Vineri la prânz. În stația de autobuz așteaptă doar câteva persoane, cu mult mai puține decât de obicei. Cu ocazia sărbătorilor prelungite multă lume e plecată din oraș iar elevii sunt încă în vacanță. O pustietate care e binevenită după agitația și tropotul ultimei perioade. E o zi frumoasă de primăvară întârziată cu soare blând, eu tocmai am ieșit de la serviciu și aștept autobuzul să mă duc acasă. Scrollez ecranul telefonului în timp ce, din când în când, trag cu coada ochiului să văd cât mai am de așteptat. Nu mult, autobuzul pe jumătate gol apare în depărtare iar eu îmi bag telefonul în poșetă și mă pregătesc de urcare.

        De obicei urc pe ușa din față dar de data asta renunț pentru că în fața mea un domn la optzecișiceva de ani, cu cârje sub ambele brațe, se pregătește să facă același lucru. Cu siguranță are nevoie de mai mult timp și loc de manevră pentru a se urca în autobuz așa că mă îndrept spre ușa din mijloc. Sunt multe locuri libere drept pentru care mă instalez pe un scaun din spate și îmi scot înapoi telefonul continuînd să citesc articolul din Dilema Veche. Nu trec însă de primele două rânduri când larma și freamătul din partea din față mă fac să ridic ochii.

        Autobuzul încă n-a plecat din stație iar șoferul, pe care îl văd doar din spate, gesticulează nervos cu mâinile în aer aplecându-se când peste volan, când peste balustrada de protecție strigând ceva din care nu înțeleg mare lucru. Devin curioasă și mă concentrez un pic ca să disting apoi cum, cu vocea din ce în ce mai stridentă și uitându-se către ușa din față, zbiară în toată regula  ți-am spus că vine peste cinci minute, ce nu înțelegi?! Jos, pe trotuar, bătrânul cu cârje încearcă să se asigure că a înțeles bine: Sigur vine altul? Daa, de câte ori să-ți mai spun omule, vine mașina aia cu trepte mai late, unde vrei să urci aici? Apoi, dându-și ochii peste cap, no, niii mă și la ăsta, nu cu una, cu două cârje și vrea să se plimbe cu autobzul!! pfff… Între timp, două doamne apărute în ultimul moment îl împing pe bătrânul care se mișca prea încet din dreptul ușii și urcă în viteză în autobuz. Se uită cu nepăsare la nenorocitul rămas în stație și își văd în continuare de ale lor.

        Vreau să mă ridic și să fug în față să-l ajut pe om să urce. N-ar avea nevoie decât de un pic de sprijin dar năucită de scena la care tocmai am asistat nu apuc să o fac la timp și autobuzul se urnește din loc. Nimeni nu schițase vreo intenție de ajutor. Nimeni nu mișcase un deget, nimănui nu-i păsase că omul n-a putut să urce. Mă doare sufletul și mă cuprinde o tristețe neagră ca norii aducători de furtună. Cu un aer absent, adus de spate și abia târșâindu-și picioarele, omul în cârje face pași înceți înapoi spre trotuar. Umilit, singur și neajutorat își va încerca șansa la următorul autobuz. Poate va avea noroc. Sau poate nu.

        Împietrită și încă în stare șoc îmi continui călătoria. În dreptul bisericii toți cei din autobuz își fac semnul crucii de câte trei ori. E ziua Izvorului tămăduirii, zi de sărbătoare în Săptămâna luminată.

        N-o să ne mai facem bine niciodată. Și nimeni nu va veni să ne salveze din mocirla în care trăim.

Read More

        Primăvara a explodat prin parcuri deschizând lalele roșii ca focul, pomii sunt grei de flori iar oamenii care au purtat toată iarna negru au renunțat la paltoanele greoaie și cizmele butucănoase și au trecut brusc la pasteluri, eșarfe imprimate și încălțăminte deschisă la culoare. Încrâncenarea din priviri și gesturi pare că s-a mai diminuat iar tristețea nu mai este atât de evidentă ca la -15 grade. Se apropie Paștile și asta se simte nu doar din fețele vesele pe care le întâlnești mai des decât în urmă cu două luni, ci și din numărul de cerșetori de toate rangurile care stau cu mâna întinsă la fiecare colț de stradă. Pentru că, da, de sărbători suntem mai buni (sau doar ne prefacem pentru a ne crea o imagine) și sperând că o parte din păcate ni se vor șterge cu buretele, băgăm mâna în buzunar atunci când ne ies în cale cerșetorii.

        Unii sunt amărâți, vai de capul lor, bătrâni cu pielea tăbăcită de soare, tremurând din toate încheieturile, cu riduri adânci pe față și cu mâini zbârcite, stând ghemuiți fără să scoată un cuvânt și având doar un carton sprijinit de bordura trotuarului pe care, cu litere îngroșate cu pixul, apare un mesaj agramat ce ar trebui să stârnească mila trecătorilor. Uneori scot portofelul și le dau câțiva lei de-o pâine deși știu că, cel mai probabil, în spatele suferinței lor se află un șacal care gestionează sume importante din banii adunați pe stradă. Alteori, când am mai mult timp și dispoziție filantropică, intru în patiserie și le cumpăr o felie de pizza sau un corn de care, nu știu de ce, mi se pare că nu sunt atât de încântați dar nu știu cum altfel să procedez.

        Copiilor în schimb nu le dau bani niciodată pentru că sunt prea mici să le cunoască valoarea. Le dau ceva doar dacă se nimerește să am la mine un baton dulce sau ceva de ronțăit. Dar nu despre copiii cerșetori și nici despre bătrânii lipsiți de șansă vreau să vorbesc azi ci despre cei în toată puterea vârstei care și-au făcut din milogeală un stil de viață. Despre țiganca ce stă cu copilul atârnat de piept de cel puțin cinci-șase ani (evident, în fiecare an este alt bebeluș) și care strigă după mine doamnă, doamnă, dă-mi și mie de-o pită, dumnezo’ să-ți dea sănătate, despre individul îmbrăcat ponosit care duhnește a alcool și care abordează pe toată lumea cerând o țigare, despre femeia care tocmai a ieșit din spital și nu are bani pentru biletul de autobuz care să o ducă acasă și despre tânăra care are șase frați mai mici și cărora le-a ars casa. Sau le-a luat-o apa, în funcție de anotimp. Tipologii diferite, povești diferite, aceeași esență.

        Niciunul dintre ei nu întreabă dacă ai ceva de lucru. Niciunul nu pare în căutarea unui job mărunt, ceva cât de mic din care să câștige 10 lei. Dacă ar putea face ceva pentru tine, dacă nu ai auzit de-un loc de muncă, dacă ar putea da cu mătura, dacă ar putea săpa o grădină, dacă ar putea spăla un geam sau o ușă. Nu întreabă asta,  așa ceva nu intră în calcul, nu are legătura cu realitatea pe care o trăiesc, nu este pentru ei, nu își imaginează un astfel de stil de viață. Să te scoli în fiecare zi la ora șase??

        Și nu vorbesc aici doar despre cerșetorii percepuți în marele stil clasic, cei de stradă care au existat în toate timpurile și de care aproape nicio societate nu poate să scape ci și despre cerșetorii în accepțiunea modernă, sutele de mii de paraziți care stau pe ajutoare sociale de ani de zile. Cei care trăiesc la limita subzistenței pentru că sunt prea leneși ca să facă altceva, orice altceva în afară de a fuma și de a bea cafea de la aparatul cu fise. Cred că nu trece săptămâna să nu văd la televizor cazuri în care oameni de afaceri disperați aleargă după muncitori pe care să îi angajeze. Și nu găsesc deși există sate întregi de șomeri, șomeri cu acte care nu se dau jos din pat pentru salariul minim pe economie plus bonuri de masă, plus transport asigurat la locul de muncă. Oameni în puterea vârstei, sănătoși tun, de cele mai multe ori fără nicio calificare, dar cu fumuri în cap și cu o aroganță direct proporțională cu micimea minții, oameni care nu lucrează de ani de zile și totuși trăiesc.

        Întotdeauna s-a găsit o soluție pentru ei. Iar soluția vine de la fraierii care muncesc din greu și care plătesc cele mai mari taxe din Europa pentru a trage după ei o armată de leneși. Fraierii care lucrează în disperare și țin cu dinții de un job bine plătit deși de multe ori sunt nevoiți să facă ore suplimentare pe care (unii) angajatori nu le recunosc, nu le pontează și nu le plătesc (dacă sunteți cumva în această situație, aflați răspunsul la multe întrebări legate de acest subiect, aici). Fraierii care după ce plătesc impozit pe salariu, contribuții de asigurări sociale și asigurări sociale de sănătate rămân doar cu ceva mai mult de jumătate de bani în mână. Și după asta urmează runda a doua, adică impozitele pe casă, pe mașină, pe teren, rovinieta și altele.

        Totuși, dacă stau să mă gândesc un pic, nici să cerșești nu e chiar ușor. Să stai cu mâna întinsă pe ploaie, vânt, zăpadă, arșiță, caniculă, pe orice timp doar ca să nu te angajezi, să stai pe străzi cu anii și să faci orice altceva în afară de a freca menta și a tăia frunze la câini  nu e pentru oricine. E doar pentru cei cărora mișcatul unui deget le produce oboseală cronică. Pentru restul celorlați, care nu cred în proverbul Munca a mai ucis oameni, lenea niciodată, există soluții ca cele de aici.

        Pe la voi cum stă treaba? Au apărut cerșetorii de Paști? sau de primăvară să le spunem?

Read More

        Știați că în țările așa zis civilizate, adică alea la care ne gândim când strigăm la mitinguri că vrem o țară ca afară există amenzi care se aplică atunci când arunci gunoaie pe stradă? sau când nu aduni răhățelul pe care îl lasă câinele când îl scoți la plimbare? În Anglia lucrul acesta e semnalizat din loc în loc pe trotuare (vopsit cu un șablon) și scrie foarte clar și pe înțelesul tuturor că poți încasa o amendă care merge până la 1000 (o mie) de lire. Peste tot în lume civilizația se face la început obligat forțat băgând mâna în buzunarul meltenilor și abia apoi, prin educația continuă de la o generație la alta, urmează puterea exemplului.

        Legi există și la noi numai că prevederile lor nu prea le aplică nimeni. Sigur că, la fel ca peste tot în lume, hoțul neprins e negustor cinstit și dacă îți arunci țigara pe jos și nu există niciun polițist care să vadă asta, te-ai scos. O dată, de două ori, de câte ori vrea mușchiul tău. Tu un fumător și încă vreo zece-douăzeci pe lângă tine care își aruncă nonșalant chiștocul strivindu-l cu vârful pantofului atunci când autobuzul oprește în stație. După ce urcă toți călătorii te îngrozești uitându-te să vezi ce a rămas în urma lor.

        Nu există, sau poate doar foarte rar am întâlnit, cetățeni care să aibă atitudine civică și să atenționeze pe cineva care are nesimțirea să-și arunce țigara sau chiar pachetul gol pe jos. Dar nu ar trebui să ne bazăm pe cetățeni cu tupeu, pentru că îți trebuie curaj să faci asta și să poți accepta replica, posibil înjurăturile, celui atenționat. Ar trebui ca toți cei prinși să fie amendați. Cei prinși, repet. Dar până una-alta nu e nimeni prins. Prin analogie ar fi la fel ca la radar, nu toți cei care zburdă ca nebunii pe șosele sunt amendați ci doar ”ghinioniștii”. Poate că și doar un avertisment le-ar da de gândit, poate mulți dintre cei cărora acum le este lene să își care jegul până la primul coș s-ar gândi dacă a doua oară să mai facă la fel.

        Ce vreau să spun după această introducere lungă, este că am o cunoștință, o persoană cu care mă salut și cu care schimb câteva vorbe de fiecare dată când ne întâlnim, care cu acerbă consecvență își aruncă țigara pe jos de fiecare dată când termină de fumat. De fiecare dată. Nu este ceva întâmplător, nu este accidental, nu este din greșeală. Este un obicei devenit deja tradiție. Mă enervez și mă supăr de fiecare dată și totuși nu îndrăznesc să-i spun pentru că mi-e jenă. Și mi-e teamă de reacție și de ce mi-ar auzi urechile, mi-e groază de atitudinea celor din jur pentru că am mai avut o tentativă similară în urmă cu ceva timp și atunci au sărit vreo doi binevoitori care  s-au erijat în avocații ”victimei” întrebându-mă de ce mă iau de oameni și de ce încerc să-i îngrădesc dreptul de a fi nesimțită.  Totuși, pentru că nu mai pot tolera comportamentul de porc, trebuie să fac ceva. Oare ce?

Read More

        Aseară am ajuns din nou acasă după 10 zile frumoase petrecute în Anglia. Drumul înapoi a fost mai lung decât de obicei pentru că am avut un traseu ocolitor, în toamnă când luasem biletele de avion jumătate din companiile aeriene își reconfigurau traseele și, ca să ies la un preț acceptabil, am zburat înapoi cu o escală la București. Deci Birmingham – București – Cluj. Până la urmă a fost chiar mai bine așa, escala de câteva ore fiind valorificată perfect printr-o întâlnire cu Cristina și nepoatele la restaurantul de la Ikea, cel mai potrivit loc unde noi am putut sta de vorbă (cât de cât) în timp ce bambinele se jucau în locurile  special amenajate pentru copii.

        De la +14ºC cât erau în Anglia, am sărit direct la -10 cât erau la București dar frigul de afară a fost vax albina pe lângă răceala siberiană a funcționarilor vamali, sau cum s-or fi numind cei care verifică pașapoartele la intrarea în țară. Vameși carevasăzică. Eu am nimerit la o tipă care, după ce terminase de împuns cu privirea pe cetățeanul din fața mea și îi înapoiase cu mare sictir buletinul, mi-a făcut un scurt și ciudat  semn din ochi să mă apropiu de ghișeu. Am încercat un zâmbet timid care s-a dovedit zadarnic, femeia neîncercând nici cea mai mică urmă de amabilitate sau curtoazie, fenomen care ar fi putut să-i altereze masca de fruntaș tovarăș sovietic din anii 50-60. Și-a înclinat doar capul studiindu-mă bănuitor în timp ce confrunta figura mea cu poza din buletin  uitându-se la mine de parcă tocmai aș fi coborât din copac. Apoi, fără să-și reprime sub nicio formă grimasa pe care aș putea-o denumi disprețuitoare, m-a întrebat cu o voce răgușită: De la Roma? Avea atâta răceală în glas și un ton atât de sinistru încât într-o fracțiune de secundă am retrăit momentul în care tovarășul diriginte l-a prins pe colegul meu de clasă copiind la teză cu cartea deschisă sub bancă și zbang-zbang i-a stropșit două scatoalce pe care cel mai probabil nu le-a uitat nici în ziua de azi.

        M-am făcut mică-mică și, albă la față, încercam cu disperare să-mi aduc aminte de unde naiba veneam. Blocaj total. De la Londra sau de la Birmingham? Știam sigur că nu de la Roma ci din Anglia dar parcă mi se pusese o ceață mare pe creier uitând complet de unde plecasem dimineața în zori. Într-un final mi-am revenit din fâstâceală și am îngăimat cu voce slabă de parcă tocmai trecusem razant pe lângă un tren de mare viteză: de la Birmingham… Trecusem testul final și deci eram liberă să merg dincolo de barieră.

        Welcome home! 

Read More