Nu mai vreau să văd și nu mai vreau să aud nimic pentru că nu mai pot să dau de imaginile cu ursul care agoniza pe marginea șoselei și nu pentru ca m-ar ”plictisi” sau pentru că aș vrea să văd altceva, în fiecare zi ceva nou. Nu mai pot să le văd pentru că îmi provoacă o stare de rău, o suferință pe care o resimt fizic apăsându-mă cu o greutate imensă pe piept și cu un nod în gât din care apoi cu greu îmi revin. E atâta suferință pe lume și atât de puțină compasiune iar balanța parcă niciodată n-a înclinat mai greu și mai dureros înspre nepăsare, răutate, aroganță și nesimțire. Mă doare realitatea în care trăim, o realitate în care invidia, intoleranța și ura împroașcă din toate părțile, atât în viața de zi cu zi cât și în online-ul de care suntem permanent conectați. O lume în care nu trece o zi fără să vezi un animal schingiut și un copil abuzat.
De curând cineva se întreba pe Facebook de ce ne tot mirăm de cazul ursului pentru că trăim în continuare în aceeași țară în care operatorul de la 112 i-a spus Alexandrei, cu o oră înainte să fie omorâtă, că ține linia ocupată. Trăim în aceeași țară în care la patru ani de la incendiul din clubul groazei în cazul unui incident similar dezorganizarea, nepăsarea, pregatirea precară și intervenţia haotică s-ar repeta identic. Trăim în aceeași țară în care incompetența a atins culmi inimaginabile începând de la pozițiile cele de mai jos până la nivelul funcțiilor cheie. Sau poate e invers? ar trebui să pornim de sus? de la înalții funcționari publici care nu cunosc noțiunile de bază ale limbii române și abia apoi să ajungem la muncitorii care în prostia lor într-o simplă operațiune de dezinsecție omoară copii și oameni nevinovați așa cum s-a întâmplat acum două zile la Timișoara.
Încep să cred că nepăsarea e cuvântul care ne caracterizează ca popor și nu ospitalitatea, vitejia sau alte baliverne pe care le-am învățat la școală. Simt cum uneori mă îngrop sub un morman de lucruri de simțit și de gândit care îmi îngreunează spinarea dar cu toate astea nu îmi doresc să le dau la o parte și să văd din nou realitatea deprimantă preferând să rămân pentru un timp sub globul meu de sticlă. Un glob în care sentimentul de frustrare că nu pot face nimic să schimb lumea nu are loc, un glob sub care sunt doar eu cu lucrurile mele, cu plăcerile mele superficiale ruptă total de marile probleme ale omenirii.
O carte bună, un ceai fierbinte, un pic de shopping online (la Black Friday-ul românesc nu mi-am luat decât cosmetice, un sampon uscat și un parfum Thierry Mugler pe care îl ador), o pisică pufoasă torcându-mi în poală și sezonul trei din The Crown este tot ce îmi doresc ca să uit măcar puțin de toată mizeria din afara celor patru pereți. Pentru ca apoi, după o perioadă de izolare, să o pot lua de la început.
Pai vezi ca ai gasit raspunsul? Ceaiul, pisica, filmul…Oricum nu poti sa rezolvi marile probleme ale omenirii. Eu stau imi bula mea si imi vad de ale mele încercând să imi fac viata cat mai fericita. Azi chiar ca am fost bucuroasă venind de la dentist, care mi-a zis ca n-am nimic important. Iar cand am dat de un magazin bio, local, unde te duci cu ambalajele tale inclusiv la detergent pe care il iei vărsat, am fost in culmea fericirii. Si e la 10 min de serviciul meu. Unde mai pui ca e soare acum. Dar recunosc ca nu ma uit la stiri, nu mai am fb…In lumea mea ma simt bine 🙂
Citisem o carte cum ca realitatea ne pare mult mai deprimanta decat e cu adevarat pt ca toata ziua suntem bombardati cu stiri despre tot felul de fapte diverse triste.
Da, probabil ca asa e pentru ca ”stirile” asta scot în față, tot ce e negativ, urât, murdar, mânjit de sânge și udat cu lacrimi. Că doar n-o să ne spună ce frumos e cerul senin și că a înmugurit liliacul…
Nu-i numai probabil, e dovedit: cartea era bine documentată, au studiat f bine fenomenul.
Plus ca acum citeam in alta carte ca se face atata tam-tam cu stiri lacrimogene care sunt de fapt marginale, iar lucruri f importante sunt trecute sub tăcere sau se vorbește în treacăt de ele.
Apropo de ce ziceam inainte: sa nu iti imaginezi ca is o sălbatică, retrasă in lumea mea 🙂 In drum spre serviciu mai ascult ce se mai intampla, dar is chestii serioase, puține,cu puncte de vedere al comentatorilor, etc. Imi imaginez ca is o picătură in ocean si incerc sa fac bine tot ce tine de mine. Si ca vorbeam de serviciu: cred ca minimum o data pe saptamana ma apuca fericirea ca merg la serviciu, eu, care eram o casnică:) Iar la serviciu, deși aparent e greu si lucrurile nu merg spre bine, reușesc să mă detasez. Si o iau exemplu pe colega mea care face o navetă de 3 ore (!): vine cu trenul, are 2 copii mici, si cu toate astea cand ajunge isi incepe ziua cu un hohot de ras! E vesela si optimistă. Si atunci de ce n-as fi si eu vesela?
Stresul ne afectează mult viata si nu neaparat stresul propriu zis, ci felul în care noi il percepem. Asa ca : pisica, film, carte, canapea…
Ai perfecta dreptate cu ascultatul stirilor, am observat asta si la mine, cum nu deschid televizorul 2-3 zile cum viata devine mai simpla si mai roz si fara urma de ironie sau subintelesuri dar mare adevar ascunde vorba aia ”fericiti cei saraci cu duhul” 🙂
Ma gandeam ca in Romania toata lumea se uita la stiri. Rar mergi in casa cuiva in care nu merge in fundal televizorul, daca ii rogi sa il stinga , ii dau drumul dupa o vreme ca meci/serialul preferat/joacă Halep…Unii isi aduc obiceiul si aici: am fost in casa de români (nu f apropiați, nu mi-aș fi permis sa ii rog sa stinga) cu ecran enorm la 2 m de noi si stiri românești. La nici un francez unde am mers nu mergea televizorul, niciodata.
Probabil românii vor să recupereze anii în care nu aveam program TV :))))
Când o vad pe fiicamea ca e atrasă e de tot felul de emisiuni care de care mai debile, ma gandesc ca n-ar fi rau sa avem doar 2 ore de tv pe zi. Macar oamenii pe vremea aia nu-și pierdeau timpul la tv…ca sa il piardă la cozi??! 🙂
Ne uităm cu fiica aseara la Good bye Lenin si mi-am dat seama ca trebuia sa ii dau mult mai multe explicații decat la un film obisnuit
Ca nu stie cum era sa ai program unic la tv, sa nu găsești mancare, etc. Si cand te gândesti ca pentru noi, RDG-ul era un fel de rai 🙂
vezi, fara tv si fara stiri realitatea mea e mult mai buna 🙂
Altfel eu inca nu am uitat viata mamaiei, ce spala toate rufele de mana si gatea 3 mese fara electricitate si 4 nepoti si gospodarie si la 70 ani crestea 5 vaci etc. asa ca asta im aduce aminte cat de usoara imi e viata si frumoasa.
Semnat: o femeie lenesa :)))
Si eu ma gandesc mereu la cat de simpla e viata acum cu toate electrocasnicele la indemana si nici nu trebuie sa ma duc pe vremea bunicii ci doar sa imi aduc aminte ca atunci cand copiii mei erau bebelusi nu existau scutece de tip pampers (adica nu in Ro) si nici masina automata de spalat nu aveam. Cu toate astea, in afara de munca fizica, si presiunea psihica oboseste cumplit.
Eu cred ca de la inceput vroiau sa omoare ursul si nu stiau cum sa o faca sa fie ,,acoperiti” de hartii. O clipa nu s-au gandit sa il salveze. Imi amintesc cum au impuscat un pui de urs in Sibiu in 2016 dupa ce l-au alergat prin oras.
Aceste animale sunt victimele unei societati care nu stie si nu e capabila sa isi rezolve problemele. Intr-o tara in care cei ce iau decizii sunt incompetenti si nimeni nu isi asuma vreo responsabilitate, este greu de gasit solutii.
Si inainte de solutii nu stiu cum si ce ar trebui sa facem astfel incat sa ne educam copiii (si adultii!!) in spiritul tolerantei si a bunatatii, a respectului si a compasiunii.
E greu de inteles ce se intampla acum in Romania. Probabil ca indiferenta e la ea acasa. La mine nu trece o zi in care sa nu ma revolt. Sunt multe zile in care stau si plang de ciuda, mi-e ciuda sa vad mereu ca lucrurile nu merg. Mi-e greu sa ii explic mamei mele la nesfarait de ce nu pot sa ma intorc acasa. Mi-e greu sa ii explic ca sunt bine, linistita, impacata cu locul in care traiesc. Nu este un loc perfect, dar este un loc normal. Vorbesc zilnic cu sotul meu, cu prietena mea, cumnata mea atat despre stirile din Dk. cat si despre cele din Ro. Aici vandalizarea/spargerea masinilor e un fenomen tot mai des intalnit, o alta problema ar fi vandalizarea cimitirelor. Au fost de curand vandalizat 2 cimitire pe o raza de 30 km. Acum cateva zile doua femei au fost gasite omorate in casa. Si aici se intampla lucrui nasoale. Dar parca in Romania le intrecw pe toate. Vad zilnic accidente mortale, cladiri in paragina, copii abuzati si multe altele. Sportul e pe cale de disparitie. Noroc cu Simona Halep ca in rest e jale. Nu inteleg de unde vine nepasarea asta de a nu merge la vot. Mie mi se pare cel mai cool lucru sa mergi la vot. Eu inca sper ca lucrurile vor deveni normale si in Romania.
Desigur ca si eu sper la fel pentru ca daca nu ar fi speranta am intra in depresie cu totii dar ma tot gandesc ca de-a lungul timpului orice am incercat sa fac pentru a schimba lucrurile nu prea am reusit. Si ma simt legata de maini si de picioare si asta este foarte frustrant.