Dintre emisiunile la care îmi place să mă uit, ce-i drept puține la număr, pe primul loc se află Vocea României iar apoi, surprinzător aș putea spune, Master Chef. Pe Șefi la cuțite nu i-am urmărit în schimb pe Jamie Oliver, pe vremea când se difuza la noi, îl iubeam pur și simplu și n-aș fi pierdut vreun episod nici moartă. De ce îmi place să mă uit la emisiuni culinare, habar n-am, poate încerc să compensez lipsa pasiunii mele pentru gătit cu iluzia că pregătitul mâncării ar putea fi ceva ușor așa cum pare atunci când stai pe canapea și te uiți cu câtă îndemânare toacă unii o ceapă sau frunzele de pătrunjel.
Recunosc că nu-mi place să gătesc deși, dacă stau să socotesc bine, nu gătitul în sine îmi displace cât toate lucrările colaterale care vin la pachet cu statul la cratiță adică strânsul și adunatul vaselor, curățatul aragazului, spălat, dereticat, șters, frecat, uscat, pus la loc și toate alea. Mai mult durează făcutul ordinii de după decât procesul de creație în sine. Dar nu despre asta vreau să vorbesc astăzi ci despre prima mea experiență în calitate de tânără (pe atunci) gospodină, experiență care ar putea fi dată ca exemplu la ceea ce definește un fiasco total.
Proaspăt căsătorită eram în vacanță la soacră-mea la Bacău și se apropia ora prânzului. În frigider nu era nimic de mâncare deși nu prea înțeleg cum de se întâmplase una ca asta pentru că soacră-mea mă ținea ca-n puf și gătea cantități industriale de pârjoale, borșuri, plăcinte și scovergi ca să-mi facă pe plac. În ziua aia cred că fusese la serviciu că încă nu ieșise la pensie și probabil nu apucase să-și facă timp pentru gătit. Nu mai țin minte ce și cum, cert este că pe mine și pe soțul meu ne apucase pofta de cartofi prăjiți așa că m-am oferit cu elanul și entuziasmul specific vârstei să ”gătesc” pentru toată familia. Mare scofală, aș zice acum, niște cartofi prăjiți cu brânză rasă deasupra și o salată de castraveți cu roșii dar atunci mi se părea un adevărat regal.
Nu știam să fac nimic. Și când spun nimic, imaginați-vă că până și să curăț un cartof îmi lua ceva timp. Știam însă un lucru esențial: uleiul trebuie să fie bine încins atunci când pui cartofii în el, altfel aceștia se înmoaie și nu rămân crocanți pe exterior. Am purces deci la treabă, am luat uleiul din cămară și am turnat în tigaie o cantitate bunicică deși ar fi fost mai indicat să pun mai cu zgârcenie, uleiul fiind o marfă de mare preț pe vremea lui Ceaușescu. Prin unele județe, cum era și Clujul meu, uleiul era raționalizat și se dădea doar pe cartelă așa că nu ne permiteam să gătim feluri mari mâncătoare de ulei.
Bon… Am așteptat câteva minute să se încingă uleiul și, conform tuturor rețetelor din cărțile de bucate, am pus apoi cartofii la prăjit. Cât durează să se facă? 5 minute? 10 minute? în funcție de cât de puternic e focul durează câteva minute până se prăjesc pe o parte, apoi îi întorci cu spatula, îi mai lași puțin până devin complet aurii și gata! simplu ca bună ziua. Hmmm… primele îndoieli au început să apară după vreun sfert de oră când pe cartofii mei nu se vedea niciun semn că ar fi pătrunși de prăjeală. Deși uleiul sfârâia în tigaie, cartofii păreau perfect cruzi de parcă ar fi fost ținuți în formol, nicio transformare, niciun semn de modificare a texturii, a culorii, a nimic. Am ridicat din umeri și am mai așteptat vreo 5 minute. Aceeași lipsă de rezultat, zici că pusesem la fript bucăți de ciment ce nu puteau fi afectate de căldură. Ce să fac? M-am uitat la Cristi, el la mine, la fel de experți amândoi, și ne-am ațezat pe scaune așteptând în continuare că doar nu aveam cum să mai băgăm lemne pe foc ca să-l întețim.
După vreo juma’ de oră bună vine soacră-mea în bucătărie (cred că deja i se lungiseră urechile de foame) să vadă ce Dumnezo’ nu mai termin odată cu prânzul ăla. Ei, în momentul în care a deschis ușa, a izbucnit o coloană de fum negru de la aragaz până în tavan de zici că urma să erupă Vezuviul și în câteva secunde toată încăperea s-a umplut de un fel de ceață înnecăciosă de nu mai puteai respira. M-am speriat, dar nu numai eu ci toți trei, în prima clipă am crezut că a explodat aragazul dar apoi am văzut conținutul tigăii devenit o smoală neagră și vâscoasă care fumega à la Copșa Mică style. Mie îmi venea s-o iau la fugă pe scări în jos în timp ce soacră-mea, cu prezență de spirit, a apucat tigaia de mâner și a scos-o pe pervazul geamului. Nu vă spun cum arăta tavanul în dreptul aragazului… negru funingine cu un fel-formă de urme de norișori gri. Horror!
Rămăsesem muți toți trei numai că muțeala noastră era diferită: eu cu capul plecat și spășit, Cristi cu gura căscată genul wtf?? iar săraca de soacră-mea cu ochii pe zugrăveală și cu tensiunea 200.
Zice ea dar ce ai pus în tigaie pentru numele lui Dumnezeu? Ulei pusesem, ce să pun altceva? și intru în cămară să îi arăt sticla de jumate din care turnasem. Se uită ea la sticlă, se uită la mine, se mai uită o dată la sticlă și îmi zice cu năduf ăsta nu e ulei fată dragă, ăsta e sirop de lămâie! uleiul e în sticla cealaltă! și îmi arată o sticlă perfect identică, pe un raft mai sus, cu un conținut de aceeași culoare gălbuie și cu aceeași vâscozitate. De unde puii mei era să ghicesc că într-o sticlă e sirop și în alta ulei mai ales că toate sticlele pe vremea aia erau la fel? (De cele mai multe ori uleiul se vindea ”vărsat” și te duceai la alimentara să-ți umple sticla proprie adusă de acasă. Mai nasol era când cumpărai bere și aveai ghinionul să nimerești o sticlă ce nu fusese bine spălată, să vezi atunci ce fericire să fii însetat și să iei o gură de bere cu aromă de ulei rânced… pfff)
Nu mi-a mai trebuit în veci să gătesc la soacră-mea acasă și nu-mi trebuie nici acum după atâția ani. Poate că dacă ar avea niște chestii ca cele de aici m-aș mai gândi, dar altfel, nu. De fapt nu mi-a mai trebuit să gătesc nicăieri, pe niciun teritoriu. Se poate spune oare că am avut o experiență traumatizantă și că asta m-a îndepărtat de plăcerea gătitului? Ar fi cazul să mă duc la un psiholog, să mă lungesc pe o canapea și să îi spun prin ce am trecut? :)))) Glumesc desigur dar într-un fel am rămas cam la același stadiu chiar dacă între timp am descoperit o mulțime de retete delicioase de cartofi prajiti. Dar de rețete mi-e plin podul, mai bine aș lăsa pălăvrăgeala și m-aș apuca de treabă.
:))) vaaai. Sa stii ca si eu am comis diverse de-a lungul vremii, dar la soacra-mea acasa nu :)))
De ex airfryerul din linkul tau l-am tinut pe blat langa grill ul electric si l-am putin gaurit :)) asta se intampla acum vreo 3 ani, de cand ne-am mutat la casa noastra nu mai tin chestii pe blat, in afara de expressor si prajitor de paine, am rafturi in debara, scot si pun la loc
Multicooker de la philips iti trebuie si face mancare in locul tau singurel, sa vezi ce gospodina esti 🙂 eu pun toate cele la un loc si imi vad de treaba, nu mai stau langa cratita, sa urmez pasi, timpi de gatire, etc. E drept, nu-ti iese nici un Jamie Oliver din oala, dar e sanatos si comestibil, pilaf, tocanite, supe, paste, porridge, varza calita, sarmale, te descurci in fata oricarei soacre
Ma tenteaza un multicooker, toti cunoascutii mei il au si spun ca face treaba buna. Soacra-mea insa nu mai trebuie impresionata, de atatia ani s-a lamurit cu mine, ma iubeste asa cum sunt :)))
Inca se difuzeaza emisiuni cu Jamie Oliver pe Paprika tv, plus multe alte emisiuni cu retete din Marea Britanie, Ungaria, retete orientale si nu numai.
Nu am programul asta, chiar ar trebui sa il caut in lista de canale.
hahaha, ce aventura :)). Zau ca nu aveai de unde sti ce e in sticla si ce nu….
Buna Ioana, te admir pentru felul in care scrii subiecte, cred ca te-ai speriat de patania asta si felul in care a reactionat soacra 😁, dar ca incepatoare in bucatarie se intampla accidente, si eu am ars tigai ma uitam pe retete si eram varza nu imi iesea nimic dar gatitul ma relaxeaza si gatesc de la varsta de 15 ani, sotul imi lauda mereu retetele si ii spune la soacra mea cat de bine gatesc si eu is asa mandra 😁😁te pup si te urmaresc cu drag si pe youtube si pe fiica ta Cristina amandoua sunteti bune la scris si tot ce postati invat de la voi cate ceva.😘😘