foarte îngrijit și pune mare preț pe aspectul său. Sunt convinsă că dacă nu și-ar da silința, nu ar ieși în evidență așa cum o face acum și probabil s-ar pierde în mulțime pentru că există o grămadă de oameni frumoși care nu-și pun în valoare trăsăturile și pe care, la prima vedere, nu dai doi bani. Gândiți-vă numai cât de preocupat a fost de părul lui și câte trenduri a lansat. Cum se tunde într-un anumit fel, cum jumate de planetă face la fel. Și culmea, orice freză îi vine bine. Să vă aduc un pic aminte ce a purtat și cum a arătat în diverse perioade:

1. Tunsoarea ”Pompadour”. (Numele vine de  la Madame de Pompadour care a fost amanta sau, mă rog, una dintre amantele regelui Franței, Ludovic al XV-lea și portretul ei o înfățișează purtând părul foarte umflat/tapat în vârful capului și lipit pe laterale). Variațiuni pe această temă au existat de atunci atât la femei cât și la bărbați iar în anii 50’ Elvis Presley se tundea în acest fel și a înnebunit multe fane cu șuvița care îi cădea peste ochi 🙂 Cam așa a făcut și David Beckam când a ales să-și lase părul lung în creștetul capului și să-l tundă scurt pe laterale, cel mai probabil cu o chestie ca asta. Glumesc, desigur, pentru că sunt convinsă să pe el nu-l tunde nevastă-sa în baie așa cum mai fac eu cu bărbatu-meu câteodată 🙂
2. Breton lung și filat. Freza asta a purtat-o pe la sfârșitul anilor 90’ și cu ea a dat gata o (altă) mulțime de admiratoare. Părul este tuns cam până la vârful urechilor, atât de-o parte cât și de cealaltă, dar este tot pieptănat într-o singură parte căzând pe frunte până la linia sprâncenei. Ca să stea în acest fel cred că este nevoie și de un pic de fixativ.
3. Coc. Da, a purtat și coc atunci când avea părul lung până la umeri și nu-i stătea rău deloc. Nu e nimic efeminat în această coafură și mi se pare soluția excelentă atunci când afară e caniculă. Lațele transpirate care atârnă pe umeri sunt dizgrațioase vara. Coada de cal prinsă cu un elastic, apoi răsucită și prinsă încă o dată la jumătatea distanței dintre ceafă și vârful capului se face pe un păr nu foarte bine pieptănat dar nici prea zburlit pentru un efect natural și aparent neîngrijt.
4. Ras în cap. E o alternativă atunci când ai încredere în tine iar bărbații predispuși la chelie arată mult mai bine așa decât chinuindu-se să-și întindă o ultimă șuviță peste jumătate de cap 🙂 Ați ghicit la cine mă refer, nu? Dacă nu, vă dau un indiciu: numele lui începe cu B 🙂 
5. Iar când nimic nu mai funcționează, o căciulă tricotată trasă în cap rezolvă orice dilemă referitoare la frământările legate de ”cum îmi stă părul”. Este un stil potrivit dimineților grăbite sau pentru a trage o fugă la supermarket și nu este necesar să țineți o furculiță în gură, mai bine lăsați să vă iasă în evidență ochii 🙂 Sau barba, care și ea trebuie să fie îngrijită ca să nu dea impresia de neglijență. Mie îmi plac bărbații care poartă barbă cu condiția să fie aranjată în permanență. Găsiți tot felul de chestii interesante pentru întreținerea bărbii aici.

         În concluzie, David Beckam n-a ezitat să încerce diferite lungimi și chiar culori de păr, nu i-a fost teamă să încalce regulile modei de la un anumit moment și a fost mereu un trend-setter pentru cohorte întregi de bărbați. Oricare i-a fost stilul, a reușit să-l impună cu succes așa că eu cred că în continuare poate fi o sursă de inspirație.

Read More