Botez în vremea pandemiei

        Pe 21 martie, chiar de ziua lui Cristi, trebuia să fie botezul lui Cristian. Pentru cei care nu știu,  Cristi e soțul și Cristian e nepotul. Copiii pregătiseră o petrecere mare,  invitațiile erau deja împărțite,  prăjiturile și tortul comandate, meniul pus la punct, hăinuțele pentru bebe pregătite. Eu îmi cumpărasem o rochie nouă și mă gândeam la aranjamentul de la mese astfel încât să fie toată lumea mulțumită iar Cristi urma să vină din Anglia cu câteva zile înainte. Singurul amănunt rămas nerezolvat era cine să îl ducă a doua zi la aeroport, zborul fiind programat la o oră foarte matinală. Totul părea să meargă șnur când, în decurs de câteva zile, toate planurile s-au dat peste cap și veștile proaste aduse de pandemie ne-au încleștat din toate părțile. Lațul s-a încolăcit din ce în ce mai strâns, s-a anulat totul, școlile și magazinele s-au închis, avioanele au rămas la sol, străzile au devenit pustii, rafturile cu alimente s-au golit iar lumea a intrat în panică. Distanțarea socială a devenit cel mai frecvent îndemn în timp ce știrile aduceau doar numere care exprimau decese, infectări, îmbolnăviri și număr de paturi în spitale. A fost o perioadă cruntă pe care vreau să mi-o șterg din memorie. Cu toate astea, în primăvară încă nu cuprindeam dimensiunea dezastrului care va urma și, mai ales, întinderea pentru o atât de lungă perioadă de timp.

        Desigur Cristi nu a mai venit din Anglia și toate planurile au căzut. Nu doar cele legate de botez ci și cele pe care le făcusem pentru vacanța de primăvară pe care urma să o petrecem în Cotswolds și cele pentru concediul în Tenerife pe care l-am fi făcut cu familia lărgită. S-a dus totul pe apa sâmbetei și, în afară de partea financiară care nu este nici ea de neglijat, am pierdut mult mai mult la capitolul bucurie, planuri de viitor, familie, liniște și viață tihnită. Mie coronavirusul nu mi-a adus redescoperirea  de sine și nici vreo reevaluare a valorilor iar dacă printre voi sunt unii care datorită pandemiei s-au regăsit cu sinele interior și cu persoanele cu adevărat importante din viața fiecăruia, ferice de voi. Eu am fost supărată de la început la sfârșit, dar ce zic eu ”sfârșit” când de fapt nimeni nu știe când și cum se va termina acest capitol oribil din istoria omenirii.

        Am tot sperat ca lucrurile să reintre pe făgașul normal dar după fiecare gură de relaxare virusul a revenit ca să ne facă în ciudă cu mai multe puteri. Până la urmă Cristian trebuia să fie botezat că azi mâine face un an și fiecare lucru e bine să fie făcut la timpul lui. Deci s-a făcut botezul în vremuri de restriște, desigur că fără nicio petrecere, doar cu o masă în familie. O familie din care a lipsit unul din bunici pentru că izolarea, carantinarea, restricțiile și testele covid și-au făcut de cap. Mă simt din ce în ce mai deprimată, mai singură, lipsită de speranță și realmente izolată social iar luminița de la capătul tunelului s-a transformat într-o uriașă gaură neagră. Botezul în sine a fost luminos așa cum este și bebelușul iar experiența din biserică a fost ca o mângâiere caldă. Mi-a plăcut mult. Ritualul a fost redus doar la simbolurile care îl reprezintă cu adevărat, fără experiența traumatizantă a scufundării în apă și astfel copilașul a rămas senin tot timpul slujbei urmărind foarte atent tot ceea ce se întâmpla în jurul lui fără să fie speriat de manevre cărora nu le-ar fi înțeles rostul. Nu cred că un copil scufundat în cristelniță va fi un creștin mai bun decât unul căruia i s-au turnat trei stropi pe creștet.

        N-am știut ce cadou să îi cumpăr pentru că are de toate și, așa cum se întâmplă de obicei, i-am dat bani, eterna soluție prozaică ce te scoate la liman în orice situație. Uneori încercăm să ne transpunem sentimentele în obiecte care ar putea produce bucurie și văd asta mai ales la Cristi care e atât de departe și își vede rar nepoții. Știu că dacă ar fi putut veni la botez ar fi apărut cu un cadou care ne-ar fi surprins pe toți, probabil ceva de genul unui scaun auto ultimul model sau o masinuta electrica pentru copii și spun asta pentru că de curând a vrut să îi cumpere Silviei o chitară. Noroc că mama copilei l-a oprit la timp 🙂

        A mai trecut deci un eveniment important la care am fost singură deși eram înconjurată de persoane dragi și apropiate într-o atmosferă  minunată. Dar când sufletul îți este departe, când nu ai cu cine să râzi la glume doar de tine înțelese, când nu poți să comunici doar din priviri aruncate peste masă, și când, ajuns acasă nu ai cu cine să schimbi impresii îți dai seama că oricât de strălucitor ar fi decorul, nu poți să te bucuri pe deplin de nimic dacă viața îți este ciobită.