Unfollow, unfriend și block pentru prietenii xenofobi

        Aseară am ținut cu Franța și motivele mele n-au absolut nicio legătură cu fotbalul. Nu sunt microbistă, arareori mă uit la câte un meci și doar atunci când miza este foarte mare cum ar fi finalele de campionate mondiale sau europene. La meciuri între cluburi – niciodată. Dar chiar și la finala mondialului din Rusia n-am avut răbdare să mă uit cap-coadă, din când în când butonam telecomanda să văd ce mai este pe alte programe iar drept urmare două dintre cele șase goluri le-am văzut doar în reluare. N-am suferit totuși din această cauză.

        Am ținut cu Franța pentru că sunt o francofilă prin naștere și prin educație. Iubesc limba francază care mi se pare extrem de muzicală, îmi plac filmele franțuzești, mâncarea franțuzească, chic-ul parizian, literatura franceză și am rămas încremenită în fața peisajelor din Alpi și de pe Coasta de Azur în singura dată când am vizitat Franța în urmă cu mulți ani. Și Croația este o țară splendidă unde am petrecut o vacanță minunată dar dacă ar fi să aleg între cele două, mi-e foarte clar ce aș alege cu ochii închiși. Dar oricum nu contează asta, fotbalul se joacă pe goluri și nu pe frumusețea peisajelor 🙂

        Ca după orice meci mare au început analizele pe joc și comentariile. Că unii au fost supărați, e de înțeles, așa se întâmplă întotdeauna în sport, unii sunt învingători iar alții învinși. Înțeleg frustrarea, tristețea chiar și mânia, sentimente umane de altfel, dar de aici până la jigniri xenofobe e o cale lungă care îmi face greață și pe care eu personal nu o mai tolerez. Înverșunarea celor care au scris pe Facebook texte urâte la adresa ”africanilor” din echipa Franței s-a îndepărtat cu mult de legile bunului simț iar acestora vreau doar să le reamintesc faptul că fiecare dintre jucătorii care au câștigat sunt pe deplin îndreptățiți să facă parte din națională. Îndeplinesc criteriile și cu asta-basta. Ce importanță are unde s-au născut (à propos, marea majoritate sunt născuți pe teritoriul francez) dacă sunt cetățeni francezi? Nu-mi vine să cred că am ”prieteni” care discrimnează fățiș, fără nicio urmă de jenă, ”prieteni” care consideră că fac parte dintr-o rasă superioară pentru simplul motiv că au pielea albă.

        Dar culmea, tot ei, sunt primii care strigă atunci când vecinii europeni se plâng de infracționalitatea și toate celelalte neajunsuri pe care conaționalii noștri le-au adus în țările lor. M-am șocat aseară văzând valul de ură ridicat împotriva jucătorilor francezi și, pentru prima oară de când am Facebook am vrut să raportez pe cineva pentru instigare la violență și ură rasială. N-am făcut-o până la urmă pentru că pur și simplu nu pot să fac rău în mod premeditat  dar i-am dat unfriend și block pentru toate postările mele publice de acum încolo. Azi dimineță postarea dispăruse ceea ce m-a liniștit oarecum dar eu nu mai pot trece peste așa ceva și nu mă mai pot preface că nu bag de seamă.

        Ne plângem că suntem la distanță de zeci de ani față de țările civilizate în ceea ce privește infrastructura, sistemul de sănătate și, în general, nivelul de trai, dar nu ne uităm în mințile noastre să vedem cât de întunecați și înapoiați suntem. Din păcate în multe privințe am rămas la stadiul de ev mediu și ne-am blocat în mentalități învechite și bolnave în care ”tradiționalismul” este prost înțeles și înțepenit într-o realitate anacronică.

        Îmi este imposibil să nu fac o comparație între ceea ce tocmai am văzut în Canada din punct de vedere al toleranței și ceea ce se întâmplă acum în România. Cu siguranță astfel de probeleme există peste tot în lume numai că acestea nu se ascund sub covor  și orice derapaj este tăiat din rădăcină de cum apare. Despre lipsa toleranței față de orice formă de hărțuire sau discriminare am văzut peste tot afișe, poate canadienii nici nu le mai observă dar mie îmi săreau în ochi. Unul dintre ele, pe peretele unui vagon, l-am fotografiat  în timp ce făceam o călătorie de 45 de minute cu metroul și aveam timp de stat pe gânduri:

       În traducere, pe scurt: TTC (Toronto Transit Commission care este compania de transport în comun) deservește orașul Toronto, un oraș multi-rasial, multi-cultural și multi-lingvistic. TTC respectă și prețuiește diversitatea, respectul de sine și drepturile omului atât în ceea ce privește angajații cât și clienții săi străduindu-se să îi trateze pe toți cu respectul și demnitatea cuvenite.

        După cum se vede mai avem (încă) o cale lungă până să ajungem la nivelul de civilizație la care visăm de vreo 30 de ani dar pentru care nu mișcăm un deget. Între timp statul nu investeşte nimic în educaţia pentru toleranță iar noi ne prăpădim de râs la glume xenofobe și misogine. Trist.