Un milion nu e decât o sută

        N-am mai fost într-un mall dinainte de pandemie și într-un fel chiar simt că mi-e dor de un shopping în adevăratul sens al cuvântului dar deocamdată nu mă grăbesc către locuri aglomerate. E drept că am fost la mare dar, cel puțin acolo unde am fost eu, adică în Constanța, plaja nu era nici pe departe atât de plină așa cum vedem în imaginile apocaliptice prezentate la tv. Ba pot să spun că era de-a dreptul pustiu. Am fost la mare pentru că îmi era teribil de dor de o ieșire dar și pentru că pentru nisipul de acolo nu există înlocuitor. Pentru mall-uri există însă surogat și mă întreb ce ne-am fi făcut fără comerțul online.

        Răspunsul mi-l dau singură, am fi rămas cu mai mulți bani în buzunar 🙂 Dar parcă nu strică nici câte o mică bucurie din când în când și, mai mult doar din plictiseală stăteam într-o zi pe net scroll-înd  internetul în căutare de parfumuri originale. Nu că n-aș avea destule (colecția pe care o am cred că îmi ajunge până la sfârșitul vieții) dar nu se știe niciodată de unde apar noutățile. Primul site care mi-a apărut în urma căutării a fost clasicul elefant, am dat click și când am văzut prețurile era să leșin. Însă doar o fracțiune de secundă. M-am speriat de prețuri deși, ca de cele mai multe ori, aparențele înșeală. Un Eternity de la Calvin Klein care costă 800 de lei nu înseamnă deloc că e scump, ba din contra. Și la ceasuri de mana aceeași poveste deși păreau scumpe, erau de fapt ieftine… Cum așa? Pentru că există un mare DAR… eram pe elefant.md și nu pe elefant.ro. Iar leii moldovenești sunt de 4 ori mai mici decât leii noștri, adică cei la care unii le spun roni (iar eu mor când îi aud). În consecință, nici prețurile nu pot fi la fel chiar dacă moneda se numește tot leu. Împărțim totul la 4 și zâmbetul ne revine pe buze 🙂

        Prețurile astea de mii și zeci de mii de lei m-au făcut să-mi aduc aminte de inflația din anii 90 când aproape totul se calcula în milioane și nu puteai să faci niciun fel de predicție sau vreun plan de economisire nici măcar de la o lună la alta. Pe de altă parte, eu am avut și un mare noroc, chiar uriaș aș putea spune, atunci când am luat creditul pentru apartament cu dobândă fixă. CEC-ul era singura instituție care dădea împrumuturi persoanelor fizice iar dobânda era de 4% (procent fix) și exista o facilitate pentru tinerii căsătoriți care îndeplineau nu mai știu ce condiții (la care noi ne-am încadrat) prin care aceștia aveau dobânda redusă la jumătate, adică 2%. Deci am luat credit pe 10 ani cu dobândă fixă de 2% chiar înainte de a începe ”liberalizarea prețurilor”. Rata lunară era 800 de lei iar eu aveam un salar de, dacă bine mai țin minte, aproximativ 2400, deci rata reprezenta o treime din salariul meu – aș spune o sumă considerabilă. În mai puțin de patru ani dobânzile au crescut îngrozitor și știu exact ce spun pentru că lucram într-o bancă.

        Pentru depozitele pe termen scurt se plăteau dobânzi de 110-120% iar la credite dobânzile erau, evident, mai mari. Pentru liniile de credit ale  SRL-urile care erau atunci nou înființate și relativ puține, dobânda era 130%, variabilă și deci putând crește oricât, și multe firme au dat atunci faliment, în special cele care țineau cu tot dinadinsul să lucreze cu facturi și chitanțe și nu la negru. Nu mai știu la cât ajunsese salariul meu  (zeci de milioane. oricum) dar țin minte perfect că rata pe care o aveam de plătit la creditul pentru apartament era doar cu puțin mai mare decât prețul unei pâini. Așa că am rambursat anticipat tot împrumutul și m-am văzut liniștită cu sacii-n căruță. Asta a fost partea pozitivă a inflației pentru că, pe cealaltă parte, am pierdut o grămadă de bani pe care îi aveam strânși pentru mașină. Pierdut în sensul că s-au devalorizat complet în câteva luni.

        Interesant este că deși au trecut mai bine de 15 ani de la denominare, adică tăierea zerourilor de la 1 iulie 2005, încă lumea vorbește în milioane atunci când vine vorba de bani.  Recunosc  că și mie mi se mai întâmplă asta, nu tot timpul, e adevărat, dar nu este exclus ca în vorbirea curentă să spun că mi-am luat o pereche de pantofi cu un milion jumate’ , că am fost la supermarket și am cheltuit trei milioane fără să știu pe ce sau că biletul spre Anglia a fost două milioane. Fac ce fac și tot la asta ajung 🙂 Voi mai sunteți ancorați de trecut, vă mai referiți la milioane? sau  vorbiți  corect  în  zeci  și  sute  de  lei?  că  de fapt  un  milion  nu  e decât  100  de  lei.