Aida pentru noi toți

         Cum poți să spui despre operă că nu
îți place când tu nu ai văzut în viața ta un spectacol ?

         Cunosc foarte mulți oameni care nu au
fost niciodată la operă. Oameni inteligenți, informați, cu
școală, oameni care citesc mult, oameni cu care ai ce discuta dar
cărora (poate), pur și simplu, nu li s-a ivit ocazia să ajungă
la un spectacol de acest gen. Din diverse motive, fără să fie vina lor.

         Pentru aceștia și pentru cei care
iubesc opera cu adevărat, pentru copii și pentru vârstnici, pentru
oricine a vrut să vadă ceva frumos Opera din Cluj a avut o idee
extraordinară: a pus în scenă, în aer liber, Aida de Giuseppe
Verdi, una dintre cele mai de succes opere ale tuturor timpurilor. Se
cântă de aproape 150 de ani iar aseară a fost, din nou, o
revelație.

         Eu nu sunt o împătimită a muzicii de
operă, recunosc câteva arii celebre pe care le ascult cu plăcere,
merg din când în când la spectacole dar nu sunt o mare
cunoscătoare. Iubesc însă cu ardoare baletul dar despre balet o să vorbesc altădată.

         Acum o să vă spun câteva cuvinte
despre spectacolul pe care l-am văzut aseară și care nu îmi mai iese din minte, spectacol care s-a transformat într-o amintire frumoasă pentru 4000 de oameni. Nu eu am făcut estimarea, așa am
auzit azi dimineață la știri.

 

 

         Ora de începere a fost  8 seara iar eu am ajuns
pe la 7 în Piața Unirii și bine am făcut. În primul rând pentru
că mai târziu nu aș mai fi găsit locuri libere iar apoi pentru că
am trăit experiența ultimelor pregătiri. A fost foarte interesant
să fii înconjurat de artiști, de regizori, de figuranți, să le
vezi costumele de aproape, să auzi ultimele indicații și probele
de microfon. Parcă ne pregăteam cu toții (da, inclusiv noi,
spectatorii) de o mare serbare fără să existe distanța impusă de
cortină. Piața era plină de egipteni antici care cred că veniseră cu corabia din parcare 🙂

  

 

 

          Reprezentația a fost în limba
italiană dar a existat titrare pe un ecran mare. Mai mult decât
atât, înainte de fiecare act, directorul Operei (Marius Budoiu),
foarte simpatic și cu multă prezență de spirit, a urcat pe scenă
și a explicat acțiunea care urma să se întâmple și numele
personajelor.

 

         A fost ca o poveste pe care era imposibil să nu o
înțelegi și care să te nu te emoționeze. Muzica a fost sublimă
( orchestra avea 55 de instrumentiști ) și la unele pasaje te
treceau fiorii atât de touching era. Vorbesc despre senzațiile mele, evident.

         Spectacoul a început pe lumină și
s-a terminat în noapte. Ceva care m-a făcut să zâmbesc a fost
sentimentul ciudat pe care îl aveam atunci când se termina un act
și începea pauza. Firesc așteptam să se aprindă lumina (ca la
teatru, nu?) dar de fapt se făcea și mai întuneric pentru că se
stingeau reflectoarele de pe scenă. Mi s-a părut amuzantă această
inversare de situație.

         Pentru marșul triumfal

(imposibil să nu recunoașteți muzica ) s-au folosit câteva sute de
figuranți voluntari. Și cai adevărați. A fost absolut impresionant.

         Știam că la sfârșitul spectacolului
Primăria Clujului ne va răsfăța cu focuri de artificii dar nu
știam ce surprinzător va fi efectul pe muzica Aidei. Până și
Matei Corvin privea spre cer.

         A fost o super-producție
impresionantă. A fost o sărbătoare și o zi memorabilă. Dar a
fost și o momeală, ceva care să ne atragă și să ne deschidă
gustul spre operă. Sunt sigură că în stagiunea din toamnă vor fi
mulți doritori să vadă și alte spectacole înăuntrul Operei. Și
sunt sigură că nu vor fi dezamăgiți. Pentru că nimic nu se
compară cu magia candelabrelor care se sting treptat, sunetul
gongului, fotoliile de catifea și cortina care ascunde atâtea
secrete.