Povestea mea cu Danone

         Prima întâlnire cu Danone am avut-o prin 91-92 si am stat foarte mult pe gânduri dacă sa va povestesc sau nu despre asta. Până la urmă m-am gândit ca e o întâmplare care face parte din viața mea si, chiar daca e mai rușinoasă ciudată, merită relatată.
         Era perioada când încă multe grupuri de francezi veneau cu ”ajutoare” in România, țară despre care nu stiau mai nimic. Multi dintre ei se asteptau sa gaseasca un tărâm semi-sălbatic dar odată ajunși aici aveau surpriza să întâlnească oameni de acelasi nivel intelectual cu ei doar că mult mai saraci. Si mult mai putin umblati prin lume.
         Părinții mei erau profesori și încă nu se pensionaseră iar cum ajutoarele erau destinate in special scolilor am avut ocazia sa intru in contact cu multi francezi care veneau cu astfel de acțiuni umanitare. De multe ori  erau cazați la părinții mei acasă iar cu unii dintre ei am legat prietenii care se păstrează si in ziua de azi.
         La una din aceste vizite au venit doua doamne, profesoare într-un orășel din Alsacia. Dupa ce s-au instalat la ai mei si-au desfacut bagajele (făcusera doua zile pe drum) ca sa isi puna ordine in lucruri. Ca orice om obisnuit avusesera mâncare cu ele pe drum și in urma calatoriei destul de obositoare se adunaseră diverse ambalaje goale în gențile lor. M-au intrebat unde ținem lada cu gunoi (nu cea mică, de sub chiuveta din bucătărie, ca tot omul) ci tomberonul din curte. Le-am dus cu mine și le-am arătat iar ele au aruncat tot felul de sticle, cartoane, hârtii, celofane …si niste păhărele din plastic frumos colorate … nu-mi venea sa cred ca aruncă așa ceva la gunoi ! Erau prea frumoase și păreau că încă se mai pot folosi mult timp.
După ce ele s-au intors în casă m-am dus pâș-pâș înapoi să studiez comoara din gunoi. Erau păhărele de iaurt Danone cu myrtille (nu știam ce-s alea , m-am uitat in dictionar si am văzut ca erau afine). Păhărelele erau făcute dintr-un plastic destul de gros (mult mai tare decat ceea ce gasim noi acum in supermarket) si erau cilindrice. Aveau un desen frumos pe ele și mi s-au părut perfecte pentru un set de picnic. Fără sa clipesc le-am luat pe toate din gunoi, nu mai țin minte câte erau, vreo 5-6,  le-am spălat si le-am dus acasă la mine.
              Da, exact așa am făcut. Am luat din gunoi ambalaje de unică folosință aruncate de alții.
        Eram atat de înapoiați la vremea aia iar diferența era uriașă între noi si occident. Ca să cumpărăm iaurt sau sana încă mergeam la magazin cu borcane la schimb. De iaurt cu fructe nu auzise neam de neamul meu.  Așa arăta un borcan de iaurt din acea vreme si se vede că era o mare diferență între ”achizițiile”  mele si borcanul de mai jos, nu ?
         Am folosit păhărelele de la Danone două sau trei veri la rând la fiecare ieșire la iarbă verde. Noi, adulții beam cafea din ele iar copiii suc. Paharele de plastic mi-au fost admirate si lăudate de toți prietenii (chiar mă invidiau pentru ele)  iar mie îmi plăcea Danone încă dinainte să gust vreun iaurt 🙂
         Prima relație ”intimă” cu Danone am avut-o în Franța (tot în anii 90) când am mâncat un iaurt cu zmeură. Mi-a placut extraordinar de mult, până atunci pentru mine iaurtul era … iaurt si gata. Ceva acrisor, alb si cu consistență vâscoasă. Nu am înțeles de ce se chema ”yaourt” ca nu avea nici o legătura cu ceea ce era in mintea mea până atunci. Ca să nu mai spun de iaurtul ”aux pépites de chocolat” un alt desert grozav. Aș fi mâncat numai Danone în tot felul de combinații.
        Se pare totuși că gusturile omului se mai schimbă si intre timp am renuntat la iaurturile cu fructe. Dar nu la Danone. Timp de 4 ani am mâncat zi de zi un iaurt simplu, natural , cu un covrig cald cu susan care mi-l aducea o colegă in fiecare dimineață la servici. Ăsta era micul dejun, nu apucam sa mănânc înainte să plec  de acasă si atunci primul lucru care il faceam cand ajungeam la
birou era sa imi desfac iaurtul. De curând am descoperit crema de zahăr ars… bine, cred ca ăsta chiar nu mai e ”iaurt” dar imi place teribil.
         Am intrat pe site la Danone si am vazut ca au facut treabă bună de când au venit in România. Mai mult de 1 milion de iaurturi pe zi ? Nici să le numeri nu apuci 🙂 Nu mi-am dat seama până acum cât de puternici sunt pe piață deși, dacă stau să mă gândesc un pic, la raionul de iaurturi mai mult de jumătate din rafturi sunt pline cu Danone. Iar eu staționez destul de mult în zonă.
Cu asta se mândresc cei de la Danone și se vede că au cu ce:

Later edit : tot atunci am mai luat din gunoi și o sticlă goală de plastic 🙂 . Acum mă simt ușurată, am mărturisit tot.

Share This:

Read More

Iubesc două orașe

         Iubesc Clujul Bucureștiul. Ba nu, totuși Clujul. Nu mă pot decide.

 

          Când mă gândesc la Cluj in mintea mea  se deruleaza un film. Când ma gandesc la Bucuresti filmul e dat pe  repede inainte. Pentru mine asta e diferenta esentiala intre cele  doua orase : ritmul de viata.
         Ideea ca la Cluj oamenii sunt mai  civilizati este un mit. Cred ca oameni de toate felurile sunt pretutindeni,  depinde ce alegem sa vedem. Si, din pacate, oameni care sa zambeasca  pe strada nu prea vedem nicaieri in Românica noastră. Am observat  ca daca zambesti unui necunoscut in cele mai multe cazuri acesta va fi  surprins si va intoarce privirea în alta parte, foarte rar o sa iti  intoarca zâmbetul. Nu mă refer la flirt ci la acel zambet  de politețe pe care il întalnesti cam peste tot in Europa.
         Nu stiu ce prefer : ritmul lent sau  ritmul alert. Din acest punct de vedere ma adaptez usor desi cand  sunt in Bucuresti si ies dimineata pe strada imi vine sa rad cand vad  cohortele de oameni alergand in grup de parca au intarziat cu totii la  servici. E asa o disperare pe chipurile lor încrâncenate de parca ar fi o chestiune  de viata si de moarte.
         Când esti pieton in Bucuresti iti dai  seama ca aproape nimeni nu așteaptă sa se faca verde la semafor. Toti  incearca sa fenteze putin si sa castige 6-7 secunde esentiale pentru propria prosperitate. La  Cluj poti sa vezi șoseaua libera pe ambele sensuri pe distanta de un  kilometru dar nu ai sa vezi pe nimeni trecand pe rosu. Toti asteapta  cuminti sa se schimbe culoarea ca sa traverseze linistiti si in  deplina legalitate. Aici ma simt clujeanca get beget, nu as trece pe  rosu nici sa ma pici cu ceara.
         Metroul este un plus clar al  Bucurestiului iar eu ador sa merg cu metroul. Mi se pare rapid,  ieftin, civilizat si interesant. Metroul are un big like din partea mea.
          Cei care se plâng de aglomeratia de la  metrou inseamna ca nu stiu ce e aia aglomeratie. In mod sigur nu au  vazut metroul din Londra la orele de varf. Eu am stat la coada 10  minute doar ca sa ajung la scarile rulante care coborau in subteran.  Nu ca n-ar fi fost interesant sa fiu inconjurata de toate rasele  pamantului si sa aud limbi pe care nici macar nu le-am putut  identifica, dar ma intreb cum e sa faci acest drum zilnic . Si sunt o  multime de oameni care il fac, oameni fara fumuri in cap, oameni care  castiga de 50 de ori mai mult decat asistentele tv carora li se face  rau daca nu sunt in masina personala si isi dau ochii peste cap cand  aud de mijloace de transport in comun.
         Daca mă gândesc la climă aici prefer, de  departe, Clujul. Zilele caniculare de vară alternează firesc cu nopti  racoroase in care poti sa-ti tragi sufletul. La Bucuresti insa nici  noaptea nu se racoreste si din iunie pana in septembrie orasul  fierbe. Iarna sufla crivățul, viscolește mereu si se formeaza munti de  zapada. La Cluj, chiar daca e mai frig, se intampla foarte rar sa  bata vantul.
         In Bucuresti toate magazinele sunt  deschise duminica ceea ce imi place. Orice boutique din centru isi  asteapta cumparatorii cu usa deschisa in fiecare zi a saptamanii si la orice oră străzile sunt un furnicar. La  Cluj sunt deschise doar mall-urile, centrul este tot ferecat cu o mie  de lacate. In afara de Piata Muzeului si inca 2-3 locuri cu terase  orasul pare mort.
         Si ce lipseste la Cluj si mi se pare grav de tot  … este IKEA. Magazinul, ca magazinul… sa zicem ca mi-e suficient  sa-l vizitez de cateva ori pe an cand ajung la Bucuresti dar  restaurantul… ah, restaurantul imi lipseste cu adevarat.
Chiftelutele suedeze sunt foarte bune (si ieftine – farfuria din poza costă 10.5 lei) si asta nu o spun
doar eu ci toti oamenii ăia care stau la coada la restaurantul cu  autoservire. Sambata si duminica aproape nu gasesti masa libera.

Viata culturala nu sufera comparatie,  ar fi nedrept sa punem in balanta cele doua orase pentru ca totul se desfasoara la alta scara. Un boxer de la  categoria muscă nu va concura niciodata cu unul de la categoria  grea, nu ? Dupa cum se spune, la Bucuresti se dă ora fixă, aici  sunt o multime de spectacole, concerte, filme, evenimente, muzee,  expozitii, doar e capitala. N-as putea alege decat Bucurestiul.

         Ce detest la unii bucuresteni (de  obicei cei nativi) este ca isi vorbesc de rau orasul. Că e mizerie,  că e aglomerat, ca aerul este irespirabil, ca se fura sau ca traficul  e infernal. Asta nu am intalnit niciodata la clujeni. Lor le place  unde locuiesc. Iar cui nu-i place unde sta e liber sa se mute  oriunde. Așa că…
         (Dacă nu-ți place unde te afli, mută-te. Nu ești un copac).

Share This:

Read More

SPF de la Eucerin

         Nu stiu cand au aparut in Romania cremele de protectie solara dar sunt aproape sigura ca numai dupa revolutie. Copil fiind, imi aduc aminte ca mergeam la mare, in tabara la Năvodari, iar profesoara ne repeta mereu cat de sanatos este soarele si ne punea sa stam intinsi pe cearceafuri ca sa ne bronzam ”peste tot”.
         Nimeni nu folosea , de fapt nici nu auzisem de crema de protectie solara . Pe piata exista un ulei de corp (cred ca
singurul din comert) care se numea ”Bronzol” si care avea ca efect intensificarea bronzului. Sau cel putin asa scria pe sticluta. Nu avea factor de protectie iar pielea ramanea teribil de unsuroasa si neplacuta la atingere. Iar ca bonus primeai nisip lipit pe pielea unsa. Eu nu am avut niciodata Bronzol dar unele fete mai emancipate il foloseau si ca sa ne faca un favor ne mai ungeau cateodata si pe noi, novicele. Seara aratam ca niste raci proaspat fierti si ne ungeam cu iaurt unele pe altele ca sa ne treaca usturimea.
         Din fericire pielea mea este destul de rezistenta si nu am suferit vreodata arsuri grave dar aveam colege blonde, cu pielea mai alba decat a mea care pătimeau teribil dupa aceste bai de soare. Nu stiam atunci cat de periculoase pot sa fie razele soarelui si ce dezastre pot produce asupra pielii. Habar nu aveam la ce riscuri ne expunem si ca am putea face cancer de piele. Din fericire intre timp am intrat si noi in randul lumii civilizate si am aflat ce ne face si ce nu ne
face bine…
         Am facut un mica documentare pe internet  sa vad ce si cum e cu acest SPF si am gasit doua lucruri pe care nu le stiam, interesante zic eu :
         1 Conceptul de SPF (Sun Protection Factor) a fost introdus in anul 1962 si masoara eficacitatea aplicarii a 2 mg de crema pe un cm2 de piele. Deci este un standard international. Exista mai multi chimisti si farmacisti   care isi revendica titlul de a fi inventatorii cremei de protectie solara dar nu se stie exact cine a fost primul.
         2 SPF-ul se calculeaza matematic, deci ceea ce vedem pe produse (factor 15, 30 sau 50) rezulta in urma unui calcul strict.  Asa arata formula de calcul a SPF-ului:
         Brrrrr !! Este pentru specialisti, evident, eu oricum nu am inteles nimic. Am citit doar ca simbolurile acelea reprezinta spectrul de iradiere solara, factorul de protectie monocromatica si alte date masurabile. Deci e treaba serioasa.
         Treabă serioasă fac specialistii de la Eucerin, firmă care are deja mai mult de 100 de ani de existență (si experiență!)  si  care are produse exceptionale pentru si dupa expunerea la soare. Despre acestea scrie Adela Sirghie, pe care eu o citesc cu mare placere, aici.
         Am folosit crema cu SPF25 de la Eucerin cand am fost in Turcia in urma cu 2 ani. Nu am stat la plaja in mod exagerat, oricum ar fi fost insuportabil pentru ca la ora 10 dimineata deja erau 35 de grade dar am umblat mult pe jos (prin soare) in micile excursii prin imprejurimile oraselului in care am stat. Nu m-am ars deloc. Va intrebati daca fac reclama la Eucerin ? Să zicem că da, fac reclama, în sensul că atunci cand imi place ceva spun la toata lumea. Sau cum ar spune englezul: ”word of mouth”. Deci merita sa incercati.

Share This:

Read More

Cadou de la Orange


         Exact ca anul trecut de ziua mea Orange
mi-a facut un cadou. 10 minute nationale ! Si exact ca anul trecut am
avut aceeasi reactie de mirare … Am ridicat spranceana si un pic am strâmbat din nas. De ce sa-mi mai dea 10 minute ? Am
un abonament cu nu stiu cate mii de minute in retea si cateva sute in
afara retelei din care nu folosesc nici jumatate. Si atunci care e
scopul acestui cadou total inutil ? Poate compartimentul lor de Customer
Care trebuie sa bifeze o sarcina indeplinita ? Poate. Mai bine imi trimiteau doar un simplu
sms cu o urare de La multi ani. Pe langa faptul ca nu mi-au facut o
bucurie mi-am dat seama ca de fapt nu le pasa cu adevarat de client
necunoscându-i istoricul. E ca si când te-ai duce in vizita la
cineva cu un kilogram de cirese. Iar el locuieste in mijlocul unei
livezi de ciresi.
         Daca e sa-mi aduc aminte de mici
cadouri oferite de firme al caror client sunt primele care imi vin in
minte sunt Lidl si UPC. Cadouri foarte mici dar de care si acum imi
aduc aminte cu drag si simpatie.
         La Lidl am primit un mărțișor de 1
martie. Nu e mare lucru un mărțișor de plastic dar la mine s-a potrivit sa fie primul
martisor din an si chiar nu ma asteptam ca impreuna cu bonul de la
casă sa primesc si micul coșar.
 
 
         Iar UPC a avut anul trecut o campanie
foarte draguta si mi-a dat un mic baton de ciocolata in ziua de 2
decembrie cand am mers sa platesc o factura la sediul firmei.
 
 
         Sigur ca nu astept găleți, zahar si
ulei ca in campaniile electorale dar aceste mici gesturi de multe ori
fac diferenta. Si ne aduc un zambet pe față.

Share This:

Read More

O zi din viața mea

         Astazi a fost ziua mea si cum nu simt nevoia sa dau petreceri cu astfel de ocazii mi-am petrecut-o intr-un mod banal dar cat se poate de placut.
         M-am trezit cu noaptea in cap din cauza pisicii care nu mai avea somn si intrase cu totul intr-o punga de hartie ramasa pe jos in dormitor. Fosnea si incerca din rasputeri sa o rupa cu ghearele. Mi-am ferit privirea sa nu vada ca m-am trezit dar observase deja ca am ochii deschisi. Daca vede ca m-am trezit s-a zis cu somnul meu, incepe sa sara prin pat si sa imi faca un fel de masaj la cap (isi baga labutele prin parul meu) pana reuseste sa ma ridice in picioare si ma indrepte catre bucatarie unde isi asteapta pliculetul de mancare. Despre ea este vorba, o cheama Sylvestra si are aproape 4 ani:
         Mi-am facut o cafea, am deschis fereastra sa cuprind ziua frumoasa de vara si mi-am verificat Facebook-ul pe telefon. Explodase. O multime de mesaje de felicitare pentru ziua mea de la prietenii care nu dormisera toata noaptea altfel cum sa-mi explic atatea notificari la ora 6 dimineata ? A fost un sentiment placut. Fiindca a mai trecut un an din viata mea m-am uitat in oglinda sa vad daca mi-a aparut vreun rid nou si am constatat ca nu. Arătam chiar surprinzator de bine, cearcănele parca nu mai erau asa negre si adanci, deci era efectul cremei pe care o folosesc de cateva zile. Nu stiu de ce am cearcane atat de pronuntate tot timpul si cand sunt obosita si cand sunt perfect odihnita, înclin sa cred ca asa m-am nascut. Ma uit la pozele de cand aveam 10 ani si vad ca si atunci eram la fel de incercanata ca printesele bizantine pictate pe peretii bisericilor.
       Crema, de fapt un roll-on, pe care o am acum este cea de mai jos si am primit-o de la Vichy pentru ca am intrat in programul lor ”100 de zile, 100 de femei”.
          Programul e simplu : Vichy iti trimite produse (full size, nu mostre) si tu trebuie sa iti spui parerea despre acestea pe site-ul lor. M-am bucurat cand am fost selectata in program si acum ma bucur chiar mai tare cand vad ca nu e apa de ploaie ceea ce pun pe față. E apa de Vichy 🙂 Dupa cum am vazut inca se mai fac inscrieri asa ca daca va tenteaza puteti sa intrati pe site-ul lor aici .
          Dupa ce am vorbit vreo doua ore la telefon m-am mai uitat o data la cadourile primite si apoi am plecat sa imi petrec ziua pe strazile din Cluj. Ador sa ma plimb fara nici o tinta, sa observ oamenii si locurile si sa ma bucur de vremea frumoasa fara sa ma gandesc ca trebuie sa ajung undeva.
         Si m-am plimbat pe ici, pe colo

 

 

         Apoi mi-a atras atentia un afis al unei expozitii de pictura:
         Trebuie sa recunosc ca nu sunt o mare cunoscatoare de arta plastica, adica daca vad un tablou care nu ”reprezinta” nimic nu ma straduiesc sa gasesc  explicatii. Liniile trase aiurea si stropii aruncati la intamplare nu ma ating la nici o coarda sensibila. Dar expozitia era organizata in hotelul Continental si eram curioasa sa vad in ce hal a ajuns dupa cativa ani de nepasare. Cam asa arăta hotelul Continental in anii de glorie adica pana prin 2005:

Si asa arăta astăzi, 9 iunie 2014. Cu tencuiala si zugraveala decojite si gata sa-ti cada in cap, cu candelabrele prafuite, usile rupte, clantele ruginite, geamurile sparte… sinistru.

 

Am iesit de-a dreptul deprimata de acolo si ca sa imi schimb gandurile am intrat la libraria Humanitas de unde mi-am cumparat o carte: ”Douăzeci de ani în România”  de Maude Rea Parkinson. Este o carte de memorii iar autoarea, o profesoară englezoaică educată la Magdeburg, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în 1889 în Bucuresti unde ramane timp de 22 de ani lucrand ca guvernanta. Pe mine cartea m-a prins de la primele pagini pentru ca e foarte placut scrisa si e foarte amuzant sa vezi România prin ochii unui strain. M-am asezat la o terasa la umbra si  am citit aproape jumatate. Cartea are 225 de pagini dar una din calitatile mele este faptul ca citesc foarte repede. De data asta nu sunt modesta.

Seara am petrecut-o cu familia si cu prietenul meu drag, telefonul. A fost o zi frumoasa de care m-am bucurat, o zi care nu a avut nimic deosebit si de care probabil nu o sa imi mai aduc aminte peste ani. Sau, cine stie, poate pentru ca am scris aici nu o sa o dau uitarii 🙂

 

Share This:

Read More