Noul meu blog

        Mai în glumă, mai în serios, mi-am dorit să devin blogger profesionist chiar dacă nu știu exact ce înseamnă asta. Ceea ce însă știu cu siguranță este că un profesionist adevărat ar trebui să scrie pe propriul domeniu (.com, .ro, .eu, .info) și nu pe o platformă gratuită așa cum este blogspot.  Adică așa am auzit prin târg și mi s-a părut logic și de bun simț,  drept pentru care când am fost întrebată ce îmi doresc de ziua mea, am știut exact ce vreau: să mă instalez pe moșia proprie care se cheamă ioanaspune.ro. Și dorința mi s-a îndeplinit, domeniul  fiind de acum al meu pe viață.

       De aici au început însă complicațiile. Mi-a fost foarte greu să găsesc pe cineva să mă ajute să migrez, adică să mut, conținutul vechiului blog pe noul domeniu. Eu nu știu să fac asta chiar dacă există enșpe mii de tutoriale pe youtube. Probabil că pentru cineva care a făcut acest lucru de multe ori, e o treabă de juma de oră sau poate nici atât. Chiar dacă așa pare, nu e totuși floare la ureche pentru că aparențele înșeală. În spatele acelei jumătăți de oră stau de fapt zile întregi de învățat, experimentat și testat. Ca în orice domeniu, e vorba de experiență. Privind de pe margine, pare ușor. Poate ați văzut băieții aceia care întind blatul de pizza cu o dexteritate de jongler, făcând un cerc perfect, subțire și aproape transparent în timp ce fac spectacol. Aruncă aluatul în aer, îl prind înapoi cu o singură mână, îl învârt pe un deget, îl întorc pe toate părțile alungindu-l și sucindu-l ca într-o joacă de copil. Pare simplu, nu? Încercați să faceți asta acasă, pe masa din bucătărie și pentru început o să vă alegeți numai cu bucăți de aluat rupte și făină împrăștiată peste tot.

        Așa și cu blogul meu.  Nu am avut nici puterea, nici timpul, nici dispoziția să o iau de la începutul începuturilor așa că am apelat la un specialist. Prima încercare am ratat-o cu succes. Am început o corespondență pe mail cu cineva care se lăuda pe site-ul propriu că face acest lucru de mulți ani și că are doar clienți mulțumiți. Am scris și am așteptat răspuns dar nimic. Am presupus că mailul meu a intrat în spam și am scris a doua oară. Da, se poate  ”scumpa mea”, așa mi-a răspuns. Probabil nu ți-am văzut primul mail pentru că primesc  enorm de multe mailuri și sunt cam zăpăcită. Serios?? Pff, oare peste ce profesionist am nimerit?  Toată treaba mă costa 30 de dolari, mie mi s-a părut un preț rezonabil, am zis ok și mi-a spus că o să-mi trimită factura urmând să stabilim cum facem cu schimbul de parole.  Au trecut vreo trei săptămâni de atunci și încă aștept factura. Glumesc desigur pentru că mi-am dat și eu seama că de unii numai gura e, așa că am apelat la prieteni  și din unul în altul am ajuns la Damian căruia îi mulțumesc pentru ajutor.

        Sunt acum migrată și fericită posesoare de blog pe domeniu nou-nouț. De fapt nu știu dacă fericită e chiar cuvântul potrivit. Mai degrabă  un fel de fericito-disperată pentru că nu prea știu de unde să mă apuc. Deocamdată nimic nu-mi iese. Cred, adică sper, să pot publica acest articol. Pare simplu. La fel de simplu pare și să schimbi puțin aspectul blogului. Am modificat puțin culorile. În preview totul pare ok dar  nu găsesc nicăieri opțiunea/ butonul /ceva unde să scrie apply. De aseară caut. M-am culcat cu niște draci de-mi venea să trântesc ceva. Nu pot să înțeleg expresia ”fericiți cei săraci cu duhul” că eu dacă nu înțeleg ceva intru în depresie.

        Meniul  din spatele blogului e jumătate în română, jumătate în engleză. La prima vedere ai zice că dacă e în limba maternă îți vine mai ușor. Mie, nu. Chiar deloc. De 20 de ani tot ce e legat de calculatoare pentru mine e în engleză. La un moment dat, tot ieri, am căutat pe google translate cum se traduce antet. Header! Parcă m-am prostit. Păi dacă îmi zicea așa de la început, știam din prima 🙂 Că doar cu header și footer lucrez în word de când mă știu. Da, cele mai multe cuvinte îmi vin mai ușor în engleză. Trebuie să fac cumva să aduc totul înapoi în engleză, mi-ar fi mai ușor și pentru tutorialele care îmi arată cum să fac una-alta.

       Acum am emoții. Acesta este primul articol pe noul blog și parcă sunt în prima zi de școală. Să văd acum dacă pot să inserez  linkul și să văd dacă găsesc editorul de texte apoi încep din nou săpăturile pentru schimbarea culorilor. Urați-mi noroc 🙂

 

Share This:

Read More

Liebster Award – un joc în lanț

      Liebster award este un fel de decorație sau medalie sau premiu sau cum vreți să-i spuneți care se acordă de către un blogger unui alt blogger și care există, evident, doar în mediul virtual.  Are origini germane după cum îi spune numele și în traducere liberă ar însemna cel mai iubit, cel mai drag, cel mai dulce, cel mai plăcut sau ceva de genul ăsta. Oricum ceva de bine. De foarte bine.
      Este un fel de joc în lanț, adică odată ce ai primit titlul trebuie să-l dai mai departe respectând regulile. Dacă refuzi să faci acest lucru înseamnă fie că nu ai chef, fie că îți lipsește simțul umorului, fie că nu ai timp și, deși eu cred că nu se întâmplă nimic, gurile rele spun că s-ar putea ca blogul să-ți intre pe o pantă descendentă :))))) Decât să riscăm, mai bine să fim prevăzători.
      Deci, să purcedem la treabă. În primul rând trebuie să-i mulțumești celui care te-a nominalizat iar eu îi mulțumesc lui Cătălin că s-a gândit la mine.
       Iar acum să răspund întrebărilor primite (11 la număr):
  1. Cine eşti şi cât de multe poţi spune despre tine? Sunt Ioana, poza o vedeți pe prima pagină și am scris 50 de lucruri despre mine aici.
  2. În ce perioadă a anului eşti cel mai aproape de blogul tău/de cititorii lui? Cred că iarna când ne retragem cu toții în vizuină și avem timp de răsfoit internetul.
  3. Poezie sau proză? De ce? Nu pot să fac o astfel de alegere pentru că citesc cu plăcere ambele genuri. Asta e ca și cum m-ai întreba apă sau aer? Nu poți trăi fără niciuna din ele.
  4. Câţi bani ai vrea să câştigi lunar pentru a nu te considera neîndreptăţit? Dacă mă compar cu cei care trăiesc în lumea mai puțin civilizată, mă consider o norocoasă pentru că am întotdeauna ce să mănânc și un loc unde să dorm confortabil. Nu sufăr de foame, frig sau sete, am haine frumoase și sunt sănătoasă. Sigur că aș vrea bani cât de mulți dar nu mă consider neîndreptățită.
  5. Cât de cheltuitor eşti? Acesta e un subiect mult prea intim 🙂 Aproape la fel de personal ca și religia și vă spun doar că sunt mai cheltuitoare decât aș vrea să fiu.
  6. Când crezi că eşti cel mai singur? Toți oamenii sunt singuri când se nasc și când mor. Între cele două evenimente , de bine, de rău, tot mai găsești pe cineva cu care să schimbi o vorbă.
  7. Ce hobby-uri ai? Îmi place să cos la mașină. Și scrisul poate fi un hobby, nu? Dar creșterea, iubirea și giugiuleala de pisici? Oare acesta poate fi considerat un hobby?
  8. Cât de popular eşti în cercul tău de prieteni? Are legătură popularitatea cu blogging-ul? Nu cred că sunt o persoană ”populară” dar nici una pe care să nu o observi. Presupun că sunt undeva la mijloc. Într-un fel popularitatea are legătură cu succesul în blogging și aici mă refer la vedete care au mii de vizualizări fără să aibă conținut de calitate.
  9. Cât de des mergi în cluburi şi la concerte/spectacole? În cluburi niciodată. La spectacole merg cât de des pot. Ador baletul.
  10. Mai sunt 48 de ore până la Sfârşitul Lumii. Cum ţi le petreci? Aș lua un somnifer puternic să dorm și să nu mai știu nimic.
  11. Ce părere ai despre tineretul din „ziua de azi”? Niște obraznici. Niște prost-crescuți. Niște neica-nimeni. Glumesc desigur 🙂 Cu siguranță aș vrea să fiu în locul lor pentru că exact așa am fost și noi. Nu-mi place să judec oamenii și cu atât mai puțin generațiile.

Acum trebuie să nominalizez 11 bloggeri care vor răspunde la alte întrebări alese de mine iar aceștia sunt:

Întrebările pentru cei nominalizați sunt:

  1. Ce loc din lume ai vrea să vizitezi măcar o dată în viață?
  2. Care este cartea pe care o poți reciti cu plăcere oricând?
  3. Ce sfat ți-ai da ție însuți, celui de la 16 ani?
  4. Care a fost obiectul de studiu preferat la școală?
  5. Dacă ar fi să mulțumești unui om din viața ta, care ar fi acela?
  6. Ce iubești mai mult, pisicile sau câinii?
  7. Dacă ar trebui să-ți alegi acum o altă meserie, către ce te-ai îndrepta?
  8. Care crezi că a fost cea mai mare invenție a omenirii?
  9. De unde s-au inspirat părinții tăi când ți-au ales numele?
  10. Care este primul lucru pe care îl remarci la o persoană?
  11. Când ai plâns ultima oară?
      Și cam atât. Pentru ca cei nominalizați să afle acest lucru, ar fi bine să le trimiteți un link așa cum o să fac eu acum.

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile

         Astea sunt primele lucruri care îmi vin în cap când mă gândesc la săptămâna trecută:

  • Am vărsat iaurtul Danone în poșetă. De fapt nu eu, ci s-a vărsat singur și nu pot să înțeleg cum s-a întâmplat una ca asta pentru că în fiecare zi, de 10 ani încoace, dimineața când plec la servici îmi strecor un mic borcănaș în geantă. Asta e, evenimentul s-a produs și a fost dezgustător. Am curățat, nu m-am învățat minte și continui să fac la fel.
  • Am sărbătorit-o pe mama de ziua ei. Petrecerile cu familia sunt foarte reușite în zilele de vară când stăm cu toții sub vie în curte și ne îndepărtăm de betoanele încinse. Mai ales dacă mâncăm pizza și nu sarmale.
  • Am ieșit la terasă (la Chios, în Parcul Mare din Cluj) împreună cu sora mea și cu nepoțica Silvia. Noi am băut bere dar pentru copii așa mici nu aveau nimic așa că am fost nevoită să îi dau ceea ce îi adusesem de acasă 🙂
  • Mi-am cumpărat un parfum pe care mi-l doream de mult (I love love de la Moschino) și despre care am scris aici.
  • Mi-am găsit colierul galben pe care îl caut de la începutul verii și despre care credeam că l-am pierdut. Eram aproape sigură că l-am uitat în camera de hotel de la Brașov când am fost în aprilie dar, căutând mai temeinic, l-am găsit pe fundul unei cutii cu mărgele. Aș putea jura că nu eu l-am pus acolo dar asta ar fi o mare greșeală.
  • Am avut musafiri de mai multe ori așa că programul de după-masa/ seara/ noaptea mi-a fost modificat față de rutina zilnică.
  • Am călcat o tonă de haine într-o seară când s-a răcorit puțin afară. Deși aproape nu mai aveam cu ce mă îmbrăca, pe canicula asta mi-era groază sa bag fierul de călcat în priză.

Sunt la al treilea exercițiu de acest gen și constat cu surprindere că nu este chiar ușor să găsești lucruri care să merite a fi menționate în retrospectiva unei săptămâni. Să fie viața mea chiar atât de plictisitoare?

Share This:

Read More

Salutare, taică… și noroc!

      M-am trezit greu azi dimineață. Greu e un fel de-a spune pentru că de fapt m-am ridicat din pat la 5 și ceva. Sylvestra mă gâdila cu mustățile pe față iar cum nu mai puteam adormi la loc mi-am urmat rutina zilnică destul de apatică și absentă fără să mă gândesc la nimic. Mi-am băut cafeaua, am făcut un duș, m-am pieptănat, m-am machiat, m-am aranjat și am plecat spre servici. Autobuzul a venit imediat și în afara de ‘neața n-am schimbat niciun cuvânt cu nimeni. Nici colega cu care mă întânesc de obicei în stație nu avea chef de povești vânătorești așa că în timp ce mașina mă legăna de la o groapă la alta, era să adorm ținându-mă de bară. Am făcut cei câțiva pași prin părculeț ca un automat, cu ochii pe jumătate închiși și cu mintea blocată fără să văd nimic în jur.
      Și pe când credeam că o să adorm în picioare, zbang! revelația m-a lovit în moalele capului. Starea de amorțeală mi s-a spulberat brusc în momentul în care am ajuns lângă condica de prezență. Impunătoare, blondă, sigură pe ea și fixându-mă cu privirea, mă aștepta ea, doamna la care mă gândesc de câteva zile și pe care nu reușesc să o reperez în timp și spațiu. Doamna cu care m-am intersectat zilele trecute pe stradă și care mi-a ținut o teorie soră cu o lecție de comportament. Doamna care mi-a făcut morală și s-a crizat că nu am salutat-o.
      Mie nici acum nu-mi vine să cred ce-am pățit și, deși pe moment am fost șocată, acum îmi vine să râd. Să vă spun cum s-a întâmplat. Cred că vineri a fost asta. Mergeam eu liniștită pe trotuar când, din sens opus, o doamnă se oprește lângă mine și începe, nu chiar să țipe, dar să strige destul de tare Ce-i cu tine, de ce nu mă mai saluți? nu mă mai cunoști? Eu, blocată, mă uit în spate să văd cu cine vorbește dar nu mai era nimeni în jur și oricum vedeam că se uită la mine și nu la altcineva. Deci, clar, eu eram ținta. M-am speriat și am intrat în defensivă: Ba da, cum să nu te cunosc, scuză-mă dar nu te-am observat… Jur că habar n-aveam cine este, puteai să mă pici cu ceară și nu aș fi putut să dau vreun indiciu unde ne-am mai fi întâlnit în această viață. Despre numele ei nici nu putea fi vorba. În timp ce creierul meu scana tabelele cu fostele colege din grădiniță, școala, primară, liceu, facultate, vecine de bloc, de stradă sau de servici politețea din mine răzbește la suprafață și îmi mai cer scuze încă o dată ba chiar o întreb și ce mai face în speranța că astfel o voi putea identifica. Dar ea se rezumă la a-mi spune doar Bine, am crezut că te faci că nu mă mai cunoști și pleacă mai departe. Am rămas trăznită în mijlocul drumului.
Nu-mi stă în obicei să nu salut oamenii. Mi se întâmplă foarte des, aproape zilnic, să mă salute oameni pe care nu-i recunosc dar nu mă doare gura să le întorc un bună ziua. Așa cum eu o recunosc pe stradă pe vânzătoarea de la Profi pentru că de acolo îmi fac cumpărăturile (deși ea în mod sigur nu mă știe), la fel mă recunosc pe mine cei pe care i-am avut clienți atunci când lucram în bancă. Nu salut prima, că nu am cum dacă nu-i știu, dar răspund de fiecare dată. Dar să mă apuc să strig după oameni pe stradă… never-ever. Aveam la un moment dat o vecină de bloc, o persoană în vârstă care nu-mi răspundea niciodată la salut. Mi-am spus că sau nu vede, sau nu aude dar nu mi-a trecut prin cap să o întreb ce are cu mine sau să mă supăr că nu schimbăm politețuri.
Dar tipa asta habar n-aveam cine poate fi. Până acasă mi-am stors creierii făcând tot felul de ipoteze, eliminând posibile variante și făcând asocieri. Nimic. Figura ei, deși nu total străină, nu-mi aducea aminte de nimeni. Până la urmă, prin eliminare, am ajuns la concluzia că s-ar putea, adică ar putea fi luată în considerare, o fostă colegă din școala generală, mai mare cu doi sau trei ani ca mine care acum e medic dar cu care nu cred să fi vorbit vreodată. O știam, așa cum se știu copiii din curtea școlii, iar parcă mama îi fusese dirigintă. Deși ceva nu se potrivea, doar nu ne salutasem niciodată, am rămas la această concluzie și mi-am propus ca atunci când voi putea, să fac niște investigații suplimentare.
Gândul acesta m-a bântuit câteva zile până în dimineața asta când revelația m-a izbit din plin. Era acolo, lângă măsuța pe care se află condica de prezență, așteptând să o salut. M-am luminat dintr-odată și m-am liniștit. Doamna ofensată nu este presupusa doctoriță ci este colegă de servici cu mine. Jesus! Lucrez de trei luni la un job nou, în instituție sunt aproape 300 de oameni cu care mă întâlnesc rar spre deloc pentru că nu colaborez cu toți. Cu unii n-am vorbit niciodată, pe unii nici măcar nu i-am văzut încă. Dar suntem colegi. Încă nu îi cunosc pe toți. Pe mine și pe celălalt nou venit probabil ne-au observat mai ușor, ei se știu de ani de zile, noi suntem noutățile și abia cu timpul  o să ne integrăm cu totul. Deocamdată pe unii îi știu doar din vedere, pe alții nici măcar atât.
Ce ușurare! Dilema s-a descâlcit. Doamna (că încă nu am aflat cum o cheamă) poate să fie liniștită de acum înainte. O să o salut de la o sută de metri și o să-i urez o zi frumoasă fără să pierd nicio ocazie. Sper să o fac fericită 🙂

Share This:

Read More

Ce-am făcut în ultima săptămână #2

     E luni dimineața, o nouă săptămână a început promițător dar deocamdată arunc o privire retrospectivă peste cea care tocmai s-a încheiat.
  • Am început să țin un jurnal al numărului de calorii pe care le ingerez zilnic astfel încât să pot ține o oareșce dietă care să nu depășească 1200. Deocamdată am reușit să notez absolut tot și sper ca în patru săptămâni să dau jos patru kilograme fără să mă privez de nimic, doar mâncând mai puțin. Dacă acest plan o să-mi reușească, o să vă spun pe larg ce și cum.
    IMAG1551 (1)
  • Am uitat (din nou) să-mi fac abonament la autobuz și continui să plătesc prin sms ceea ce înseamnă o cheltuială în plus de aproape 20 de lei pe lună.
  • Am plătit avansul pentru excursia pe care o voi face în Grecia la începutul lui septembrie. Este prima dată când o să merg pentru a doua oară în același loc, adică în insula Thassos. Bine nu exact în același loc, de data asta în altă localitate, în Skala Panagias. Abia aștept.
  • Am auzit o știre care m-a lăsat mască. Agricultorii din România amenință că vor da în judecată Administrația de Meteorologie pentru că nu i-a avertizat că va fi secetă și, astfel, aceștia nu și-au luat măsuri de precauție recoltele fiind compromise din lipsa ploilor. Cred că la fel de bine ar putea să-l dea în judecată direct pe Dumnezeu.
  • Am vorbit la telefon cel puțin o oră pe zi. Cu mama, cu soră-mea, cu Cristina, cu soacră-mea și cu cine am mai apucat. Cu soțul am vorbit pe Viber dar tot un fel de telefon se cheamă.
  • Am primit un aparat de curățat scame, purecii ăia de se fac pe mânecile puloverelor de nu-ți mai vine să le porți. Încă nu l-am încercat și sunt destul de curioasă dacă și cum funcționează. Ați mai văzut așa ceva?
  • Am făcut ordine în sertarul cu fotografii. Multe poze, albume și… filme developate în urmă cu zeci de ani. Nu știu ce să fac cu ele. Să le mai țin, să le arunc? Cred că de acum înainte o să le tot mut dintr-un loc în altul dar nu cred să mai aibă vreo utilitate.
      Săptămâna voastră a fost mai productivă decât a mea?

Share This:

Read More