Există locuri, oameni și povești care ne-au trecut prin viață și de care ne leagă amintiri frumoase, a căror amprentă ne-a rămas în inimă pentru totdeauna și de care uneori ne este dor până la lacrimi. Trăim momente în care am da orice să revedem cu ochii minții zilele fericite pe care le-am trăit cu intensitatea de care doar adolescența e capabilă, să simțim din nou tumultul valurilor de zâmbete și râsete care măturau în calea lor grijile și neîmplinirile mărunte care se iveau pe ici pe colo ca la orice început de drum și să ne repunem în starea de atunci măcar pentru un moment de respiro.
Am câteva amintiri dragi închise sub pleoape de ani de zile pe care încă le simt vii și în cele mai mici amănunte ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Una dintre acestea este ”practica” agricolă din ultimul an de liceu care deși catalogată (și pe bună dreptate), o tâmpenie comunistă, a fost ca un fel de excursie și n-am considerat-o nicidecum o corvoadă sau o muncă sub demnitatea mea. Din cele două săptămâni petrecute pe dealul Feleacului nu mai țin minte decât distracția, voia bună și micile flirturi petrecute în livada de meri.
În fiecare dimineață plecam pe jos din curtea liceului și urcam dealul în ritm de plimbare călcând pământul moale de pe marginea șoselei unde mașinile treceau din când în când departe de aglomerația zilelor de acum. Toamna prindea contur în toate culorile pământului iar câmpurile cu brândușe translucide se întindeau de ambele părți ale drumului în timp ce noi chicoteam veseli despre ale noastre, despre facultățile la care aveam să mergem și despre planuri de viitor. Profesorii care ne însoțeau nu păreau nefericiți nici ei, cred că luau lucrurile așa cum veneau și chiar dacă probabil nu le convenea ca în loc să stea la catedră aveau de supravegheat niște adolescenți rebeli care se ascundeau printre pomi numai să nu fie puși la muncă, nu făceau o tragedie din absurditatea situației. Cum am spune acuma, gândeau pozitiv, erau tineri și ei și vedeau partea plină a paharului.
În livada tinereții și viselor de la început zilele însorite de toamnă treceau ușor și plăcut. Nu ne omoram cu munca iar merele imense, dulci și aurii făceau deliciul tuturor. Fugeam râzând printre rândurile nesfârșite de pomi care își îndoiau ramurile încărcate de roade până la firul ierbii și ne tupilam după stivele imense de lăzi pline de mere Ionatan unde ne întindeam pe spate privind cerul lipsit de nori care păstra încă albastrul verii. Din când în când îl auzeam pe administratorul livezii, un ungur tânăr cu mustăcioară neagră și ochi spălăciți, cum se plângea dirigintelui nostru că elevii din tizenkéto A (XII A) a fost obraznic și ascuns de el. Dar cui îi păsa? Zilele treceau frumos, merele, de bine, de rău se culegeau iar noi plecam acasă cu buzunarele și gențile încărcate cu fructe uriașe cum n-am mai văzut de atunci.
Ieri soră-mea mi-a trimis o poză pe whatsapp. O imagine dezolantă cu niște uscături în prim plan, cu câteva grămezi de crengi chircite căzute la pământ, cu mușuroaie de cârtițe și cu smocuri de buruieni crescute haotic printre pomii căzuți și îngenuncheați în umilință. Ultimii rămași în picioare din livada falnică și mândră de altădată păreau contorsionați dureros și, lipsiți de orice podoabă, se străduiau să arate că încă rezistă. Ramurile golașe și urâte, nepăstrând nimic din frumusețea de odinioară, se ridicau a rugăciune către cerul ce parcă își întorsese privirea de la dezastrul pe care nepăsarea și lipsa de interes au transformat o minune a naturii într-un peisaj sumbru. Cine, cine a lăsat să se întâmple una ca asta și de ce?
Aș fi vrut să nu văd niciodată imaginea de mai jos și cred că în unele locuri, cele pe care le-am iubit, e bine să nu ne mai întoarceam niciodată. Uneori dezamăgirea e de neîndurat. De-acum înainte nu voi mai putea să-mi amintesc verdele livezii, bucuria și încântarea de atunci fără să simt vântul rece și sfidător care a transformat tărâmul binecuvântat într-un peisaj apocaliptic. 
Nu am prins acele vremuri, dar mama imi povestea despre acele activitati in natura – pentru ea, la fel, o amintire frumoasa!
Imaginea intr-adevar e trista.
Cred ca atunci cand ne vor creste copiii nu vor mai putea vedea nici fir de iarba.
Doamne fereste! Eu sper sa ne vina mintea la cap si sa incepem sa pretuim natura.
Era fain la cules de mere 🙂 Tin minte cu cata ingeniozitate ascundeam mere prin haine si genti ca sa trecem de controlul de la poarta. Într-o vara am prins cateva zile la cules de visine, tot in zona, mi-a placut si mai mult 🙂 Cred ca in ziua aia toată recolta a fost mancata sau dusa acasa.
Eu stiam ca in livada s-a facut un restaurant de lux, dar nu m-a impins curiozitatea a trec prin zona.
Si noi am fost intr-un an la cirese 🙂 Doua zile de vis! :)))))
Elena nici eu nu am ajuns pe la acel restaurant, nu m-a tentat din ce am auzit de la altii care au fost. Din cate mi-am dat seama e de mari fite si dintre cunoscutii mei nimeni nu a fost prea incantat dupa vizita pe acolo.
Chiar am pastrat o amintire placuta a zilelor de practica agricola din timpul scolii, noi mergeam la cules de rosii cel mai des… Sambata am fost la Cluj si chiar am remarcat livada parasita chiar daca in unii pomi se vedeau multe mere….si m-a cuprins asa o tristete….
Si eu am amintiri placuta despre practica agricola, dar cred ca se datoreaza si frumusetii varstei cu care s-a asociat. Altfel, intr-un singur an am fost la struguri, in rest porumb, morcovi, cartofi, patrunjel, sfecla de zahar… era frig si noi plini de pamant in general, dar ne distram.
Da…noi eram privilegiați cu merele. La facultate am fost la porumb, acolo nu mai era asa bine ca ne batea vantul pe niste dealuri si nici n-aveam ce manca 🙂 . Dar imi imaginez ca la cartofi sau morcovi era si mai greu.
Era mai murdar, altfel morcovii erau foarte buni si mancam zilnic, iar cand mergeam la cartofi in liceu faceam un foc mare cand ajungeam si bagam cartofi in jar, pe cand terminam munca erau copti si calzi, o bunatate, ii mancam asa simpli. Si daca mai era si ciolomada prin apropiere frigeam si porumb 🙂
aaaa, asa, de cateva ori era frig (de, nordul tarii, 8 dimineata) si mai faceau focul profesorii si bagau cartofi in, moaaaama, ce bunatate!!
cartofi si sfecla rosie ani de ani. Ma distram ca eram copil, dar tin minte ca ne era frig (in camp, ploaie…). Mai tin minte ca ascundeam cartofi sa aducem acasa (in buzunare, in borcanul de la mancare, in maneci, etc ) si nu o data militia ne-a oprit autobuzul si cautat la sange. Nici nu vreau sa imi aduc aminte ce bataie mancam pt ca hainele era murdare in draci si mama le spala la mana….
asa.
Sfecla alba mai des cca cea rosie. Cica si gulii dar eu tot sfecla credeam ca e 🙂
Imi mai aduc aminte ca au fost unele zile asa cald ca nu mai aveam apa. sute de copii in camp, fara apa, si ne-am dus la singura casa din mijlocul campului si aveau fantana dar si caini nelegati si nu am putut lua apa 🙁
Dar tu ai trait aventuri adevarate la muncile agricole. La mine a fost mult mai soft, poate am si avut noroc. In liceu la mere iar in facultate la struguri, la Nazarcea in Constanta, iar apoi la Zimnicea 🙂
Nu erau mere si struguri in fundul Moldovei 🙂 ca daca da, am fi venit toti acasa cu diaree :)))))
(am prins doar cativa ani de practica, sa iti dai seama ca primul lucru de care m-am bucurat ca a venit revolutia e ca nu m-am mai dus la scoala SAMBATA si puteam sa stau la bunici 😀 )