Chiar dacă este pandemie, chiar dacă în cea mai mare parte a timpului am stat acasă, ocazional tot am avut prilejul să călătoresc și am făcut-o cu toate mijloacele de transport, inclusiv avionul. Astăzi o să vă povestesc experiența nefericită pe care tocmai am avut-o cu Blueair, compania aviatică lowcost înregistrată în România, cu angajați români, logistică românească și comportament, de asemenea, băștinaș. Autohton get beget. Că doar nu rezonează să fii român și să te fandosești ca un gentleman. Sau ca o lady de inspirație britanică. Pentru că despre o duamnă este vorba și ea este personajul principal al relatării de față. O angajată a companiei Blueair, lucrând din spatele unuia din calculatoarele de la checkin, o femeie între două vârste, relativ frumoasă la chip și cu părul vopsit negru ca pana corbului. Îmbrăcată într-o uniformă de culoare închisă, cu fustă creion și un sacou foarte cambrat, iar în picioare cizme cu tocuri subțiri amețitor de înalte, negre, din piele întoarsă și care îi veneau până la genunchi. Toate aceste amănunte le-am reținut în timp ce încercam să detectez un ecuson cu numele pe care însă nu l-am văzut nicăieri. După modul în care își îndrepta mersul bocănind ascuțit cu tocurile pe gresie atunci cînd cobora între pasageri și după privirea importantă și sfidătoare cu care își dădea ochii peste cap atunci când încerca să organizeze coada, am asemuit-o în gândul meu cu Cruella de Vil. Numai că spre deosebire de personajul din 101 dalmațieni, femeia noastră nu voia să omoare căței ci oameni.
Acțiunea se desfășoară într-o zi de noiembrie, duminică dupămasa, în incinta aeroportului Otopeni. Checkin-ul pentru toate zborurile Blueiar, indiferent dacă erau interne sau externe, se făcea la ghișeele 6-10. Adică asta spunea afișajul, pentru că de fapt erau deschise doar două din cele cinci și bineînțeles coada era destul de lungă. În fața primului ghișeu funcțional se afla un grup de 4-5 persoane cu 20 de tone de bagaje, sarsanale și papornițe agabaritice pe care acolo l-am găsit, acolo l-am lăsat. Nu știu ce tot moșmodeau dar lucrurile se mișcau foarte încet înspre deloc. Ca să ajungi la al doilea ghișeu deschis trebuia să ocolești grupul și din când în când tipa de care vă spuneam, striga Poftiți și aici iar următorul pasager își făcea loc printre îngrămădiții de la ghișeul unu și banda care trasa marcajul pentru ”siguranța pasagerilor împotriva covid”. Cel care aștepta nu avea cum să vadă când se elibera ghișeul pentru că era oarecum în afara zonei sale de vizibilitate așa că, logic, pleca din loc doar când se auzea strigat. Adică Poftiți și aici! Organizare zero, dar să nu dăm totuși vina pe cei de la aeroport pentru că poate nu se așteptau să le apară grupul de nomazi. Sistemul cu strigatul a funcționat relativ bine până când, la un moment dat, unul din pasageri nu și-a dat seama că trebuie să înainteze, poate și din cauza anunțurilor care se auzeau în difuzoare suprapuse peste zumzetul mulțimii, poate și din cauză că nu a fost atent la doamna profesoară. Care s-a enervat maxim, s-a dat jos de pe podiumul pe care era amplasat biroul ei și pocnind din tocuri ca un nazist s-a îndreptat în vijelie către personajul neascultător… Dar ce naiba, chiar nu auziți când vă strig?? Cum adică ce naiba? Am rămas blocată. Și nu doar eu, ci toți cei care așteptam, am făcut ochii cât roata carului holbându-ne la șefa care nu mai avea multe și îi lipea o palmă celui care perturbase rutina.
Faza numărul doi. Între timp au mai trecut vreo 10 minute și o familie (formată din trei adulți și un bebeluș) care terminase de făcut formalitățile a rămas în zona celor care așteptau și au fost invitați să elibereze locul și să se îndrepte către controlul de securitate. Numai că aceștia, deși au urmat traseul marcat cu benzi despărțitoare, s-au întors înapoi, de cealaltă parte a grilajului, așteptând să termine și cei cu care veniseră împreună. Mare greșeală! Vulturoaica s-a isterizat maxim și a început să țipe cu o voce ascuțită de parcă oamenii erau niște criminali V-am spus să eliberați zona, ați făcut checkin-ul și nu mai aveți de ce să stați aici, pe acolo e drumul, nu mai aveți ce aștepta aici!! și apoi, cu fața întoarsă către noi parcă cerând aprobare: Uite și la asta, cu copilul de două luni vine să ne sufle în ceafă în loc să stea acasă! Muțisem complet. Cred că nici în anii 90 la oficiul poștal de la bunica din sat nu mai asistasem la astfel de reacții violente din partea unui funcționar care lucrează cu publicul. Turnând gaz peste foc, femeia cu bebelușul a ripostat Doamnă, suntem un grup, vrem să trecem toți deodată, ce nu înțelegi? Adevărul este că tânăra mamă nu încurca deloc circulația și nu era obligată de nimeni și de nimic să meargă la controlul de securitate după ce-și predase bagajul decât exact atunci când ar fi avut ea chef. Poate avea avionul abia peste două ore și poate avea poftă să iasă în fața aeroportului să fumeze o țigară sau să se uite la cer, nu e treaba și problema nimănui ce face omul în timp ce așteaptă să treacă timpul. Ideea e că nu făcea nimic ilegal sau împotriva normelor de comportament social. Dialogul nu s-a oprit însă aici pentru că, nu-i așa, cel mai deștept trebuie să aibă întotdeauna ultimul cuvânt și, cu forțe proaspete, doamna de la Blueair a mai strigat odată ca să audă toată lumea Să nu te pui cu mine că îți arăt eu de ce sunt în stare!! ceva de genul ciocu’ mic că aici eu conduc și, roșie de furie, s-a trântit înapoi pe scaun.
Un cetățean grăbit (din ce reușeam eu să aud pentru că eram la o oarecare distanță, am înțeles că avea zborul în câteva minute) a intrat în fața mea venind din cealaltă parte a cozii dar cum nu eram în criză de timp, desigur că am fost înțelegătoare și l-am lăsat. A predat bagajul și a plecat. Apoi a mai venit un cuplu cu aceeași problemă iar apoi încă trei cetățeni care probabil nu știau că de fapt coada era în cealaltă direcție. Practic m-am trezit (împreună cu toți ceilalți care așteptaserăm docili deja de vreo juma’ de oră) că stăm ca fraierii în timp ce sunt serviți unii care veniseră după noi. M-am apropiat de ghișeu și am întrebat care e regula după care se preiau pasagerii la care tipa, foarte oțărâtă, m-a repezit și mi-a spus că imediat urmez eu și să am un pic de răbdare. Bine, zic, doar am întrebat... dar nu am apucat să termin fraza că m-a străfulgerat cu privirea și a urlat Nu mai întrebați nimic! Realmente am intrat în stare de șoc pentru că, jur, nu îmi aduc aminte să mai fi țipat cineva așa la mine în public. Sau poate pe vremea lui Ceaușescu prin vreo alimentară în care nu se găsea nimic și când băga marfă ne înghionteam ca proștii la coadă deranjând semizeii din spatele tejghelelor aka vânzătoarele. Dar în zilele noastre, libere și luminoase, no way!
Și ultima fază, momentul în care am decis că voi face o sesizare scrisă către conducerea companiei, a fost discuția la care am asistat înmărmurită. O pasageră, o femeie simplă, și cu cunoștințe oarecum limitate despre internet, email, boarding pass sau checkin online avea ceva nelămuriri la care, bineînțeles nu a primit explicațiile cerute ci a fost trimisă să îl sune ”pe cel care i-a cumpărat biletul”. Apoi a fost întrebată ce bagaj are, iar femeia, basarabeancă după accent (cred eu) a răspuns ista în graiul moldovenesc și a pus trolerul pe cântar. Acritura noastră i-a replicat cu o greață de nedescris ridicând tonul Ce înseamnă ista? de parcă nu era evident ce înseamnă ”ista” având bagajul în fața ochilor. Cred că și unul care ar fi vorbit doar limba hindi ar fi priceput imediat. Acesta… i-a răspuns moldoveanca lăsând umilită capul în jos. Mi-a fost atât de milă de ea și m-am simțit atât de prost de parcă aș fi fost eu însămi în situație.
De zeci de ori mi s-a întâmplat în Anglia să nu înțeleg din prima ce îmi spune casiera de la supermarket sau șoferul de autobuz, de zeci de ori i-am rugat să repete și niciodată nimeni nu s-a enervat. De zeci de ori cei cu care vorbeam nu au înțeles cuvinte sau denumiri pe care le pronunțam greșit și niciodată nu m-au făcut să mă simt prost atunci când mă corectau și vine acum o tută plătită din banii noștri, ca să ne presteze niște servicii plătite de noi iar ea să ne scuipe în cap. Cum e posibil așa ceva?
Foarte rar fac reclamații, de fapt aproape niciodată, sunt genul care își spune că decât să fac rău omului mai bine iert și trec mai departe că n-o să mor din atâta lucru. Mă gândesc că poate a avut o zi proastă, că poate are necazuri acasă, că poate are pe cineva drag bolnav și că își revarsă frustrările pe mine dar de data asta s-a mers prea departe, prea urât, prea jignitor și aș spune chiar discriminatoriu. O să le scriu celor din management și o să le dau toate detaliile astfel încât această angajată să poată fi identificată și mă gândesc că nu va fi prea greu din moment ce am biletul pe care ea l-a emis pe numele meu.
Problema e că nu știu dacă voi rezolva ceva. De ce? pentru că Blueair se pare că nu își dă prea mare silința în a-și satisface clienții deci nu știu dacă vor fi sau nu șocați de comportamentul angajatei. Nu am putut ateriza la Cluj din cauza ceții și am fost redirecționați la Sibiu unde urma să fim preluați de un autocar care să ne ducă la Cluj. Din momentul în care s-a știut acest lucru a trecut o oră și 40 de minute și nici urmă de autocar, asta în condițiile în care zborul București-Cluj durează doar 50 de minute. În aeroportul din Sibiu nici picior de angajat Blueair, nici persoană de contact, nici telefon, nici scaune pe care să stai, nici nimic. Call centerul este închis duminica! nu ai unde să suni. Am plecat cu un bișnițar care ne-a luat 100 de lei de persoană, înghesuiți patru într-o mașină. Noroc chior. Pe restul călătorilor i-am lăsat în Sibiu așteptând autocarul care, spre binele lor, sper să fi apărut în timp util. Nu de alta, dar duminică noaptea intra în vigoare ordinul care spunea că ai nevoie de declarație ca să poți hălădui pe ogoarele patriei. O amendă îmi mai lipsea și ziua s-ar fi încheiat apoteotic.
