1. De ce ți-ai alege un nume de personaj de desene animate, un nume stupid sau care nu spune nimic despre tine? Nu pricep de ce ai vrea ca sub poza ta să apară scris Mica sirenă, Regele Vasile sau o bâlbâială gen Ela Ela Ela? Ți se pare mai frumos decât numele tău real?
2. De ce după ce te căsătorești nu mai poți gândi de unul singur și profilul tău se transformă peste noapte din persoana cu care erau obișnuiți prietenii în cuplul pătruns de importanță numit Anny și Mișu Protopopescu? Serios? Gândiți exact la fel, scrieți exact la fel și vă plac exact aceleași poze cu pisici?
3. De ce ai alege să pui la ta poza de profil poza unei alte persoane? Cel mai adesea poza copilului pe care sunt convinsă că îl iubești și vrei ca tot internetul să-i vadă drăgălășenia dar el, indiferent cât de mic este, reprezintă o altă persoană și crede-mă, atunci când îmi dai add eu nu pot să știu cine ești. Sau, mai rău, să pui o poză cu Bruce Willis când tu, de fapt, ești vecinul de la etajul 3.
4. De ce dai like propriilor statusuri sau poze? Este evident pentru toată lumea că le împărtășești cu lumea pentru că ți-au plăcut, nu trebuie să ne repeți asta. Știm deja.
5. De ce atunci când scrii comentarii folosești prescurtări care îmi fac ochii să sângereze? E așa de greu să apeși două taste în loc de una? să scrii ca în loc de k? Poate doar k să mă enervezi pe mine?
6. De ce dai share la fiecare melodie pe care o asculți pe YouTube? este imposibil ca cineva să vrea să calce exact, dar exact pe urmele tale și să nu aibă propriile preferințe. Dacă ne asasinezi cu statusuri de acest gen din 5 în 5 minute, reacția normală va fi să îți dau unfollow urgent.
7. De ce tag-uiesti zeci de prieteni în pozele cu ghiocei, brazi sau ouă roșii? Știu că ai vrea să faci urări de bine tuturor dar crede-mă, faptul că m-ai băgat la grămadă cu încă o sută de oameni nu mă face deloc să mă simt mai bine.
8. De ce îmi trimiți invitații la jocuri? De ce, de ce, de ce? Par eu ahtiată după așa ceva? sau vrei să vezi cum îmi tai venele?
9. De ce scrii statusuri codificate, criptate și încărcate de mister? Vrei să devenim cu toții detectivi și să dezlegăm enigma care stă în spatele unor fraze de genul ”nu-mi vine să cred ce mi s-a întâmplat” sau ”astăzi m-am convins cine îmi sunt adevărații prieteni”.  Te ajută cu ceva dacă vedem asta?
10. De ce îmi dai like dacă nu citești ceea ce am scris? Te rog, nu o mai face, e penibil să mă întrebi a doua zi despre ceva ce spui că ți-a plăcut.

Read More

       Azi am mai tăiat un vis de pe listă. Poate e mult spus ”vis” dar era o idee pe care mă gândeam ca într-o bună zi o voi materializa: aceea de a avea o firmă care să organizeze evenimente. De unde și până unde mi-a încolțit ideea asta n-aș putea să spun pentru că niciodată nu am avut tangență cu acest domeniu și nici nu cunosc pe cineva care să se ocupe de astfel de lucruri și pe care l-aș fi putut invidia pentru o meserie ce părea frumoasă. Dacă stau să mă gândesc un pic, n-am văzut decât în filme cum astfel de firme vin cu mașinile din care descarcă mese imaculate, scaune legate cu funde de satin, suluri  de covoare roșii, ghirlande de beculețe și vase cu aranjamente florale perfecte pe care oriunde le-ar așeza arată de parcă acolo le era locul de când lumea. Părea așa de simplu și de frumos să trăiești doar de la o petrecere la alta încât credeam că aș putea să fac și eu asta și să câștig niște bani într-un mod extrem de plăcut. Dar, ca de obicei, realitatea te izbește când te aștepți mai puțin și îți arată că nimic nu este ceea ce pare a fi. Să vă spun așadar cum am ajuns la acestă concluzie.

       În urmă cu mai bine de o lună mi s-a propus să fac parte din echipa care urma să organizeze o expoziție de flori pe parcursul a trei zile. Nu era o sarcină obligatorie, puteam foarte bine să refuz dar mi s-a părut un proiect interesant în primul rând pentru că era vorba de flori (și cui nu-i plac florile?) iar în al doilea rând aș fi văzut și eu pe viu ceea ce se petrece behind the scenes în cazul unui eveniment cu o amploare destul de mare așa că am acceptat cu bucurie. Nu am avut vreun rol de coordonare, am fost un simplu pion căruia i s-a spus ce să facă și cam atât. În schimb am avut ochi și urechi cu care am înregistrat atât procesul de making-of al expoziției cât și derularea întregului eveniment. Iar după asta pot să spun cu mâna pe inimă că nu-mi mai trebuie never-ever. De ce? Păi să începem cu începutul, asta însemnând sosirea expozanților care trebuiau să își aranjeze standurile în clădirea liceului care urma să găzduiască evenimentul. Asta se întâmpla cu o zi înainte de deschiderea oficială. Fiecare avea locul pregătit, mai bine spus marcat cu o mică masă pe care era afișat numele firmei. Vă jur că toți, dar absolut toți, au fost nemulțumiți de locul pe care l-au primit. Dacă locul era la parter, de ce nu era la etaj, dacă era la etaj, de ce nu era la parter, dacă era la capătul coridorului de ce nu era la mijloc, dacă era înăuntru, de ce nu era afară, dacă era afară, de ce nu era înăuntru, dacă era pe stânga scărilor, de ce nu era pe dreapta, dacă era lângă geam, îl trăgea curentul, dacă nu era lângă geam, nu avea suficientă lumină și încă multe altele. Toți aveau certitudinea că își vor vinde mult mai bine produsele dacă standul lor ar fi fost amplasat oriunde altundeva decât în locul unde fusese repartizat. Acolo unde schimbările s-au putut face, s-au făcut, dar în unele situații acest lucru era imposibil din motive pur tehnice. (De exemplu erau firme care aveau plante așa de mari încât realmente nu încăpeau decât în anumite locuri). Neputând face toate schimbările cerute au apărut primele supărări și primele bufnituri.

       Apoi, după câteva ore de schimbări și permutări când părea că lucrurile se așează, au început să sune telefoanele care anunțau că unii participanți se răzgândiseră așa hodoronc-tronc. Pur și simplu nu mai veneau ceea ce însemna o nouă redistribuire a locurilor că doar nu erau să rămână standuri goale. Alte mutre, alte supărări, alte explicații, alți nervi.

       A urmat apoi muzica ambientală care se auzea în surdină, creînd un fundal sonor liniștitor în simbioză cu florile. Sau cel puțin așa am crezut. Pe cineva însă l-a enervat atât de tare încât a scos o mufă dintr-o boxă. Una micuță, la etaj, așa ca să nu se observe ușor. Responsabilul cu muzica era plecat deja și după ce toți cei rămași și-au dat cu presupusul, evident nerezolvând problema, bietul om a fost chemat de acasă, 4 km dus, 4 întors să bage o chestie într-o priză. Nimic nu e simplu și nimic nu merge de la sine. Paharele de unică folosință se termină prea repede, lingurițele ude lăsate în zaharnițe transformă zahărul în cocoloașe maronii, hârtia igienică de la baie dispare în cinci minute, microfonul funcționează cu intermitențe, cineva caută cu disperare ceva de tăiat și wtf, din cei o sută și ceva de oameni din expoziție nimeni nu umblă cu cuțitul la el, un copil plânge disperat pe coridoare că s-a pierdut de părinți, unii fumează nepăsători în dreptul senzorilor de fum, autobuzul pentru oaspeți a parcat în alt loc fără să anunțe, tabelul cu programare persoanelor de servici a dispărut iar dacă bugetul nu ar fi limitat s-ar putea trece peste toate astea. Dar banii trebuie să ajungă și pentru pateuri, și pentru covrigi, și pentru sucuri, și pentru sandwichuri plus locurile la masă. Unde brusc numărul înscrișilor crește exponențial de la o zi la alta. Organizatorii transpiră, își pierd calmul și chiar dacă nu  se ceartă între ei încep toate frazele retorice cu întotdeauna, ți-am spus eu sau niciodată…

       Din afară florile se văd  frumoase și nepăsătoare. În spatele lor vulcanul stă însă gata să explodeze iar eu nu sunt pregătită pentru asta și nici nu voi fi vreodată.

       Deci nu voi fi niciodată organizator de evenimente. Mi-am scos asta din cap la fel cum mi-am scos ideea de a lucra într-o agenție de turism unde să le povestesc oamenilor despre locuri de vizitat. Pare frumos dar, de fapt, asta înseamnă vânzări iar eu știu exact ce înseamnă să lucrezi în vânzări. Mi-am dat seama că nu e ceea ce îmi place și nu mi se potrivește deloc. De asemenea știu acum cu certitudine că nu mi-ar fi plăcut să fiu profesor (datorită uriașului consum nervos) și nici medic veterinar deși iubesc toate animalele. Cred că aș fi plâns în fiecare zi de mila lor.

       Sunt sigură că și voi v-ați pus această întrebare: care este meseria pe care nu ați vrea niciodată să o practicați?

Read More

• M-am tuns. Eu singură, fără să merg la coafor pentru asta. Mai bine spus, am început demersurile/ pregătirile sau cum vreți să le spuneți,  pentru o nouă tunsoare. M-am plicitisit de părul tuns în scări și aș vrea să-l aduc pe tot la același nivel și să renunț la breton. Deocamdată am tăiat cam 1 cm din lungime, nimeni nu mi-a spus că ar fi observat ceva dar eu văd deja diferența și-mi vine să mă uit tot timpul în oglindă 🙂
• Am primit comanda de la Mangooutlet, exact la timp, așa cum am fost informată prin sms și mail. Continui să-mi respect principiul după care nu cumpăr haine decât în perioada reducerilor iar de firma aceasta sunt mai mult decât mulțumită. De data asta m-am combinat cu două prietene, valoarea coemenzii a fost peste 400 de lei și nu am plătit nicio taxă de transport. Acesta este portmoneul pe care l-am cumpărat, a costat 33 de lei iar dacă vreți să vedeți tot ce mi-am luat, dați un semn.

• Am citit ”Jurnalul unui român în America” de Silviu Brizu. Am râs cu lacrimi savurând povestirile unui emigrant și ca să vă faceți o părere, redau aici un paragraf.

         Când mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare pentru un animal de companie, că face mizerie multă etc. Când le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cât cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănânc, de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășite de simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal și să-l mănânci, așa, ca un barbar? Eh, când am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la protecția animalelor-PETA, am început să le explic  că e un obicei tradițional românesc și să le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistând pe secționarea carotidei și colectarea sângelui într-un lighean, de preferință cu smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sângeretelui și mai ales a borindăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la borindău, la fel cum nu știu nici in românește, dar le-am explicat ca e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sânge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul, ca acum deja se strânsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau când cu milă, când cu dezgust. Apoi, zic, pârlim șoriciul cu paie, sau la butelie, daca stăm la bloc, și tăiem urechile animalului, pe care le dăm copiilor sa le consume pe loc, cu puțina sare asta dupa ce le facem niste poze călare pe animalul pârlit. Au mai plecat vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conștient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atâta atenție nu o să mai prind, poate, niciodată. 

• Am inaugurat noua mea adresă de blog pe domeniu propriu  dar despre asta am scris aici.
• Am petrecut o seară plăcută la Castelul Prințul Vânător cu prieteni vechi și dragi. Deși începutul a fost oarecum tensionat, chelnerii fiind toți foarte agitați și prinși cu pregătirile unei petreceri private, până la urmă a ieșit totul bine, am ascultat muzică bună iar mâncarea a fost excelentă. Între timp am văzut că alături de noi își serba ziua cel care s-a autointitulat Prințul Paul de România. Deci el fusese cauza care tulburase liniștea ce domnește de obicei în acest local. Prinți și prințese la Castel. Atmosferă regală, ce mai!

• M-am revoltat încă o dată față de primitivismul obiceiurilor de Sfânta Maria și aici mă refer la ciudățeniile care se petrec la Mănăstirea Nicula. Înconjuratul bisericii târându-te pe coate și pe genunchi mi se pare ridicol, anacronic, umilitor și mai ales inutil. Credința și dragostea față de Dumnezeu nu ar trebui să lase ca astfel de manifestări să fie încurajate. Eu personal găsesc că este revoltător ca un preot să inducă ideea că dacă faci acest lucru ți se va îndeplini o mare dorință.
• Am trimis prin poștă cererea de reziliere a contractului cu Telekom. Plăteam 47 de lei pe lună degeaba pentru că vorbeam pe telefonul fix doar cu mama deși am sute de minute și pe mobil. Acum aștept să mă sune și să încerce să mă convingă să-mi schimb decizia. Mi s-a părut așa ciudat când am predat scrisoarea la poștă amintindu-mi cât de greu a fost să ne instalăm postul telefonic în urmă cu 20 de ani. Cîte pile și câte relații am pus în funcțiune,  ce lux era să ai telefon și câți ne-au invidiat pentru marea realizare… iar acum nu știi cum să te scapi mai repede  de el. Mda… viața asta e o roată care nu stă degeaba niciodată.

      A fost o săptămână caniculară și un pic agitată dar mă bucur totuși că încă vara e aici. Verbul săptămânii voastre care a fost?

Read More