Nu vreau ca micul să fie simbolul nostru național

        Aș vrea să-l cunosc și eu pe cel care a creat dialogurile din reclama pentru Penny în care un personaj din Las Fierbinți (nu știu cum îl cheamă că nu mă uit la serial) decretează, în stilul caracteristic al românului care le știe pe toate, că ”Micul trebuie să fie simbolul nostru național și ar trebui ca anul ăsta să fie pus pe drapel”. De ce anul ăsta? Pentru că anul acesta sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire.

        Cred că Regina Maria, al cărei jurnal l-am citit și recitit încercând să ghicesc și ceea ce n-a spus printre rânduri, s-ar întoarce în mormânt auzind cum este luată în derizoriu cauza pentru care a luptat atât și care până la urmă s-a împlinit dar cu niște sacrificii uriașe. Marea Unire, un vis care a străbătut întreaga noastră istorie, a fost plătită cu o jertfă enormă și n-ar trebui să uităm asta niciodată. Dar ce spun eu ”să uităm” când probabil jumătate din cei care vor sărbători cu mare fast la 1 Decembrie nici măcar nu știu ce vor sărbători, adică ce s-a întâmplat atunci. Dacă nu știau ce reprezintă ziua de Paști deși mergeau în fiecare duminică la biserică la ce să te aștepți să-și mai aducă aminte de ceva ce au învățat acum mulți ani la școală? și asta dacă nu cumva au lipsit la lecția respectivă.

        Cum serbăm noi Centenarul, dacă nu-ncingând grătarul? acesta a fost sloganul compus la limita (de jos) a creativității de o firmă de publicitate care cu sigurață a luat bani serioși pentru că și clientul nu e trichi-flichi-srl. Penny e un lanț de supermarketuri care se respectă. Mai lipsea o râgâială de bere scoasă de un burtos îmbrăcat într-un maiou întins să crape, eventual tolănit pe o canapea și spârgând semințe în fața televizorului iar spectacolul era complet. Sărbătorim 100 de ani de grătare unsuroase și mici înecați în muștar cu un lamulțean strigat încât să acopere manelele ce se revarsă din boxele date la maxim?? La atât se rezumă esența poporului român? Am rămas siderată în fața acestei reclame care după mine este de un prost gust desăvârșit. 

        Să nu credeți însă că mă dau fițoasă și că la micul dejun nu mânânc decât icre negre iar la prânz somon fumé stropit cu șampanie. Nu, îmi plac și mie micii, îmi place berea (e drept că o prefer pe cea cu lămâie) și din când în când mănânc cu plăcere un grătar bun de porc. Sunt un om ca toți oamenii, nu fac nazuri și îmi place veselia festivalurilor. Urăsc însă lipsa de decență, mârlănia, proasta creștere și mai ales lipsa de respect pentru lucrurile pe care le consider importante pentru noi ca nație. Nu mi se pare firesc ca orice sărbătoare să o transformăm într-un chiolhan, nu mi se pare normal ca un eveniment de amploarea centenarului să nu fie asociat cu cuvinte ca solemnitate și demnitate. Să-ncingem grătarul în onoarea celor care și-au dat viața?? Atâta ne duce capul? Să molfăim doi mici cu muștar de Tecuci și-o bere la pet? De câte ori trec cu mașina mergând de la Cluj la București, și văd cimitirul eroilor înainte de intrarea în Predeal, cruce lângă cruce, băieți tineri, aproape toți sub 30 de ani morți în primul  război mondial, mă înfior la gândul celor petrecute atunci. Dar poate sunt eu prea sensibilă…

        Avem atâtea locuri frumoase, impresionante, superbe, magnifice și lista superlativelor ar putea continua, de ce să nu le scoatem pe astea în față atunci când vine vorba de a sărbători Unirea și de ce să ne agățăm din nou și din nou de serbări gen zilele orașului în care clișeul cu sfârâitul grătarelor mă zgârie rău la urechi? De ce să punem pe tapet localități gen Las Fierbinți în care trei sferturi din populație e plecată în Italia și Spania iar sfertul care a rămas își duce veacul la cârciuma din sat îmbătându-se zi de zi pe caiet? De ce nu vedem și ceea ce e frumos în țara asta?

        Cetatea Poenari, adevărata cetate a lui Vlad Țepeș, Sighișoara – singura cetate medievală din Europa care încă este locuită, Cetatea Râșnov – intens promovată în ultimii ani, Alba Iulia – orașul în care trăiești pe viu o lecție de istorie, Castelul Corvinilor – cu renumele său de cel mai bântuit castel european, Castelul Peleș care nu mai are nevoie de nicio descriere și multe, multe altele care au intrat mai nou în circuitul turistic cum ar fi Castelul Karoly din Carei, o bijuterie arhitecturală recent restaurată.

        Locuri frumoase sunt, trebuie să avem doar ochi să le vedem. Și să le facem cunoscute. Și cât de simplu este acum să faci orice fel de video astfel încât să ajungă la cât mai multă lume! În urmă cu 20 de ani o filmare de sus se făcea doar din elicopter și pentru asta aveai nevoie de o căruță de bani, pe când acum, cu astfel de mini drone de pe gnex.ro, până și un neprofesionist ca mine are material de filmat cât vrea el. Chiar mă bate gândul să-mi îmbunătățesc vlogurile de călătorie cu o astfel de tehnică. Și îmi mai iau cu Cristi două trotinete electrice ca să ne putem strecura pe oriunde și să nu mai fim nevoiți să apelăm la transportul în comun și ne putem declara echipă de filmare. Ce simplu a devenit totul! Când mă gândesc la ”carele de reportaj” care erau cât o garsonieră pe roți ca să poată transmite un eveniment în direct (plus o armată de operatori) nu-mi vine să cred că au ajuns acum la dimensiunea unui telefon  pe care orice copil de zece ani știe să-l folosească și să facă live în orice moment 🙂

        Aș vrea ca lucrurile să se schimbe, să ne arătăm în primul rând nouă înșine că avem o țară frumoasă și că ne respectăm valorile. Că nu râdem noi de noi. Aș vrea să se termine cu campaniile cu mici, grătare și muzică proastă, aș vrea să țintim în sus și să ne (re)descoperim noi ca popor. Iar dacă vreți să vedeți penibilitatea tristă de care vă spuneam, e mai jos: