Curios e că deși Facebook-ul geme sub greutatea mărțișoarelor, a urărilor, a buchetelor de flori, a tag-urilor colective, a inimioarelor și a pisicuțelor cu fundă alb-roșie la gât, în lumea reală, adică pe stradă, nu vezi aproape pe nimeni purtând mărțișor la rever. Și nu vezi pe nimeni purtând un zâmbet pe față, e o zi ca oricare alta, doar înghesuiala și mulțimea de curioși adunată în fața tarabelor improvizate pe trotuar lasă să se înțeleagă că ar fi vorba de o sărbătoare.
Poate greșesc, poate mi se pare, poate numărul de ani distorsionează realitatea dar nu regăsesc nicăieri mândria și bucuria de a purta cel mai frumos mărțișor. Mi-aduc aminte cu nostalgie de anii de școală când așteptam ziua de 1 Martie cu sufletul la gură pentru plăcerea de a primi și de a dărui micuțele podoabe legate cu șnur răsucit de mătase. Ne înșiram pe bancă toate mărțișoarele, le comparam și le studiam între noi, știam exact cine de la cine primese și ce anume, iar fiecare mărțișor avea o anumită semnificație. Animăluțele, trifoii sau coșarii simbolizau colegialitatea, florile sub diverse forme însemnau ceva mai mult decât simpatie iar inimile străpunse de o săgeată erau dovada supremă a dragostei ce putea să se întindă până la vacanța următoare.
În liceu fiind, mi-am dorit să primesc un mărțișor în formă de fluture cu aripile pictate făcute din niște pene delicate ce putea fi purtat ulterior ca broșă. Erau mici obiecte de artă făcute de artiști talentați, se vindeau la Fondul Plastic și erau foarte scumpi pentru bugetul unui licean. N-am avut norocul ăsta, colegul meu care împărțise vreo trei fluturi din aceștia altor fete din clasa mea, pe mine m-a sărit și am fost extrem de dezamăgită în anul acela. Niciunul din mărțișoarele primite nu a putut să compenseze lipsa penelor care tremurau atât de frumos la fiecare pas 🙂
Pentru o doamnă, dovada supremei eleganțe era purtarea unui mărțișor prins de brățara ceasului. O văd și acum pe tovarășa educatoare care avea un boboc de trandafir cu petale dintr-un metal auriu iar la mijloc o piatră lunguiață albastră care sclipea în bătaia soarelui răsfrângându-se în lumini jucăușe ce se plimbau pe pereți. Mărțișorul avea un șnur care se termina la capete nu cu ciucurași, ci cu două cerculețe, unul alb și unul roșu, un fel de pomponei presați. Prin ochii unui copil de cinci ani era cea mai frumoasă bijuterie de pe pământ. De câte ori trecea pe la măsuțele noastre gesticulând în apropierea caietelor de desen, mărțișorul se lovea ușor de ceas, apoi de lemnul lucios al mesei scoțând un sunet slab care sporea farmecul micuței podoabe. Eram fascinată de mărțișor și visam ca atunci când voi fi mare să am și eu un ceas la fel de care să-mi prind mărțișoarele în fiecare primăvară. N-am făcut-o însă niciodată deși mă gândesc la asta în fiecare an 🙂
Anul acesta mi-am prins mărțișor în piept la îndemnul Monicăi, colega mea care zâmbește tot timpul și care m-a apostrofat de dimineață: De ce nu ai mărțișor? ia, te rog, să-ți pui imediat! I-am răspuns că încă nu am primit niciunul dar că-mi voi pune de îndată ce o să primesc. Primul pe care l-am primit era, de fapt, o cochilie de melc în care erau înfipte niște flori de pai, un fel de bibelou de pus în vitrină… Apoi l-am primit pe acesta, două vrăbiuțe odihnindu-se pe un leagăn în formă de inimă și m-am conformat. 
Îmi plac mărțișoarele care se pot prinde pe haine, pentru că de fapt acesta este scopul lor, și nu cele care sunt lipite pe o felicitare sau cele care sunt de pus pe birou. Alea sunt, de fapt, altceva și nu se pot numi mărțișoare. Iar florile sunt flori, sunt frumoase, îmi face plăcere să le primesc dar tot nu se cheamă că am primit un mărțișor. De acord cu mine? Vouă ce mărțișoare vă plac?
Indiferent de răspuns, vă doresc o primăvară senină cu soare cald și gânduri bune!
