Întrebarea care mă frământă – de ce omenirea a domesticit pisica

        M-a întrebat Cristina zilele trecute de ce cred eu că oamenii au domesticit animalele și se referea la câini și pisici, nu la cele care aduc ”foloase” în gospodării gen ouă, lapte, pene, lână, carne și șorici 🙂 Adică animăluțele astea care în afară  de dragoste nu ne pricopsesc cu alte beneficii materiale. Și, fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns că eu cred că oamenii le-au domesticit pe vremea când încă locuiau în peșteri sau colibe sărăcăcioase ca să se încălzească iarna cu ele. Cu căldura lor blănoasă. Fără glumă. Sylvestra, pisica mea, îmi doarme toată iarna pe picioare și nu cred că există vreun aparat de băgat în priză care să fie mai eficient decât trupușorul ei care emană o căldură constantă. Ca să nu mai spun de sunetul emis atunci când toarce și care are un efect terapeutic extraordinar.

        O am pe Sylvie, că așa o alint, de 11 ani  deci are deja o vârstă respectabilă și sper să îmi însenineze viața cât mai mult timp de aici înainte. Oricum, din cele nouă vieți despre care se spune că le au pisicile, nu și-a pierdut decât două. Sau poate trei? Deci mai are șase. Când era mică-mititică a căzut de două ori de la balcon (și stau la etajul patru) și din fericire nu a pățit nimic. A fost neatenția noastră că s-a strecurat afară din casă. Deci atunci s-au dus două vieți. Iar a treia, anul trecut cînd a fost bolnăvioară și poate că dacă nu o duceam la timp la veterinar, o pierdeam. A avut o infecție urinară urâtă și a zăcut destul de mult dar cu antibioticele prescrise a reușit, cu chiu cu vai, să treacă peste. Și ea s-a chinuit, dar și eu. Când se apropia ora să îi dau medicamentele mă luau toate transpirațiile atât de grea era procedura deși pastilele pe care trebuia să i le bag în gură erau mici cât un boc de orez. Cât e ea de mică, avea o putere în maxilarele de felină pe care și le încleșta într-un hal de zici că erau betonate și nu reușeam decât cu greu, după o partidă intensă de lupte greco romane, să îi strecor pilula prin colțul gurii.

        Toată lumea mă sfătuia să îi bag medicamentul în mâncarea ei preferată și să o păcălesc cumva dar pisica mea este atât de mofturoasă încât nici măcar nu are o mâncare preferată. Strâmbă din nas la aproape orice deși n-aș spune că e slăbuță, ba din contră. Înainte de ea, l-am avut pe Tomiță care adora frișca la tub și dacă îmi puneam pe vârful degetului un pic de frișcă, aș fi putut să îi dau chiar și cianură că ăla era în stare să mănânce orice. Printre altele, îi plăceau tare mult roșiile și știu că i le tăiam în două iar el sorbea și mânca tot miezul până rămâneau doar cojile ca două găoci de ou. Oricum, după părerea mea, alimentatia pisicilor este un subiect mult mai sensibil decât alimentatia cainilor care mi se pare că sunt mult mai ușor de satisfăcut.

        Dar ce nu facem noi (iar posesorii de pisici știu despre ce vorbesc) pentru aceste fascinante animale? Eu cel puțin vorbesc cu ea de parcă ar fi copilul meu și uneori o strig cu apelativul ”iubirea lui mama”, evit să mă mișc sau să fac anumite lucruri dacă stă la mine în brațe, am o arhivă cu poze și filmulețe numai cu ea, îi cumpăr jucării și am iertat-o de fiecare dată când mi-a distrus perdelele, draperiile ba chiar și canapeaua. Face parte din viața mea și nu mai pot concepe cum ar fi să deschid ușa casei iar ea să nu mă întâmpine frecându-se cu afecțiune de picioarele mele. Mă bucur deci că oamenii au domesticit pisicile (se pare că asta s-a întâmplat acum 4000 de ani) și că astfel am acum posibilitatea să am propria mea pisică fericită că își trăiește zilele într-o casă de om. Voi ce credeți? de ce a ales omenirea să domesticească pisica atunci când ar fi putut alege orice alt animal? dacă ar fi ales vulpea oare cum era?