Azi fiind duminică mi-am spus să mă răsfăț un pic și m-am instalat cu o carte în mână sub o pătură groasă la o cafea prelungită, de fapt un cappuccino, cu televizorul deschis doar pentru zgomotul de fundal că de uitat nu prea m-am uitat la el în ultima vreme. Și cum stăteam eu așa liniștită și răcită cobză bucurându-mă de atmosfera cosy, am avut brusc o revelație. Mi-am dat seama că în ultima vreme  sunt obsedată de tot ceea ce este legat de scorțișoară. Nici nu e greu de observat: beam o cafea pudrată cu scorțișoară, lumânarea care ardea pe masă era cu aromă de scorțișoară iar turta dulce  care acompania cafeaua era cu aceeași aromă (à-propos, pe asta am luat-o de la Lidl și este cea mai bună turtă dulce pe care am mâncat-o vreodată).

        Deci nu numai că-mi place aroma de scorțișoară (și nu doar în această perioadă a anului, ci tot timpul) dar mi se pare că am ajuns să exagerez. Îmi cumpăr mereu cosmetice care au acest miros iar preferatele momentului sunt un lapte de corp de la Yves Rocher în ediție limitată și o cremă care zice că e pentru picioare dar eu o folosesc pentru mâini, de la Avon. Ambele sunt foarte persistente și lasă nu doar pielea plăcut parfumată ci și pe hainele pe care le port.

         Tot, dar absolut tot ce ține de mirosul ambiental e legat de scorțișoară. Nu știu cum s-a potrivit, pentru că nu am căutat intenționat, dar observ că alte arome  nu m-au atras în ultima vreme. Bețișoarele parfumate, uleiul esențial, spray-ul de cameră sau rezervele pentru odorizant, pe toate le-am ales cu același miros, îmi plac și nu m-am plicitisit deloc de ele.

        De vinul fiert cred că nu trebuie să vă mai spun nimic, n-am întâlnit încă pe  nimeni căruia să  nu îi placă. Nu este nimic mai reconfortant după o zi lungă și obositoare decât o cană de vin fiert cu zahăr, scorțișoară și un strop de piper, băută în  pat, pe îndelete, până simți că ți se închid ochii și te topești cu totul într-un somn binemeritat.

        Iar parfumul momentului este Casmir, de la Chopard, un parfum oriental vanilat, care radiază căldură, sofisticat și dulce dar fără să fie deranjant, un parfum perfect pentru Crăciun. Pe pielea mea notele de scorțișoară sunt cele mai pregnante acoperind cu totul vanilia care se pierde după câteva minute. L-am cumpărat anul trecut pe vremea asta de pe aoro și îmi place la fel de mult. Dacă ar fi să fac un calendar cu 12 parfumuri, pentru luna decembrie pe acesta l-aș alege fără nicio ezitare.

        Deși…mai există unul care ar putea concura cu Casmir la aceeași categorie dar pe care nu îl am chiar acum în colecție. L-am avut prin anii 90, Vanderbilt de Gloria Vanderbilt. Ce mult îmi plăcea și câte complimente primeam când îl purtam! Cu el am avut relația perfectă deși trebuia să fiu atentă la cantitate pentru că e un parfum extrem de puternic și care persistă foarte mult, pe haine chiar și zile întregi. Deși se simte ca un parfum luxos, nu este deloc scump, o sticluță de 100 de ml costă vreo 70 de lei. Chiar că ar trebui să mi-l iau din nou.

        Da, deci scorțișoara se regăsește peste tot în jurul meu. Am mâncat chiar și iaurt cu mere și scorțișoară, și-am găsit că este un desert delicios, ștrudel, cornulețe, plăcintă, prăjituri, mere coapte, înghețată, ceai… nu refuz nimic pentru că îmi plac toate. Și cred că obsesia îmi vine din copilărie când una din prăjiturile care se făceau frecvent la noi în casă era turtulițele, niște fursecuri mici, puțin bombate, făcute dintr-un aluat cu miere și scorțișoară care se tăia cu o formă rotundă, vopsite cu o glazură albă, foarte asemănătoare la gust cu turta dulce. Foarte bune erau…

         Ca de obicei, gândurile îmi zboară iar acum stau și mă întreb dacă o să ajung vreodată să simt pe viu cum miroase într-o plantație de arbori de scorțișoară. Probabil că știați că acest condiment este de fapt coaja exfoliată a copacului care crește cu predilecție în Sri Lanka dar mi s-a părut foarte interesantă acestă poză pe care vrea să v-o arăt și vouă:

 

 

Read More

        Cum e aia cu ”spiritul Crăciunului”? că parcă nu mai țin bine minte… Era ceva legat de iubire și dăruire, calm, pace, liniște, împăcare de sine și multă bucurie? Hmmm… ceva de genul. Dar nu e cazul acum sau nu e cazul astăzi când toată lumea din jurul meu s-a isterizat în funcție de poziția ocupată, vârstă, sex și alte criterii socio-demografice astfel că m-am bucurat să ajung acasă și să mă închid în oaza mea de liniște, cu lumină caldă și miros de lumânări parfumate. Mi-am spus că nu mai ies din casă până mâine dimineață și mi-am luat pijamaua pufoasă cu reni și cu motive de iarnă când, brusc, instantaneu și dintr-odată, mi-am adus aminte că trebuie să ajung neapărat la poștă să ridic o recomandată.

        Cred că nici dacă mă pocnea ceva cu adevărat în moalele capului nu mă bucuram mai tare. Mi-e groază să aud de poștă în orice circumstanțe dar după o zi ca cea de azi efectul se amplifică exponențial. Dar nu aveam ce face așa că mi-am luat frumușel poșeta în spinare și m-am dus. Cînd am deschis ușa și am văzut coada cea de toate zilele m-am pleoștit de tot dar, șontâc, șontâc, mi-am luat și eu locul având în față vreo zece persoane. După două minute mai intră  o doamnă cărând în brațe un pachet cât toate zilele și se așează lângă mine. Nu în spatele meu, ci lângă mine. Adică în dreptul meu, în paralel cu mine. După o clipă face un pas în față. N-am spus nimic dar în fracțiunea de secundă în care am clipit, înaintase deja nu cu unul, ci cu doi pași în fața mea  și, mai grav,  îmi înfipsese  un colț al pachetului în coaste. O întreb, de fapt îi sugerez, să lase pachetul pe pervazul ghișeului și să nu stea cu el în brațe că mai avem de așteptat. A, dar nu e greu, îmi răspunde ea în timp ce-mi ascultă totuși sfatul. Din momentul ăla, până am ajuns la rând, femeia asta a stat lipită de mine. S-a împins, s-a răsucit, s-a frecat, s-a întors, și-a schimbat poziția dar nu m-a slăbit nicio clipă. Eram 10-15 oameni într-o sală de cel puțin 100 de metri pătrați și ea îmi sufla în ceafă. Nu-și găsea locul decât dacă aproape mă călca pe picioare. Orice stratagemă am încercat. oricât m-am ferit și m-am tras mai în lateral, mă urmărea de zici că aveam magnet. Simțeam că nu mai am aer din cauza ei și mor naibii acolo sufocată de prezența ei.

        Când am ajuns în dreptul gemulețului, și-a luat pachetul, l-a trântit în față iar eu a trebuit să vorbesc cu funcționara dintr-un unghi din care aproape nu o vedeam. Efectiv m-a împins din spate astfel încât să-și facă ea loc mai repede. Mă mir și acuma că nu i-am zis vreo două sau măcar să-i bag un cot în coaste, dar așa sunt eu, fată simțită, și nu mă cobor la nivelul ăsta deși zău că merita o lecție. Mi-a făcut niște nervi de-mi venea s-o lipesc de perete și s-o las acolo agățată până îi vine  rândul.

        Mai pățesc din astea la casă la supermarket când cel din spate mă împinge cu coșul de parcă astfel ar putea înainta mai repede. Iar atunci când ajung să plătesc, se apropie atât de mult și se înghesuie de parcă ar fi în autobuz…De ce se urcă oamenii pe tine, de ce se împing, de ce te calcă pe picioare, de ce își freacă sacoșele de hainele tale? Nu înțeleg de ce îmi invadează spațiul personal fără niciun pic de jenă.

        Această noțiune de spațiu personal aparține antropologului american Edward Hall și a apărut în anii 60.

        Zona cea mai restrânsă, 45 de cm în jurul nostru, poartă numele de spaţiu intim iar în ea pot pătrunde doar familia, prietenii şi animalele de companie. Următoarea dimensiune poartă numele de spaţiu personal şi se extinde de la 45 de cm la 120 de cm. Aici pot pătrunde prieteni şi cunoscuţi, dar necunoscuţii sunt văzuţi ca intruşi și aceștia pot deranja făcând să nu ne mai simțim în largul nostru. De la 120 de cm la 360 se formează zona numită spaţiu social, în care oamenii iau parte la interacţiuni sociale cu necunoscuţii. Dincolo de această barieră se situează spaţiul public, deschis tuturor.

        Ideea, de fapt nu e o idee ci o teoretizare a ceea ce de fapt simțim cu toții dar nu știam să descriem în cuvinte, mi se pare foarte interesantă și merită urmărită. Se pare că aceste limite diferă de la o cultură la alta. În orice caz spațiul meu intim este la minim 45 de cm și o încălcare a acestei limite mă supără și îmi provoacă o reacție de respingere. Am o colegă care, nu înțeleg de ce, atunci când vorbește cu  mine vrea să stea foarte aproape deși nu-mi șoptește niciun secret. Eu mă tot retrag câte un pas în spate dar ea nu înțelege acest lucru și recuperează imediat distanța. Din această cauză am ajuns să o evit.

      Voi cum stați cu aceste limite? Vă deranjează când cineva vi se bagă în suflet cu o apropiere necerută? La câți centimetri pot să vin lângă voi fără să vă enervez? 🙂

Read More

       E plin internetul de articole si videoclipuri cu ”idei de cadouri” dar, drept să spun, mie nu mi-au folosit și nici nu cred că-mi vor folosi vreodată. Consider că îi cunosc suficient de bine pe cei din jurul meu cărora vreau să le pun ceva sub brad astfel încât să nu fiu nevoită să cumpăr un obiect  doar pentru simplul motiv că e ”drăguț de făcut cadou”. Dar asta e o teorie pe care o să o dezvolt cu altă ocazie. Astăzi o să vă prezint lista mea de dorințe pentru acest Crăciun, listă care nu cuprinde niciun obiect palpabil. Sunt doar lucruri care nu se pot cumpăra, nu costă niciun ban, nu implică voința divină și nici ireversibilitatea timpului pentru că dacă ar fi de ales, aș alege (ca tot omul, de altfel) sănătate pentru toți cei dragi mie. Dar cum Dumnezeu nu este în niciun fel implicat, iată lista mea de dorințe gratis:

• Să nu mai fiu tag-uită (etichetată) în nicio urare de sărbători pe Facebook. Dacă cineva dorește să îmi ureze ceva mie personal, primesc cu drag orice mesaj dar să fiu prinsă într-o listă alături de alte 80 de persoane deasupra unei poze cu două cupe de șampanie și o ghirlandă cu beculețe, mă enervează la culme. E ca și când ai ieși pe stradă urlând La mulți ani!!! tuturor trecătorilor. Cui folosește?
• Să nu se mai fumeze în instituțiile publice decât în locurile special amenajate, adică exact așa cum spune legea. Cer prea mult atunci când cer respectarea acesteia? Chiar nu vreau să înghit fumul nimănui, fie el și ministru secretar de stat.
• Aș vrea ca toți șefii și colegii mei să învețe să folosească expresiile te rog și mulțumesc că nu le pică steaua din frunte (pe care, by the way, mulți nici n-au avut-o vreodată).
• Să nu le mai fie frică oamenilor că o să-i tragă curentul dacă deschid geamul în autobuz, în tren sau la birou. Românii sunt singura nație pe care o știu având această fobie ancestrală față de curenții de aer, după părerea mea total neîntemeiată.
• Pisica mea să nu-și mai facă nevoile lângă lădița cu nisip never-ever. E adevărat că nu se întâmplă foarte des dar are perioade când pur și simplu parcă nu mai nimerește locul, lucru care mă enervează foarte tare.
• Temperatura în mall-uri pe timp de iarnă să nu mai depășească 20°C. Mi se pare total aiurea ca magazinele din interior să stea cu aerul condiționat deschis pentru că nu își pot regla temperatura, sistemul centralizat furnizând pe puțin 26-27 °C. Oamenii, încălțați în ghete sau cizme (că doar vin de afară) umblă cu limba scoasă precum câinii pe caniculă iar experiența cumpărăturilor devine un coșmar.
• Să mi se răspundă la salut și la zâmbet prin aceeași procedură simplă. Dacă ați ști de câte ori mi se întâmplă să zâmbesc cuiva și să primesc înapoi o privire de berbec care împunge…
• Să priceapă tot românul că tăcerea e de aur. Mi-e greu să mai aud judecăți de valoare fără să le fi cerut.
• Să se oprească așa zisa toaletare a arborilor. Oare numai dacă reclamăm la Garda de mediu se poate opri incompetența celor care ar trebui să aibă grijă de spațiile verzi? Am văzut nu unul, ci zeci de copaci care s-au uscat complet după ce le-au fost tăiate crengile în halul ăsta. Decât așa, hai să-i tăiem naibii de tot și să punem doar panseluțe la firul ierbii ca să  nu ne mai deranjeze umbra.

• Să se relaxeze disperații din supermarket care au impresia că cineva o să le fure coșul cu cumpărăturile încă neplătite. Se lipesc unii de coșul ăla și nu i-ar da drumul nici măcar o juma de metru mai în spate  astfel încât să poată ajunge toată lumea la marfa de pe rafturi… Oare numai eu am observat acest tip de comportament?

        Dacă mi s-ar îndeplini acest gen de dorințe fiecare zi ar fi mai frumoasă și mai liniștită. Mie nu mi se pare că cer prea mult… așa o fi?

Read More

        Ploua mărunt și încăpățânat iar umezeala îți pătrundea până la oase indiferent câte straturi de haine ai fi avut pe tine iar noroaiele se lățiseră ca niște broaște pe tot trotuarul făcând imposibilă trecerea pe vârfurile picioarelor. Era musai să te scufunzi ca să ajungi pe partea cealaltă ceea ce am și făcut. Trebuia să intru într-o farmacie să-i cumpăr mamei medicamentele de pe rețeta primită la ieșirea din spital și mă grăbeam să ajung acasă. Era abia  ora 3 după amiaza dar părea deja noapte și în afară de trunchiurile maronii ale copacilor desfrunziți și decapitați de toată coroana (”toaletați” în limbajul celor cu drujba în mână) nu mai exista nicio altă culoare în afară de gri indiferent încotro te-ai fi uitat. Eram obosită și gândită după cele câteva zile petrecute printre medici, analize, rezultate, ecografii, pastile și injecții.

       Am intrat la Catena și spre fericirea mea nu era aglomerație, doar doi clienți, un bărbat tânăr și o bătrână ce părea că are la dispoziție tot timpul din lume,  serviți fiecare de câte o farmacistă. Am evaluat rapid situația și m-am așezat în spatele tânărului gândindu-mă că am mai puțin de așteptat. Statistic vorbind așa ar fi trebuit să fie dar am avut ghinion. Omul era interesat de toate medicamentele și suplimentele alimentare apărute în ultimii 20 de ani pe piață. A pus un milion de întrebări și a cerut încă pe atâtea lămuriri, a comparat, a analizat, s-a gândit, s-a răzgândit, a mai cerut ceva din vitrină, a întrebat de prețuri și când, în sfârșit, farmacista i-a bătut  bonul pe casă, și-a adus aminte că a uitat ceva și a luat totul de la început. Ajunsesem la capătul răbdării și m-am întors să plec dar cealaltă farmacistă tocmai se eliberase și mi-a făcut semn să merg la ea. Mi s-a părut drăguț din partea ei că nu a dispărut în spate așa cum se întâmplă în alte magazine atunci când există o pauză între clienți. Am cumpărat ce aveam de cumpărat, am ascultat și sugestiile pe care mi le-a făcut dar eram mult prea grăbită ca să am răbdare s-o ascult și să iau decizii așa că am fugit cât am putut de repede afară din farmacie și am luat-o rapid prin ploaie și mâzgă spre casa mamei.

        Eram deja la ea pe stradă când mi-a sunat telefonul. Număr necunoscut. Răspund și o voce de femeie mă întreabă pe un ton care mi s-a părut oarecum nesigur. Ați fost mai devreme la farmacia Catena? Da, îi răspund, tocmai am plecat de acolo. V-ați uitat portmoneul la noi… Am crezut că leșin. În portmoneu aveam nu doar bani dar și toate actele mele plus actele mamei, inclusiv cardul ei de sănătate care la ora actuală îi este vital. Decât să îți pierzi cardul de sănătate atunci când ești bolnav, mai bine îți pierzi un picior sau un rinichi… La credit cardurile mele de la toate băncile nici nu m-am mai gândit, așa o agitație mă cuprinsese.

        M-am întors într-un suflet, farmacia era plină de clienți și nici nu am apucat să îi mulțumesc cum trebuie fetei care mi-a găsit portmoneul. Mi-a spus doar că mi-a găsit numărul de telefon scanând cardul Catena. Doamne, cât noroc să fi avut eu în ziua aceea? Fiind atât de bulversată și cu gândurile jucându-mi în cap ca niște nori negri aducători de vreme grea, cum de am dat peste o persoană atât de onestă și corectă? Parcă nu-mi vine să cred că există și astfel de oameni. O întâmplare ca aceasta îți redă încrederea în umanitate și te face să crezi că și la noi lucrurile merg totuși înspre bine iar românii au încă o mare doză de omenie în ei. M-am uitat pe bon, o cheamă Ancuța Leaș și de atunci nu m-am mai întâlnit cu ea dar îi doresc ca binele făcut să i se întoarcă însutit. Și sunt convinsă că așa va fi.

        Au trecut câteva zile de atunci și m-am gândit des la acest gest frumos iar azi mi s-a mai întâmplat ceva deosebit. E o mică întâmplare, foarte mică, dar care m-a făcut să-mi schimb perspectiva asupra a ceea ce mă înconjoară. Nu vreau să sune teatral dar dacă fiecare dintre noi am face zilnic o faptă bună și dacă am avea o urmă de bunăvoință, lumea în care trăim ar fi mai bună, mai frumoasă și mai ”civilizată”, așa cum visăm cu toții să fie.

        Primesc o sarcină de servici, să aflu care este rata inflației pe primele 11 luni ale acestui an. Sigur că dacă googălești un pic, găsești imediat o astfel de informație dar atunci când ai nevoie de o adresă oficială care să certifice aceste date este un pic mai complicat. Întreb care este termenul până la care ar trebui să obțin această hârtie și mi se răspunde, deloc surprinzător, ceva de genul dacă ar fi cu data de ieri, ar fi minunat. Cunoașteți cu toții entuziasmul cu care începi un astfel de demers și viteza cu care instituțiile, de orice fel ar fi ele, eliberează acte așa că m-am așezat cu o oarecare lehamite în fața calculatorului să caut un număr de telefon, un site, un oraș, o stradă, o persoană de contact, ceva cu care să încep săpăturile la Institutul Național de Statistică.

        Era ora 14:01 când am sunat la numărul găsit pe site, am apelul pe telefon de-aceea știu așa exact. Mi-a răspuns o doamnă care a înțeles în primele 5 descunde ce vreau și mi-a făcut legătura la compartimentul care putea să-mi furnizeze informația cerută. Acolo am dat peste altcineva care a înțeles la fel de repede ceea ce doream și m-a întrebat dacă pot să-i trimit solicitarea pe mail. Evident că puteam să fac acest lucru, am închis, am scris mailul și la ora 14:13 aveam deja răspunsul scanat într-un atașament la mail. O adresă oficială, cu antet, semnată și ștampilată că doar trăim în România și adorăm ștampilele. Era exact ceea ce aveam nevoie. 12 minute a durat tot. Nici acum nu-mi vine să cred că cineva s-a mișcat atât de rapid, că și-a făcut treaba atât de bine, cu amabilitate și eficiență maximă. Daniela Burciu se numește și dacă am întâlni astfel de persoane la toate ghișeele din țară nu cred că s-ar mai plânge cineva de birocrație.

        Mă bucur enorm când întâlnesc astfel de oameni care, fără să facă ceva ieșit din comun, ne arată că micile gesturi sunt cele care fac diferența între a avea o viață normală sau a trăi într-o atmosferă plină de nervi și tensiune, cu frustrări permanente. Aș vrea să pot scrie în fiecare zi despre astfel de întâmplări fericite și, mai ales, aș vrea ca și eu, la rândul meu, să știu că îi surpind în mod plăcut pe cei cu care interacționez  cât mai des cu putință.

Read More