De obicei nu amân pe ultima sută de metri cumpărăturile de Crăciun și nici anul acesta nu am lăsat să treacă începutul lui decembrie fără să mă simt complet pregătită, cu cadourile alese cu grijă (unele încă din vară!), cu bradul făcut, cu luminițele defecte înlocuite cu altele noi și cu decorațiunile scoase din cutii și așezate cu drag în fiecare colțișor al casei. Și totuși…

        Deși bănuiam că în Pepco e rupere de nori,  am intrat ieri să mai cumpăr o pungă de diamante pentru un mic proiect  a cărui idee de realizare mi-a venit inspirându-mă de pe Pinterest. În magazinul ăsta au tot felul de decorațiuni care mai de care mai frumoase și la niște prețuri incredibil de mici. De fapt, aveau, pentru că ieri nu am mai găsit aproape nimic, hoardele de cumpărători  atacând rafturile precum termitele. Recunosc că și eu am fost una dintre termite, doar de acolo mi-am luat diamantele de plastic de care vă spuneam, două steluțe cu gliter și un fulg holografic de gheață. Asta s-a întâmplat acum vreo lună dar ieri am fost destul de dezamăgită că n-am mai găsit ceea ce căutam. În schimb am văzut o hârtie de împachetat atât de frumoasă cum nici nu mi-am imaginat vreodată că există 🙂 Aurie, dar un auriu mai strălucitor decât aurul din bijuterii, un fel de culoare solară bătând o idee înspre cupru și cu o textură asemănătoare cu cea a pielii din articolele de marochinărie. De fapt ce vreau să spun e că nu avea un luciu așa cum are folia alimentară de aluminiu ci avea un fel de vinișoare care îi dădeau un aspect oarecum mat,  de piele tăbăcită și apoi vopsită, un soi de vintage glamouros dacă înțelegeți ce vreau să spun. Ideea e că arăta luxos și, văzând-o, mi-am imaginat imediat cât de chic ar arăta unul din cadourile mele într-un astfel de ambalaj doar că atunci când am văzut ce coadă era la casă mi-a picat fața și am renunțat.

        Problema e că subconștientul a prelucrat toată noaptea frustrarea mea și azi dimineață m-am trezit gândindu-mă la hârtia aia aurie, hotărâtă să fac orice sacrificiu pentru a intra în posesia unui sul. Carevasăzică de la serviciu m-am dus ață la Pepco cu emoții că nu o s-o mai găsesc dar am avut noroc. Am înșfăcat deci un sul de 2 metri și m-am așezat la coada care era cel puțin dublă față de ziua precedentă că doar proverbul cu leneșul mai mult aleargă nu degeaba a fost inventat. În magazin era cod roșu de caniculă iar eu eram încotoșmănită cu o geacă îmblănită, îmbrăcată ca pentru gerul de afară. Fularul mi-l scosesem de la gât ca să pot respira altfel jur că aș fi leșinat  sau aș fi început să urlu ca bebelușul din față care își pierduse ultima picătură de răbdare nefiind, pare-se, deloc pasionat de shopping.

        Coada înainta încet spre deloc deși erau trei casiere care se mișcau cu spor însă coșurile erau pline și clienții pisălogi. Toți aveau ceva de întrebat, de lămurit, de constatat, de răzgândit de zici că aveau în față tot timpul din lume. Oricum, indiferent de ce s-ar fi întâmplat și de cât de anevoios ar fi mers treaba, eu eram hotărâtă să-mi duc planul la bun sfârșit și să fac achiziția secolului. În fața mea erau două fete care sporovăiau vesel despre un Secret Santa sorbind din când în când dintr-un termos pe care și-l treceau una alteia iar în spatele meu, o mamă cu o fetiță care făcea un du-te vino continuu de la coadă la rafturi și înapoi nefiind hotărâtă dacă să-și ia papuci de casă cu vârful în formă de pinguini sau unicorni roz. Cei cu pinguini erau cu mult mai drăguți dar cum nu cred că o interesa părerea mea, m-am abținut. Cred că, în afară de mine, toți cei de la coadă erau însoțiți de cineva și toți păreau prinși în conversație doar eu eram singură. Singură e un fel de a spune pentru că eram de fapt cu ochii în telefon conectată cu 2000 de prieteni virtuali 🙂

        Cu toate astea, n-am putut să nu observ cu coada ochiului o jupâniță apărută din senin în dreptul meu ce părea pierdută în spațiu. Privea detașată în gol, relaxată, cu haina descheiată, cu poșeta pe un umăr și un coș plin cu produse agățat de celălalt braț. Era de vârsta celor două fete din fața mea, poate în ultimul an de liceu sau puțin mai mare. În orice caz i-aș fi dat maxim 20 de ani. Am avut impresia că e împreună cu fetele și n-am băgat-o în seamă. Dacă m-ar fi întrebat cineva de când stă pironită acolo n-aș fi putut să bag mâna în foc că nu era acolo dinaintea mea deși inițial nu o văzusem. Părea prelinsă pe lângă coadă și nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate unde îi era locul în rând.

        Deși mi se aprinsese un beculeț roșu de alarmă, am trecut cu vederea prezența donșoarei și mi-am văzut mai departe de Instagramul meu. După câteva like-uri și două comentarii, îmi ridic din nou ochii să mă pun la curent cu starea cozii. Mai aveam puțin și ajungeam la casă (era și cazul după mai mult de 20 de minute de când așteptam). Dar ce să vezi, tipesa de care vă spuneam, înaintase considerabil iar acum era aproape lipită de un domn în vârstă ce mai avea doar o persoană în față. Prezumția de nevinovăție m-a îndemnat să o consider fiica respectivului dar cum domnul nu se uita la ea și nici nu vorbeau nimic unul cu altul am dat pas acestei variante. Acum îmi era clar, era doar o nesimțită care profita de lipsa de atenție a celor care așteptau răbdători la coadă.

        Fac doi pași în față, o bat elegant pe umăr, ea se întoarce surprinsă în timp ce îi spun cu un zâmbet întins pe toată fața, calmă și destinsă dar suficient de tare încât să audă toată lumea: Știți, coada e acolo și îi arăt capătul rafturilor unde mame cu copii în cărucior și oameni în vârstă n-au nicio ezitare să aștepte civilizat să le vină rândul. Neagră la față, cu o privire ucigătoare de laser și urându-mă din toți rărunchii, fata face brusc stânga-mprejur și pleacă.  Justițiara din mine își savurează mica victorie abia când cei de la coadă, treziți din somnul cel de moarte, realizează că elementul nociv a fost înlăturat.

        Problema e că de fiecare dată când asist la faze din astea mă întreb de ce trebuie ca tot timpul eu să fiu cea care observă, eu să fiu cea care ia atitudine și eu să fiu cea care ia cuvântul în numele celor care asistă tăcuți și indiferenți la mitocăniile celor care se cred mai șmecheri decât plebea. Chiar ne curge indiferența prin vene? Iar dacă da, să nu ne mai mirăm atunci de ceea ce se petrece în jurul nostru.

Read More

        Îmi place sărbătoarea Crăciunului și recunosc că o aștept cu nerăbdare în fiecare an. Înțeleg și celebrez atât latura religioasă dar în același timp mă bucur și de partea comercială plină de sclipici și luminițe fermecate iar kitsch-ul care împânzește străzile, orașele, magazinele, autobuzele și stâlpii de telegraf mi se pare absolut încântător. Dacă nu acum, atunci când? 🙂 Totuși am câteva chestii care apar cu regularitate în fiecare an și care, dacă nu îmi displac profund, e mai rău: de-a dreptul mă enervează.

• Zilele libere date de guvern bugetarilor, categorie în care mă încadrez și eu de ceva timp încoace, anunțate în ultima clipă când nu mai apuci să-ți faci niciun program sau să pleci undeva pentru că deja totul este rezervat încă din vară. Zile libere pe care trebuie apoi să le recuperezi în sâmbetele lunii ianuarie. Pentru mine asta nu înseamnă decât weekenduri ratate și/sau zile de concediu luate cu forța. Pe cei care nu sunteți ”bugetari” și vă roade invidia vă asigur că nu este niciun geschäft. Dacă aceste minivacanțe ar fi anunțate cu 2-3 luni înainte ar fi cu totul altceva.
• Mâncarea cumpărată și găătită în prostie. Nu înțeleg rostul tonelor de fripturi, a oalelor supradiensionate de sarmale și a platourilor de prăjituri care depășesc roata carului. Nimeni nu mănâncă cu două guri și nimeni nu poate da gata la o masă zece feluri de aperitive, apoi o farfurie de ciorbă, un fel doi trântit cu generozitate de gazdă și o bucată babană de tort de ciocolată fără să i se facă rău. De-aia mă doare sufletul când văd aruncate la tomberon, după sărbători, cantități impresionante de mâncare.
• Tonele de vase de spălat după chiolhanurile pantagruelice de care ziceam mai sus. Mesele festive în familie cu toate neamurile adunate la ceas de sărbătoare sunt prilej de mare bucurie și sunt cele mai frumoase amintiri care rămân peste ani dar de ce oare însă trebuie să se folosească patru farfurii de fiecare persoană, trei pahare, două cești de cafea, ceai  și nenumărate furculițe și linguri, nu știu. Bonus platouri, tăvi și suporturi, tacâmuri de servit, boluri, castroane, ceșcuțe de smâmtână, frișcă și lapte și să nu uităm de tigăile, oalele, tăvile și cratițele pline de grăsime rămase pe marginea aragazului. Fără un astfel de ajutor ești mort. Sau poate nu chiar mort, dar ziua de Crăciun îți este total compromisă.
• Sfaturile ca cele de aici. După război, mulți viteji se arată și intențiile bune… sunt bune, ce să zic, dar nicio indicație, oricât de prețioasă ar fi nu poate înlocui munca în echipă. Hai cu exemplul personal și lasă prelegerile  că teoria o fi bună dar practica ne omoară.
• Colindătorii care bat la ușă întrebând cu un zâmbet întins pe toată fața E voie la colindat? când de fapt ei vin la o mare cerșeală urbană. N-au pregătit niciun colind, nu știu melodia, de versuri nici nu poate fi vorba, urlă sau, de la caz la caz, șoptesc abia auzit o jumătate de strofă din care nu înțelegi nimic după care trântesc o petardă obosită care totuși face un zgomot asurzitor pe scara blocului în urma ei rămânând un miros înecăcios de ars. Și apoi au pretenția să le dai bani. Dulciurile le-am găsit, și nu doar o dată, aruncate pe jos. Ca să nu mai spun că uneori au plecat luând cu ei și decorațiunile prinse pe balustradă, adică beteala ieftină și cele câteva globuri de plastic prinse în coronița de pe ușă.
• Cadourile de umplutură, gen ”să fie ceva sub brad”. Eu vă spun sincer că nu mai vreau să primesc nicio prostie pe care cineva să fi dat bani gen bibelouri de faianță în formă de reni, moși crăciun de plastic, suporturi de șervețele din fetru, lumânări în formă de brăduți pictați cu vopsea care se aprinde (da, am pățit-o și pe asta) sau aranjamente cu conuri de polistiren made in China. Ăștia chiar sunt bani aruncați pe fereastră.
• Știrile de pe posturile tv cu blocajele din trafic de pe DN1, apelurile la 112 pentru indigestiile alimentare sau comele alcoolice și aglomerația din prima zi de după redeschiderea mall-urilor. Uneori înclin să cred că știrile acestea sunt preluate cu copy-paste din anul precedent pentru că nimic nu se schimbă.
• Întrebarea Ce faci de Revelion? Pare a fi subiectul preferat de discuție în această perioadă și modul în care să spargi gheața atunci când nu ești un maestru în arta conversației. Nu știu de ce mă enervează atât de tare întrebarea asta pentru că până la urmă nu e nimic rău dar poate am și eu frustrările mele și de-aia îmi displace să mă întrebe cineva ce fac de Revelion.

Dar poate voi sunteți mai deschiși decât mine, deci… ce faceți de Revelion? 🙂

Read More

        Există locuri, oameni și povești care ne-au trecut prin viață și de care ne leagă amintiri frumoase, a căror amprentă ne-a rămas în inimă pentru totdeauna și de care uneori ne este dor până la lacrimi. Trăim momente în care am da orice să revedem cu ochii minții zilele fericite pe care le-am trăit cu intensitatea de care doar adolescența e capabilă, să simțim din nou tumultul  valurilor de zâmbete și râsete care măturau în calea lor grijile și neîmplinirile mărunte care se iveau pe ici pe colo ca la orice început de drum și să ne repunem în starea de atunci măcar pentru un moment de respiro.

        Am câteva amintiri dragi închise sub pleoape de ani de zile pe care încă le simt vii și în cele mai mici amănunte ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Una dintre acestea este ”practica” agricolă din ultimul an de liceu care deși catalogată (și pe bună dreptate), o tâmpenie comunistă, a fost ca un fel de excursie și n-am considerat-o nicidecum o corvoadă sau o muncă sub demnitatea mea. Din cele două săptămâni petrecute pe dealul Feleacului nu mai țin minte decât distracția, voia bună și micile flirturi petrecute în livada de meri.

        În fiecare dimineață plecam pe jos din curtea liceului și urcam dealul în ritm de plimbare călcând pământul moale de pe marginea șoselei unde mașinile treceau din când în când departe de aglomerația zilelor de acum. Toamna prindea contur în toate culorile pământului iar câmpurile cu brândușe translucide se întindeau de ambele părți ale drumului în timp ce noi chicoteam veseli despre ale noastre, despre facultățile la care aveam să mergem și despre planuri de viitor. Profesorii care ne însoțeau nu păreau nefericiți nici ei, cred că luau lucrurile așa cum veneau și chiar dacă probabil nu le convenea ca în loc să stea la catedră aveau de supravegheat niște adolescenți rebeli care se ascundeau printre pomi numai să nu fie puși la muncă, nu făceau o tragedie din absurditatea situației. Cum am spune acuma, gândeau pozitiv, erau tineri și ei  și vedeau partea plină a paharului.

        În livada tinereții și viselor de la început zilele însorite de toamnă treceau ușor și plăcut. Nu ne omoram cu munca iar merele imense, dulci și aurii făceau deliciul tuturor. Fugeam râzând printre rândurile nesfârșite de pomi care își îndoiau ramurile încărcate de roade până la firul ierbii și ne tupilam după stivele imense de  lăzi pline de mere Ionatan unde ne întindeam pe spate privind cerul lipsit de nori care păstra încă albastrul verii. Din când în când îl auzeam pe administratorul livezii, un ungur tânăr cu mustăcioară neagră și ochi spălăciți, cum se plângea dirigintelui nostru că elevii din tizenkéto A (XII A) a fost obraznic și ascuns de el. Dar cui îi păsa? Zilele treceau frumos, merele, de bine, de rău se culegeau iar noi plecam acasă cu buzunarele și gențile încărcate cu fructe uriașe cum n-am mai văzut de atunci.

        Ieri soră-mea mi-a trimis o poză pe whatsapp. O imagine dezolantă cu niște uscături în prim plan, cu câteva grămezi de crengi chircite căzute la pământ, cu mușuroaie de cârtițe și cu smocuri de buruieni  crescute haotic printre pomii căzuți și îngenuncheați în umilință. Ultimii rămași în picioare din livada falnică și mândră de altădată păreau contorsionați dureros și, lipsiți de orice podoabă, se străduiau să arate că încă rezistă. Ramurile golașe și urâte, nepăstrând nimic din frumusețea de odinioară, se ridicau a rugăciune către cerul ce parcă își întorsese privirea de la dezastrul pe care nepăsarea și lipsa de interes au transformat o minune a naturii într-un peisaj sumbru. Cine, cine a lăsat să se întâmple una ca asta și de ce?

        Aș fi vrut să nu văd niciodată imaginea de mai jos și cred că în unele locuri, cele pe care le-am iubit, e bine să nu ne mai întoarceam niciodată. Uneori dezamăgirea e de neîndurat. De-acum înainte nu voi mai putea să-mi amintesc verdele livezii, bucuria și încântarea de atunci fără să simt vântul rece și sfidător care a transformat tărâmul binecuvântat într-un peisaj apocaliptic.

Read More

        De multă vreme (adică nu chiar așa de multă, vreo lună să tot fie) vreau să scriu despre o campanie mincinoasă organizată de o firmă mare, serioasă, o firmă ce are vânzări în 75 de țări și de care cu siguranță ați auzit și voi pentru că produsele sale, mai exact untul, se găsesc în toate supermarketurile. Despre Lurpak e vorba, o companie daneză care s-a înființat în urmă cu mai bine de o sută de ani și care de atunci nu face altceva decât să crească și să se dezvolte. Probabil că nici nu este foarte greu acest lucru având în vedere că ceea ce produce este de o calitate excelentă, un unt gustos, cremos, cu culoarea aia naturală cum numai untul adevărat o are, ce mai, un unt apreciat de orice client și care a cucerit rând pe rând noi teritorii. Și uite-așa Lurpak a ajuns și în țărișoara noastră. Dar având în vedere concurența acerbă din orice domeniu, oricât de bune ar fi produsele sau serviciile unui brand, tot are nevoie de publicitate pentru a ieși în față și a se face remarcat.

        Iar Lurpak a urmat exact pașii pe care îi face orice companie care stă în rândul lumii și și-a deschis pagină pe Facebook (@LurpakRomania) și cont pe Instagram (lurpakro). Sunt follower pe ambele profile pentru că, v-am spus, îmi plac foarte mult produsele lor chiar dacă sunt cam scumpicele. Dar ca să-i urmăresc, nu costă nimic. Astfel am aflat de un mic concurs organizat pe Instagram cu scopul de a crește numărul de fani, concurs în care trebuia să postezi o rețetă preparată de tine în care să apară și poza unei cutii de Lurpak Lighter (un fel de margarină de-a lor foarte, foarte bună).

        Premiile erau, aș putea spune ”simbolice” și mai degrabă le-aș numi articole promoționale, adică 100 de cuțite de unt, 20 de șorțuri de bucătărie și 3 seturi de cuțite profesionale. Caca-maca., practic ceva aproape fără valoare.  Nu aveam nevoie de niciun cuțit și cu atât mai mult de un șorț pe care să-l mut dintr-un loc în altul dar cu toate astea am citit regulamentul concursului și m-am înscris. De drag. Printre altele, regulamentul prevedea până și ora la care vor fi afișate rezultatele! Mi-aduc aminte că m-am gândit atunci,  măi, se vede că sunt danezi și au corectitudinea și precizia în sânge dacă dau până și ora la care anunță câștigătorii! Mi-a scăpat însă un mic amănunt. Lurpak nu era chiar Lurpak ci mai avea o codiță, un ro mic și nevinovat adăugat la sfârșit, nu știu dacă motiv de mândrie națională sau nu care cumva să uităm că s-ar putea să existe derapaje de la ceea ce înseamnă corectitudine. Acum după ce m-am lămurit cum au stat treburile cu ”concursul” știu sigur că e vorba de varianta b.

        Unu la mână, anunțarea câștigătorilor s-a făcut după vreo trei zile față de data anunțată inițial și, doi la mână, premiile s-au împuținat brusc. A apărut o listă cu 20 de câștigători. Nu scria ce au câștigat, erau doar felicitați. Sau nu? Parcă totuși, nu. Fiind 20, am dedus că ăștia ar trebui să fie fericiții cu șorțurile 🙂 Printre ei era și Cristina mea care  a întrebat ce anume a câștigat dar așa cum ați răspuns voi, la fel au răspuns și cei care se ocupă de social media la Lurpak. Adică nimic. Tot nimic mi-au răspuns și mie când am întrebat unde sunt restul câștigătorilor. Au trecut trei săptămâni de atunci și încă aștept precum Penelopa deși intuiția sau, mai degrabă, experiența românismelor îmi spune s-o las baltă. Regulamentul a dispărut și cuțitele la fel. A rămas doar contul de Instagram care merge mai departe cu, probabil, același ”specialist” în social media. Unu’ care ia bani pentru treaba asta. Ia bani pentru că răspunde urmăritorilor, adică potențialilor clienți, pentru că ține legătura cu ei, pentru că le zâmbește virtual și pentru că cei de la firma mamă probabil habar n-au ce incompetent și-au instalat în funcție.

        Nu e vorba de premii, nu e vorba de un cuțit de doi lei ci e mult mai mult de atât. Poate dacă ar fi fost vorba de un premiu substanțial, ar fi fost mai multe voci care s-ar fi făcut auzite, poate s-ar fi scandalizat lumea și ar fi ieșit un pic de circ dar așa, pentru un cuțit, dai din mână a lehamite și mergi mai departe. E vorba de principii și e vorba de profesionalism care, în cazul acesta, lipsește cu desăvârșire și rămâne doar indolența și nepăsarea crasă. Este definiția clară a incompetenței unui angajat care stă pe Instagram frecând menta.

        Acesta este un exemplu mic și neînsemnat dar faptele astea mărunte și aparent lipsite de importanță se adună unele lângă altele și împreună devin o forță exact ca un bulgăre de zăpadă care o ia la vale. Azi un incompetent pe Insta, mâine un funcționar la poștă, apoi un plictisit la un call center, o vânzătoare isterică, un instalator care face treaba de mântuială și un profesot care ia nota 2,7 la examenul de titularizare. Și apoi ne mai mirăm că Veorica, aflată în sesiune parlamentală, nu e în stare nici măcar să citească corect, dapăi să înțelegă discursurile scrise de consilierii săi.

        Zilele trecute citeam pe HotNews că Ministerul Educației a dat-o în bară cu manualul de geografie pentru clasa a VI-a, manual aprobat de Editura Didactică și Pedagogică. În manualul nou apărut Turnu Măgurele este greșit poziționat pe hartă, în locul Drobetei-Turnu Severin.  Marea Moartă este plasată greșit, în loc de Marea Roșie. Harta politică a lumii nu reprezintă Sudanul de Sud, deși a devenit țară independentă din 2011… dar, stai așa, pe cine naiba interesează dacă sudanezii sunt independenți sau nu? sau unde se află Marea Moartă? ce, parcă americanii știu unde este România? Lasă că merge și așa, ca să ajungi cineva în Ro, nu îți trebuie multă școală. Ba aș spune că dimpotrivă. Ideea este că (din nou!) cei care au gândit cartea nu sunt (poate) dintre cei mai competenți în domeniu, ca să nu mai spun de reprezentantul mediului universitar specializat în geografie care a dat aviz științific favorabil. Ăștia suntem, cu ăștia defilăm.

        Ce-i drept, și jurnaliștii de la HotNews sar cu gura pe Minister dar oare au verificat informația conform căreia s-ar fi tipărit 1.600.000 (un milion șase sute de mii!!) de exemplare din acest manual? că așa s-au hazardat cu informațiile pe site-ul lor. Sunt oare atâția copii de 12 ani? mai mult de un milion jumate’?? Extrapolând, asta ar însemna că în școlile generale ar fi aproape 13 milioane de elevi. C’mon… E aberant dar cine știe, poate cartea era parțial destinată exportului.

        Voiam să închei aici dar mi-a zgâriat urechea ceva și o singură chestie vă mai spun înainte să mă opresc cu exemplele. Merge radioul (Europa FM) și rulează spotul acela cu băutul de lichide, îl știe toată țara că deja a intrat în folclor: pentru o viață sănătoasă consumați zilnic cel puțin doi litri de lichide. Serios?? Ce să înțeleg prin lichide? băuturi carbogazoase cu o tonă de zahăr? sau bere? că și berea e tot lichid. Să vezi ce sănătoasă aș fi după doi litri de bere pe zi, într-o lună aș da în alcoolism. Dar hai să zicem că lumea se prinde că alcoolul nu e sănătos și nu trebuie băut în cantitate de doi litri pe zi, dar poate sunt unii care sunt convinși că e ok să bea suc. 2 litri de suc pe zi, de luni până duminică. Cola și Fanta. Dacă așa zice la radio… lichide, frate, li-chi-de. Păi treabă e asta? campanie de informare formată dintr-o frază, o singură frază, și aia scrisă aiurea… Cine a gândit-o? vreo somitate în materie de nutriție? Vreun competent absolvent de două facultăți și trei masterate? Era greu de spus pentru o viață sănătoasă consumați zilnic cel puțin doi litri de APĂ? 

Read More

        Nu o să deschid discuția pro și contra vaccinare. Fiecare le știe pe-ale lui și să convingi un antivaccinist că imunizarea este una dintre intervenţiile cele mai de succes la nivel mondial în domeniul sănătăţii publice e ca și cum ai încerca să convingi un psd-ist că pe Soros îl doare-n fund de ce se întâmplă în România. Discuțiile în gol nu-și au rostul iar cine e fan Olivia Steer n-are decât să se încline în fața eminenței sale care susține că rujeola nu există și că vaccinarea s-a făcut din “motive sinistre”. Sau că orice formă de cancer mamar trece de la sine dacă este lăsat in pace, că pneumonia se tratează prin masaje cu uleiuri esențiale sau alte baliverne pe care acum nu mi le aduc aminte dar care au condus totuși la premiul obţinut pentru rolul său activ în societate la „Gala Femeilor care Dăruiesc Sănătate”. Doar trăim în țara tuturor… și aici, în loc de puncte, puncte, completați cu ce vreți voi. Mie îmi vin în minte numai cuvinte urâte.

        Cred, deci,  că v-ați dat seama că sunt provaccinare și că orice argument mi-ați aduce nu o să-mi schimbați părerea. Singurele teorii pe care le accept sunt cele emise de medici adevărați și cum încă nu am întâlnit niciunul care să interzică vaccinarea, mai am de așteptat. Așa zisele studii și cercetările pseudo științifice publicate pe internet sau în reviste de care nu am auzit niciodată, mă lasă rece. Așa cum atunci când îmi fac o casă apelez la un constructor, când vreau să mă tund mă duc la frizer, când mi se strică mașina merg la mecanic, tot la fel, cînd e vorba de sănătate întreb un medic nu o prezentatore de știri. Știu că par (și de fapt chiar sunt) vehementă în ceea ce susțin dar azi  sunt supărată, intrigată și aș spune chiar șocată. Vă spun imediat și de ce.

        Vaccinurile pe care le-am făcut mi-au folosit pentru că am fost scutită de neplăcerile unor boli pe care astfel le-am evitat iar copiii mei, la fel. Am ajuns acum la gradul trei, la nepoți carevasăzică, și din fericire, nimeni din familie nu a aderat la curentul antivaccinare deci, din acest punct de vedere, n-aș avea motive de îngrijorare.

        Silvia a trecut de câteva etape deja și cred că până la 6 ani nu mai are de făcut niciun vaccin. Cea mică, Ruxandra, a început și ea schema de vaccinare și azi, la 4 luni adică, trebuia să facă etapa a doua din vaccinul Hexacima (pentru difterie, tetanos, pertusis, hepatita B, poliomielita și boli infecțioase provocate haemophilus influenzae). După cum îi spune numele, 6 boli grave. Dar, surpriză! medicul de familie nu avea vaccinul. Și nu-l avea pentru că ”nu este pe stoc”. Degeaba avem Plan Național de Vaccinare, dacă vaccinurile obligatorii pentru copii nu se găsesc. Adică se găsesc, dar pe bani. La Regina Maria costă 300 de lei. E scump, chiar foarte scump și nu mulți își permit să-l cumpere iar până la urmă și cei care și l-ar permite, de ce să scoată bani din propriul buzunar când toate tratamentele alocate copiilor sunt gratuite? Probabil pe ideea asta marșează și statul care nu decontează vaccinurile obligatorii pe care părinții le-au cumpărat. Vrei să faci vaccin? așteaptă, nene! îți dau când am.

        În acest timp Ministerul Sănătății se plânge de campaniile antivaccinare și de panourile publicitare cu astfel de sloganuri care au început să apară pe te miri unde. Adică se miră doar ăia de au închiriat spațiile și pereții și cică nu știau pentru ce. Până la urmă suntem o țară liberă (sau așa ne place să credem) iar libertatea cuvântului este garantată. Dar așa e moda la români, ne plângem de ce fac alții și nu ne uităm în ograda proprie că noi nu facem nimic. Oricum cei care sunt contra sunt mult mai activi și agresivi decât autoritățile care o lălăie cu legea vaccinării de câțiva ani deja iar în tot acest timp părinții care vor să-și vaccineze copiii nu o pot face pentru că serurile lipsesc.

        Azi nu avem vaccinul, reveniți peste o lună și jumătate, așa i-a spus azi doctorița fiicei mele. E oare așa de simplu să revii? Eu, cu mintea mea formată în reguli matematice și fizice concrete și exacte, mă gândesc că cei care au conceput schemele de vaccinare nu le-au pus așa, la plesneală. Adică în momentul în care au stabilit că bebelușul se vaccinează la vârsta de 2 luni iar etapa următoare e  la 4 luni au făcut acest lucru pe baza unor studii și a unor statistici, pe bază de observații, experimente sau mai știu eu ce protocoale au în spitale. Nu au stat la o cafea și au trântit un calendar după cum pica ziua de Paști în anul respectiv sau după cum aveau programat concediul. Orice medicament se dă după o prescripție clară: dimineața, la prânz și seara și niciun doctor nu o să-i spună pacientului  dacă seara vi se termină pastilele, nu-i nimic, așteptați până săptămâna viitoare când bagă iar la farmacia din colț.

        Vaccinurile sunt ca un fel de antrenament pentru sistemul imunitar iar dozele și perioadele în care se fac nu sunt stabilite întâmplător. Se pare însă că, din nou!, principiul las’ că merge și așa, funcționează perfect. Nu-mi place deloc când cineva este nepăsător la sănătatea copiilor mei și uită de importanța unor acte medicale care ar trebui să fie în topul priorităților. De ce nu se găsește vaccinul? O criză a producătorilor nu poate fi invocată din moment ce în farmaciile private nu există această problemă, rămâne deci să credem că achizițiile nu au fost făcute la timp și că estimările nu au fost corecte iar asta se numește incompetență. Pe pielea și pe banii noștri.

Read More