Este pentru prima dată de când am blogul, adică de aproape 7 ani, că trec de jumătatea lunii fără să scriu măcar un rând dar am început anul într-o stare care nu mă lasă să fac nimic. De fapt cred că majoritatea dintre noi suntem cu moralul la pământ. Sau nu? de fapt observ că mai sunt unii în mare vervă, cum ar fi tipul al cărui comentariu l-am citit când după lunga pauză am reintrat pe blog, un comentariu la un articol în care îmi spuneam părerea despre bonsai în sensul că nu îmi plac pentru că mi se par niște plane chinuite care sunt conduse să crească într-un mod nefiresc pentru a satisface nevoile estetice ale unora care consideră că splendoarea naturală poate fi îmbunătățită după propriul ochi. Și mi-a scris tipul ăsta că numai în casa unui imbecil bonsaiul este o plantă în suferință. Ce pot să mai zici la astfel de ”argumente”? Să începi o discuție de la acest nivel este similară cu una pro și contra vaccin. Deci o să îl las în plata domnului.
Anyway, nu era chiar lucrul cel mai potrivit care să mă facă să mă întorc cu bucurie la scris. Mă disperă pandemia și mi se pare că sfârșitul acesteia este din ce în ce mai departe, văd că apar tulpini și variante noi din ce în ce mai contagioase și mai periculoase, ba mai rău apar chiar virusuri noi. Ba în Brazilia, ba în Africa de Sud ba la dracu-n praznic iar restricțiile sunt din ce în ce mai dure iar viața noastră din ce în ce mai haotică. Masca mă enervează din ce în ce mai tare și deși în interiorul spațiilor publice o accept și chiar o văd ca pe o măsură necesară, să o port pe stradă mi se pare o inepție. Ca să nu mai spun că toată pielea din jurul gurii și a nasului mi s-a iritat îngrozitor, probabil de la umezeala care se formează atunci când sunt afară.
Sfârșitul de an l-am petrecut mizerabil, trebuia să plec în Anglia și cum izbucnise criza cu noua variantă a coronavirusului, zborul mi s-a anulat. Și aia a fost o măsură absolut inutilă și luată ca o copie după ce au făcut alte țări. Ca oile. Haos total ca să nu zicem că nu am făcut nimic. După două săptămâni zborurile s-au reluat deși numărul de cazuri crescuse simțitor atât în Europa cât și în UK.
Începutul de an a fost (și este) la fel de deprimant deși unii mă văd ca pe o fericită a soartei. Desigur că fiecare își cunoaște propriile temeri, propriile supărări și frustrări și fiecare se uită în ograda lui dar să te compari tot timpul cu alții nu este benefic. Mi-a zis o tipă din București că nu am de ce să mă plâng cu statul ăsta acasă că măcar eu am căldură și apă caldă și că nu pot să o înțeleg cât suferă ea din acest punct de vedere. Cum să nu? pot să înțeleg foarte multe, adică știu cât e de greu pentru că am trecut și eu prin asta, e drept că pe vremea lui Ceaușescu dar amintirile sunt încă vii. Stăteam la 16 grade în casă și nu aveam apă. La noi a fost o situație mai ciudată, locuind la etajul patru, apa nu avea presiune și nu curgea deloc la robinet. Dar deloc. Niciodată. Vorbesc de apa rece pentru că apa caldă venea de două ori pe săptămână, timp de două ore. Clocotită. Era legată pe un hidrofor care o făcea să ajungă la etajele superioare ceea ce, teoretic, era un lucru foarte bun. Partea proastă era că cea rece nu urca, nu era pe hidrofor, și drept urmare nu puteam să combinăm apa iar ca să facem baie umpleam cada cu apă fierbinte pe care apoi o lăsam să se răcească și jur că asta dura uneori și câteva ore de făceam baie la unu noaptea. Horror.
Dar m-am îndepărtat de la subiect. De fapt azi nu am niciun subiect decât că vreau să mă plâng. Să mă autocompătimesc pentru că pentru mine pandemia asta nu a însemnat nimic pozitiv, nicio redescoperire a eului, nici a vreunei pasiuni ascunse, nici a vreunui talent de care să nu fi știut. Nici nu m-am apropiat de natură, nici nu am devenit mai zen, nici pace interioară nu am simțit decât o frustrare continuă. Nu am făcut maraton de seriale, nici nu am copt pâine, nici ordine în dulapuri și nici nu am reconsiderat prioritățile mele în viață. Am fost și m-am comportat exact ca înainte de pandemie doar că închisă între patru pereți. Dar dacă totuși psihologul mi-ar pune pistolul la tâmplă și mi-ar zice că e obligatoriu să găsesc un lucru bun care mi s-a întâmplat în această perioadă, poate cu chiu cu vai aș recunoaște că am făcut mai puține cumpărături inutile.
E adevărat că am dat mai puțini bani pe haine, pantofi sau poșete pentru că oricum nu am mai mers nicăieri și nici nu m-am mai întâlnit cu nimeni. Dar și asta e totuși relativ pentru că banii s-au dus în altă parte, adică m-am apucat să schimb lucrurile prin casă și nu vorbesc doar de frigider și de mașina de spălat care au sucombat la distanță de două săptămâni una de alta și nu am avut încotro, dar am schimbat și scaunele din bucătărie, și un pat din camera copiilor, și covorul, și niște tablouri…. acum am în plan oglinda baie și scaunul de la birou. E și asta un mod de a-ți reconforta psihicul înainte să cedeze complet.
Sunt cu răbdarea la limită și dacă până la sfârșitul lui martie treburile vor merge în aceeași proastă direcție, s-ar putea să aplec urechea și să văd ce au de spus cei care cred în conspirația mondială. 
Doamne Ioana te stiu de foarte mult timp si niciodată nu ai fost tu cea pesimistă! Asta era rolul meu si tu erai cea care ma incuraja! Nu dispera ca nu e sfârșitul lumii! Asa imi ziceai. Fie ce o fi viața merge înainte! As vrea sa iti transmit din energia mea pozitiva! Acum ca sunt cu programarea vaccinului “in buzunar” eu am impresia ca vad luminita de la capatul tunelului. In plus am vazut azi o stire de la comitetul acela de urgență ca cine are 10 zile de la vaccin (rapel) poate intra in tara fara carantina. Cu siguranță si celelalte țări europene vor adopta astfel de masuri. Inca puțin mai este… 🥰🥰🥰
Cine stie ce masuri vor mai aparea… si interdictii pe de alta parte.
Împărtășesc același sentiment.
Eu port mască din martie.
La început doar în mijloacele de transport în comun și în spatii comerciale.
Paharul este plin și mai, mai să dea pe afară.
Colac peste pupăză am răcit. Este foarte frig în apartamentul meu și am o frumusețe de criză de sinuzită.
La fel si la mine, la serviciu port masca non stop avand program cu publicul. Plus paravan de plexiglas, plus dezinfectanti pentru maini, mobila, clante etc…
Înțeleg perfect pentru ca și mie mi s-a luat total de toată situația asta..
Anul trecut am avut o singura vacanta de 4 zile la tara și nu am ieșit nici măcar la un suc la terasa. Și asta nu atât de frica virusului cât mai mult de frica de a da banii pentru o ieșire de care nu m-aș fi bucurat pe deplin. Ies sa ma simt bine, sa respir aer curat, sa fiu degajata, sa rad, nu sa ma sufoc în masca și sa ma deranjeze dacă se apropie prea tare vreun prieten de mine..
M-a obosit fantastic toată presiunea, stressul simțit când am aflat ca peste jumătate din colegii mei au fost infectati, masca la munca, în magazin, afara..
Cel mai tare am suferit ca nu i-am văzut pe ai mei de Crăciun.. ☹️ Ei sunt foarte responsabili și din cauza problemelor de sanatate pe care le are mămica mea se feresc cum pot ei de bine. Nu am vrut sa riscam mai ales ca eu lucrez la recepție și interacționez cu multa lume care a suferit de covid (curieri, invitați, colaboratori, colegi etc)
Mai pe scurt a fost un an infect, la propriu și la figurat și îmi doresc din suflet sa ma pot bucura din nou de o viata normala.
Doamne ajuta sa ne fie bine pana la urma tuturor 😊
Exact la fel si la mine, nu m-am intalnit cu o multime de persoane dragi de teama de a nu le aduce virusul, eu lucrand cu publicul…
Bună seara!Chiar voiam să vă întreb de unde ați cumpărat scaunele de bucătărie pentru că mi au plăcut foarte mult.Legat de pandemiei,aveți mare dreptate!Toată lumea cred că a ajuns la capătul răbdării cu toate restricțiile astea care nu se impun.Toata viața ne a fost dată peste cap și din păcate,nu se intrevede nici o urmă de revenire la normal prea curând😔
Scaunele din bucatarie sunt de la IKEA 🙂
Curaj! O sa vina si vremuri mai bune.
Eu refuz sa port masca in exterior, dar e drept ca evit pe cat pot centrul orașului.
Si devin tot mai prietena cu colega mea conspirationista.
La noi e obligatorie masca in exterior si daca te prinde politia, te amendeaza. Cred ca asta mi-ar mai lipsi!
Si la noi. De aia evit centrul.
In exterior o consider inutilă, asa ca protestez nepurtand-o, dar o tin la indemana.
Bine faci, poate prind si eu curaj 🙂
Cu ce m-am ales din pandemie:
– am constientizat mai bine cat suntem de limitati din toate punctele de vedere, desi noi cu totii ne credem importanti si ca suntem “cineva”;
– m-am gandit mai mult la scopul vietii noastre aici. Scopul trebuie sa fie unul mai inalt, nu o continua desfatare (asa cum ne-am dori).
Va este mai greu pentru ca nu ati mai putut merge la sotul dumneavoastra, ca de obicei, si-mi pare foarte rau pentru asta. Va doresc sa va revedeti curand, desi acum nu pare posibil, dar niciodata nu stim
Mi-a parut ciudat sa vad ca n-ati mai scris de o luna.
Eu nu mi-am vazut bunica de 96 de ani si mi-e tare dor de ea (dar stiu ca este bine, pentru ca locuieste cu unchiul si matusa), pe parintii mei i-am vazut numai in parcare, cu masti pe fata si nu i-am luat in brate.
Inainte nu-i luam in brate prea des (nu se obisnuieste asta in familia noastra), dar acum … ce i-as mai fi strans in brate!
Am vrut sa fiu sigura ca nu le dau nimic pentru ca ambii au 70 de ani si ceva probleme serioase in trecut.
Acum suntem intr-un fel de razboi, unul nevazut si e rau. Dar trebuie cumva sa ne imbarbatam. Si cred ca abia acum inteleg mai bine ce inseamna “sa ma las la voia lui Dumnezeu” pentru ca n-am cum sa ma lupt fizic cu virusii, fac doar ceea ce sta in puterea mea.
Cred ca ajuta sa cautam in fiecare zi sa fim recunoscatori pentru lucrurile bune din viata noastra (cate sunt!) si sa fim constienti de prezenta lui Dumnezeu care a ingaduit sa trecem prin asta.
Consider ca noi am ajuns o generatie de alintati (acum avem de toate, avem acces la toate printr-un singur clic), de aceea ne-a fost greu sa cadem de sus.
Bunica mea a trecut prin razboi, a fost jefuita de rusi, bunicul a trecut Dunarea inot in razboi. Cred ca si atunci a fost foarte rau, viata lor era praf, doar ca din alt punct de vedere.
Nu stiu cum suna mesajul meu, cred ca nicicum.
Va doresc tot binele si curaj, sa va ridicati sufleteste. Pentru ca sa stam in starea aceasta sigur nu ne ajuta.
Mesajul tau suna incurajator 🙂 Cu totii stim ca se poate mult mai rau si de aceea nici nu pot sa nu ma gandesc, de exemplu, la refugiatii care dorm sub cerul liber si care nici nu stiu incotro se indreapta. Sunt cazuri cutremuratoare dar prin natura umana, asa suntem noi facuti, ne punem propria fiinta pe primul loc. Si durerile noastre nu se micsoreaza daca stim ca altii o duc mai rau. Incerc sa fiu optimista si recunoscatoare pentru faptul ca din punct de vedere material nu imi lipseste nimic dar psihic vorbind ceea ce se intampla in lume mi se pare ca duce inspre o prapastie din care nu stiu cum vom mai iesi.
Draga Ioana,
Si eu eram in randul celor care te admira pentru postarile tale optimiste si cu multa inspiratie pentru noi.
Cred ca toti ne-am saturat de pandemie si toti avem momente cand ne pierdem rabdarea.Deocamdata trebuie sa ne refacem stocul de rabdare.Eu te sustin si te incurajez.Sa continui ceea ce faci, pe toate planurile, si sa ne aduci liniste si informatii noi.
Si mie imi pleaca sotul pe mare, si stiu cum este sa duci totul de unul singur.Pentru mine ai fost si esti, un model de stil de viata, asa ca trebuie sa ne inspiri in continuare.
Sunteti o familie frumoasa, si chiar daca acum va vedeti mai rar, ai un motiv sa lupti in continuare sa fie bine.
Astept cu interes postarile tale in continuare!
O zi frumoasa!
Mihaela Teacu, Constanta
Multumesc, as vrea sa pot fi la fel de optimista in continuare. Dar de 10 luni incoace suntem tot mai jos pe pantă.
Mulțumesc frumos!😘
Care pandemie? Sintem economisti, sa analizam cifrele. Multumesc lui Dumnezeu ca m-a plasat intr-o firma unde pot lucra fara masca. Astept un video cu mancare buna si muzica linistitoare, sint topita dupa ele 😀