A trecut ceva vreme de când n-am mai făcut centralizatorul săptămânii dar am revenit în forță 🙂 Deci:
- M-am înduioșat la Kaufland când am găsit un bon de casă uitat în coșul de cumpărături. L-am luat să-l arunc la gunoi dar înainte să-l mototolesc mi-am aruncat privirea pe el și m-a apucat curiozitatea să-l parcurg de sus până jos. Omul dinaintea mea cumpărase cele mai ieftine lucruri – ceapă, fasole, margarină Unirea, bere Neumarkt la pet de 2.5 l, tacâmuri de pui , vin la cutie de carton… și încă o poziție, cea mai scumpă, Friskies – hrană pentru câini. Din bonul de 80 de lei, aproape jumătate era prețul boabelor. Un suflet minunat care făcuse economii la sânge pentru câinele pe care probabil îl iubea ca pe ochii din cap… dar fericirea nu are preț, am zâmbit în sinea mea și i-am dorit tot binele din lume.
- Am pus castraveți la murat. Mulți, foarte mulți, cât să ne ajungă până la primăvară. Castraveții sunt cel mai simplu de pus și cei mai buni. N-o să mă complic niciodată cu murături asortate, cu ardei umpluți cu varză sau cu alte delicatețuri pe care muncești o grămadă. Castraveții se pun foarte simplu doar cu apă sărată, hrean, mărar, cimbru, aniș și un ardei iute. Și multă răbdare pentru că durează vreo două luni până se murează 🙂 Dar așteptarea merită pentru că sunt foarte buni.
- Mi-am comandat lentile de contact de aici. Zilele trecute vorbeam cu un coleg de serviciu și am rămas surprinsă să aflu că deși el poartă ochelari dintotdeauna n-a avut niciodată curiozitatea să încerce să vadă cum e cu lentile de contact. Mie, după cum v-am mai spus și altădată, mi se par cea mai mare invenție de la curentul electric încoace. M-am obișnuit atât de mult cu ele, le suport atât de bine și le port de atâția ani încât acum aproape nimeni nu mai știe că eu de fapt la un moment dat aveam ochelari. Avantajele sunt nenumărate și sunt legate nu numai de comoditate și de estetică dar și de motive să spunem un pic mai frivole cum ar fi faptul că acum pot să intru și eu în categoria celor care colecționează astfel de ochelari de soare. Mai ales că ochelarii de soare îmi plac la nebunie și mi se par un accesoriu care poate să schimbe cu totul o anumită ținută.
- Am admirat florile din grădina părinților care le fiecare sfârșit de vară își iau un avânt de nestăvilit. Întotdeauna în septembrie zorelele explodează în cascade superbe de flori presimțind parcă venirea brumelor. Sunt ca o ultimă zvâcnire a zilelor de vară.
- Am descoperit o comoară într-un magazin second-hand. Am în minte un proiect pe care încă nu pot să vi-l dezvălui, un DIY pentru care am nevoie de niște bijuterii mici-mici. Inițial mă gândisem la niște cercei cu șurub cărora să le îndepărtez tija dar, ca să vedeți ce noroc am, am găsit într-un second-hand un cardigan de la Zara care avea niște nasturi incredibil de strălucitori, exact, dar exact, de ce aveam nevoie. Sunt făcuți din strasuri și au formă de floricică. Am dat 4 lei pe cardiganul mărimea S și foarte scămoșat pe care l-am aruncat după ce i-am descusut cei 7 nasturi iar acum pot să mă apuc de treabă 🙂
- Am fost surprinsă să văd că există colege de birou care de ani de zile împart același spațiu 8 ore pe zi și se adresează una alteia cu ”doamnă”. Mă mir și mă minunez că de atâta amar de vreme nu au trecut pragul titlurilor oficiale deși au aproximativ aceeași vârstă, aceleași sarcini, aceeași pregătire și ocupă poziții similare. Mie nu mi se pare că respectul constă în folosirea pronumelor de politețe iar adresarea cu dumneavoastră uneia care stă la masa alăturată mi se pare de-a dreptul obositoare. În afară de asta cred că și atmosfera generală din birou are de suferit lipsindu-i prietenia și căldura și acel aer de camaraderie care te fac să nu-ți fie chiar groază de zilele de luni. De altfel, acolo se simte un aer glaciar de cum intri pe ușă 🙂
- M-am întristat din nou când am văzut câinele din poză care de mai bine de trei luni stă nemișcat pe treptele unei case din zona mea și aproape nu mai are nicio reacție. Cine spune că animalele nu au suflet habar n-are ce vorbește. Îl cunosc bine, ca de altfel pe toți câinii din cartier, pentru că vorbesc cu toți. În casa pe care o păzește s-a petrecut o tragedie îngrozitoare, familia a pierdut un copil de 6 ani într-un accident stupid petrecut la începutul verii. Nu există cuvinte să descrie o astfel de durere și nici nu vreau să vorbesc despre asta. Vă spun doar de câine care de atunci nu s-a mai mișcat din locul ăla, nu mai latră, nu mai fuge, nu se mai joacă și nu mai vine la gard așa cum făcea înainte. Era un câine atâta de drăguț, de activ și de vioi că abia așteptam să îl provoc. Astăzi, minune mare, și-a ridicat puțin capul când a văzut că îi fac poză printre gratii dar altfel nici măcar din coadă nu dă, indiferent la ce oră trec pe acolo. Stă înțepenit în aceeași poziție și așteaptă să treacă timpul. N-am văzut niciodată un animal să-și poarte așa durerea, n-am văzut niciodată un câine să sufere atât de dramatic. Este exact ca și câinii aceia de care auzim pe internet că își așteaptă stăpânii la poarta cimitirului ani de zile… Mi se rupe inima de mila lui.
Vă las acum, vă doresc o săptămână minunată și aștept să-mi spuneți verbul care v-a marcat în cea care a trecut.
incredibil ce taine ascunde sufletul unui animal, cate resurse de dragoste si devotament…
pe de alta parte oamenii, cu mastile lor… am ajuns si eu la varsta la care mi se spune dumneavoastra si imi e asa de greu sa ma obisnuiesc… mai ales cand e vb de persoane de varsta mea sau chiar mai mari…dar sa mai fie si colege de birou , de neconceput….
Nu sunt persoana care să ia la ”per tu” pe cineva abia cunoscut indiferent de vârstă dar să stai, cum se spune, bot în bot cu cineva ani de zile și să fii atât de formal mi se pare obositor.
am admirat si m-am intristat.m-a marcat
Și câinii, la fel ca oamenii, au nevoie de mai mult decât hrană pentru a fi fericiți.
eu am rămas la câine. și mi s-au umplut ochii de lacrimi. 🙁
Câinii își manifestă puternic sentimentele, mâțele noastre mai puțin dar pentru aia tot le iubim 🙂
Când a murit bunica mea, pisica ei a refuzat sa mai mănânce și a murit la vreo săptămână după ea.
Vai, sărăcuța, n-am mai auzit așa ceva la pisici 🙁
La inceputul verii fiica mea a descoperit la tara un caine pui. Amarat si mort de foame aproape. I-am dus mancare din 3 in 3 zile (cam programul nostru de vizitat ‘mosia’) si au devenit prieteni buni. Mi-a spus vecina ca sta pe proprietate si cate 2 zile dupa ce plecam, doar-doar revenim.
L-am gasit intr-o duminica lesinat de foame si apatic. Reusisem inainte sa-l mai intremam (nu se obosea nimeni altcineva sa ii hraneasca), dar in 3 zile absolut tot ce am realizat in saptamani s-a dus. Era pe moarte. L-am adus in oras si de atunci sta cu noi.
A avut nici 7 kilograme, cand l-am dus la medic prima data, cand am plecat in vacanta (dupa 4 saptamani) cantarea aproape 14 kilograme.
Este incredibil de atasat de noi si ne-a fost teama ca va pati ceva, daca lipsim 2 saptamani. L-am lasat cu multa mancare la o prietena de familie, mare iubitoare de caini, care are grija de el cat suntem plecati. Daca nu se adapta, il luam cu noi, dar era bine, dupa o zi de proba.
Abia asteptam sa-l revedem si sa-l luam acasa. Si el la fel. Oricata dragoste si atentie a primit acolo, noi suntem acum familia lui.
Au o dragoste in ei si un devotament absolut socante pentru cine nu este obisnuit cu cainii. Am avut caine din ’99 (respectivul a murit anul trecut, lasand multa durere in urma, desi avea 16 ani totusi) si nu mai concep viata fara o chestie din asta dulce datatoare din coada.
Ma bucur sa vad ca fata noastra, desi are doar doi ani jumatate, adora animalele si se poarta frumos cu ele. Pana la urma pentru ea am facut si efortul cu catelul in cauza, va fi un caine de talie medie-mare, deci costisitor sa zic asa de hranit. Dar o face fericita si asta conteaza 🙂
O poveste cu final fericit dar din păcate puține sunt așa… Copiii și câinii formează cupluri adorabile 🙂 Viață lungă noului membru al familiei!
Sa scriu si eu un punct de vedere referitor la lentile ca sa intelegi de ce unii oameni nu le poarta.
Am ochelari de vedere de multi ani (dioptrii mici), dar intotdeauna am avut o retinere in a purta lentile, desi mi-as dori sa scap de ochelari. N-am reusit sa ma impac niciodata cu ideea de “a lipi” un obiect direct pe ochi (care e asa de fragil, delicat, sensibil), mereu m-am gandit ca as putea sa-mi provoc mici leziuni, zgarieturi pe cornee si am renuntat la ideea de lentile.
Aceasta teama mi-a fost alimentata si de un episod din viata mea cand dupa o viroza puternica n-am putut sa vad bine timp de 8-9 luni (virusul provocase mici inflamatii pe nervii optici si aceste inflamatii s-au retras lent). Imi amintesc ca atunci am realizat – cu adevarat – ce mare e fericirea sa poti vedea. De asta acum stau cuminte si suflu si-n iaurt :), si port ochelari si nu lentile.
Crede-mă că te înțeleg perfect, patru ani am stat pe gânduri și am ezitat înainte de a proba primele lentile de contact 🙂 Tot de eventuale leziuni mi-era teamă și mie. Acum le simt ca făcând parte din corpul meu. Pe de altă parte știu că există persoane care pur și simplu nu le suportă dar eu sunt omul care vrea să încerce totul înainte de a da verdicte 🙂
Acum vreo 15 ani am vrut lentile,dar nu le-am suportat pentru ca n-aveam destule lacrimi, poate ar fi cazul sa încerc din nou,ca spunea opticianul ca în ultimii ani lentilele au progresat foarte tare.
O, da, au progresat foarte mult. Cele cu utilizare zilnică sunt și foarte igienice, le scoți din mediu steril, le porți o dată și apoi le arunci.
eu am prima mea pereche de ochelari. Nu inca lentile 🙂
Povestea despre caine m-a cutremurat….
M-am intristat ( eu am plans ) si m-am induiosat sunt cele doua verbe care m-au marcat.
Off, îmi pare rău…
M-am întristat pentru familia care a avut o pierdere enormă !
Am fost ani de zile colegă de birou cu multe fete/doamne tinere. Eram la “per tu” dar, când intra cineva din alt birou la noi, ne distram copios vorbindu-ne cu dumneavoastră de nu ştiau persoanele respective ce să creadă despre noi, hihi ! ne întrebau în particular de ce ţinem aşa distanţă între noi că doar suntem apropiate ca vârstă.
Mi-ar plăcea şi mie să port lentile de contact, nu stiu dacă e posibil. Eu am vrut să-mi pun ochelari progresivi ca să am o singură pereche dar medicul meu a zis că am probleme serioase la unul din ochi şi nu-mi recomandă aşa ceva.
Sigur că lentilele se dau la recomandarea medicului, de altfel ai nevoie de rețetă pentru că trebuie să știi numărul de dioptrii atunci când faci comanda.
Deci, da, nu oricui i se potrivesc, există și excepții.