Scriu azi câteva rânduri în completarea articolului precedent și asta în urma unui comentariu pe care l-am primit atunci legat de colegii de serviciu, oameni pe care viața mi i-a scos întâmplător în față dar care și-au pus amprenta definitiv asupra mea. Unii, de cele mai multe ori, în bine, alții… specimene cu care sper să nu mai am de-a face în vecii vecilor.
Relațiile de la serviciu se împart în două mari categorii: cele pe verticală, adică subaltern-șef, și cele pe orizontală adică cele între colegi, oameni aflați pe aceeași treaptă ierarhică. Din punctul meu de vedere este mai ușor să faci față unor relații toxice atunci când vine vorba de colegii de birou pentru că, oarecum, chiar dacă împarți aceeași încăpere zi de zi, poți să te fofilezi și să nu interacționezi cu aceștia decât în cazuri extreme. Pe șefi însă, chiar dacă îi vezi mai rar, nu ai cum să îi ocolești atât de ușor și , desigur, nu ai cum să îi ignori pentru că, inevitabil, depinzi de ei.
Am avut șefi de la care am avut numai de învățat și cărora o să le port mereu respect. Lideri adevărați. Dar am avut parte și de șefi care erau convinși că dacă ceva nu ieșea bine întotdeauna alții erau de vină, șefi care nu știau să convingă pentru că nu aveau argumente, nu știau să coordoneze, să verifice, să prevadă și, cel mai grav, aveau impresia că sunt sabotați în permanență. Toată lumea complota împotriva lor și cel puțin jumătate din membrii organizației le vânau ”tronul”. Pentru aceștia a fi autoritar însemna a ridica tonul. Din fericire în majoritatea timpului, șefii pe care i-am avut au fost ok. Nu pot să spun că au fost de nota zece cu steluță (cu excepția unuia) dar un ”ok” pot să le dau.
De-a lungul timpului am avut norocul să întâlnesc oameni extraordinari care din simpli colegi mi-au devenit prieteni pe viață și cu care, chiar dacă mă întâlnesc destul de rar, pot să reiau discuția de acolo de unde o lăsasem în urmă cu câțiva ani. Îmi aduc aminte cu drag de toate activitățile pe care le făceam împreună chiar dacă uneori erau lucruri pe care le detestam cum ar fi ședințele de vânzări, două pe zi, una înainte de începerea programului cu publicul, cealaltă la sfârșit. Oricât ai fi de entuziast sau de dedicat carierei, la un moment dat ți se apleacă de atâta analiză și bătut apa-n piuă. Dar partea frumoasă era că făceam parte dintr-o echipă adevărată și acolo, în fața unui flipchart mâzgălit cu tabele și grafice, ne susțineam reciproc și aveam sentimentul împărtășirii acelorași valori.
Câteodată, în timp ce rememorez anumite scene, îmi dau seama de diferențele enorme în ceea ce privește unitatea unui colectiv și legăturile create între colegi. Îmi aduc aminte de o instruire sau ședință sau ceva adunare din asta cu scop propagandistic când trainerul sau cel care vorbea acolo în față, a avut nevoie de un perforator sau un capsator sau ceva de genul ăsta și toți colegii au sărit să-l servească, ba chiar unul dintre ei a coborât două etaje să îi aducă ce îi lipsea. Amabilitate dusă la extrem. Știu că s-a râs mult atunci pe tema asta pentru că cel care plecase a lipsit cam mult și cumva s-a dat peste cap tot programul întâlnirii.
Deunăzi, în alt context, în alte timpuri și cu alți oameni în jur, a deschis ușa un coleg din biroul alăturat întrebând dacă nu are cineva o foarfecă pe care să i-o împrumute pentru câteva minute. Din patru oameni câți eram acolo, nimeni nu a catadicsit nici măcar să își ridice ochii din monitor, darmite să îngaime două vorbe. A repetat omul întrebarea și am fost singura care i-am răspuns spunându-i că îmi pare rău că nu pot să-l ajut dar nu am. Ce pretenții de lucru în echipă să mai ai? ce colectiv, ce prietenii să mai legi? Bună ziua, bună ziua și cam atât… deși uneori și să caști gura e greu.
La serviciul meu de acum am pe unul, un bărbat undeva la 60 de ani, care, jur, nu răspunde la salut niciodată. Dar niciodată. Nu să zică el primul, că asta ar fi deja prea mult, dar îi spui bună dimineața, e la doi metri în fața ta, se uită la tine cu o privire seacă și tace. Nici măcar nu clipește din ochi în semn de recunoaștere. E, cum ar fi zis bunică-mea, cum îi mutu’ mai voinic. Mi-am tot zis că îl las în plata domnului și nu-l mai salut dar, efectiv, uit. Așa mi-e de încetățenită ideea asta că atunci când te întâlnești cu cineva trebuie să îl saluți încât nu reușesc să îmi înfrânez acest obicei social intrat deja în sânge chiar dacă omul mă scoate din sărite.
Ciudat este cum prima dată îmi vine în minte exemplul acesta negativ deși este singurul printre atâția zeci de oameni cu care am fost colegă prin locurile pe unde am lucrat. Dar așa se spune, că o experiență neplăcută ai tendința să o povestești mult mai des decât un lucru bun care ți s-a întâmplat. La voi cum e? ați legat prietenii adevărate cu colegii de serviciu? Eu am rămas cu 5 prietene în adevăratul sens al cuvântului și cu multe alte persoane cu care îmi face mare plăcere să mă reîntâlnesc. Dar, desigur, numărul are încă unde să crească.
Se pare ca viața la locul de muncă e din ce în ce mai frumoasă….. Dumnezeule !
Da, zilnic avem noi provocari :)))))
Eu te consider prietena mea! Mi-ai fost draga din prima clipă … când te-am cunoscut! Ești o persoană deosebită! Nu-i mai baga în seamă pe cei care nu au învățat nici măcar să salute…cred că știu la cine te referi… ! Te pup și te îmbrățișez cu drag!
O imbratisare calda si de la mine!
Ai avea și scuza perfecta sa nu-l mai saluți fiind vorba de un bărbat. Dar gestul tău releva clar o personalitate optimista și încrezătoare… totuși poate iei în considerare si varianta unui zâmbet în loc de salut. Mi-a plăcut mult vorba bunicii nu am mai auzit-o deși sunt cu rădăcinile din Ardeal.
Eu am o echipa tare faina la munca dar am avut parte și de colegi mai puțin ok… câte unul asa de samanta😉. Șefi și de admirat și respectat și de alte soiuri asa sa nu ne plictisim, diversitate multă.