Aveți copii?

        La job, o zi ca oricare alta, este rândul meu să fiu de serviciu la biroul de relații cu publicul unde îmi vine rândul, prin rotație, o dată la câteva zile. La un moment dat se prezintă o fată frumușică, cu un ten impecabil și cu părul negru strâns la spate într-o coadă groasă cerând câteva informații pe care i le ofer cu plăcere. Întrebări de rutină, formulare cu care lucrez zilnic, repet scriptul care îmi este familiar doar că fata, căreia nu-i dau mai mult de 25 de ani, nu prea se descurcă la scris și îmi cere ajutorul în completarea rubricilor.

       Nu este o zi aglomerată așa că timpul se întinde cu generozitate în fața noastră iar eu îi citesc întrebările. Întrebări simple, cu răspunsuri la fel de simple. Nu-mi place (și nici nu este corect) să completez formularele în locul solicitanților și prefer să îi ajut, dar să o facă singuri. În majoritatea covârșitoare a cazurilor nu este vorba că nu ar ști dar pur și simplu se blochează având un complex de inferioritate, uneori explicabil prin faptul că nu au prea multă școală sau că ultima oară au ținut un pix în mână în urmă cu zece ani. Deci îi îndrum dându-le satisfacția că au făcut-o singuri. Nu e mare lucru.

        Numele și prenumele? Domiciliul? Locul de muncă? merge simplu așa cum era de așteptat. Familia este compusă din?… aici nu știe ce să răspundă așa că o întreb Sunteți căsătorită? Nu… Copii aveți? Nu, dar pot să fac…

        Mă înec brusc și colțurile buzelor încep să-mi tremure în timp ce fac eforturi disperate să nu izbucnesc într-un hohot de râs isteric. Mă abțin cât pot dar simt că nu mai am aer și deja îmi curg lacrimile pe care nu am cum să mi le ascund. Mă întorc cu spatele în timp ce îmi scot batista să-mi suflu nasul și, cu vocea gâtuită îi spun că deocamdată nu este nevoie de copii.