Am citit într-o carte scrisă de un pediatru american că omul este singurul mamifer care își pune puiul nou născut să doarmă într-o cutie, departe de mama lui, îndepărtându-l astfel într-un mod destul de brutal de căldura maternă. În unele cazuri ”cutia” aceasta se află într-o altă cameră ceea ce mie personal mi se pare destul de trist. Sunt convinsă că fiecare mămică își dorește ca bebelușul ei să aibă parte de cea mai bună îngrijire și să fie crescut după regulile care duc la dezvoltarea optimă dar uneori e mai bine să te lași condusă de instinct. Internetul este plin de păreri despre dormitul cu copilul în pat, ba chiar există și o expresie care denumește acest obicei: co-sleeping sau co-bedding și susținătorii sunt la fel de înverșunați indiferent dacă sunt pro sa contra acestui obicei considerând opinia lor ca fiind singura potrivită.
Eu mă situez undeva la mijloc și o să vă explic imediat și cum vine asta. În primul rând sunt convinsă că orice bebeluș are nevoie de pătuțul lui chiar dacă nu-i place să doarmă în el. Un pătuț simplu, alb sau colorat, cu sertare sau fără, există o mulțime de modele în raionul de mobila copii de la Noriel și este unul dintre primele lucruri pe care părinții îl cumpără. Chiar dacă nu va dormi niciodată în el și este doar loc de joacă, reprezintă micul lui univers și poate fi folosit, cu grilajul ridicat, ca protecție și măsură de siguranță atunci când mama are nevoie de câteva minute să intre la baie.
Subiectul acesta atât de controversat a creat un curent care spune că acei copii care dorm cu părinții în pat nu vor fi niciodată independenți și liberi (!?) pentru că nu li s-a dat șansa de a-și construi încrederea în sine. Pe de altă parte, oponenții, adică cei care susțin că dormitul în patul părinților este cea mai bună soluție, spun că micuții care sunt culcați separat își creează o stare de angoasă prin sentimentul de respingere pe care îl percep atunci când sunt îndepărtați de lângă mamă. Ambele variante mi se par exagerate și nu cred că este cazul să se ajungă la analize atât de profunde.
Mie îmi place soluția găsită pentru Silvia, soluție care împacă și capra și varza 🙂
Cu toate că patul ei este lipit de cel al părinților, salteaua este lăsată mult mai jos și astfel în timpul nopții nu se poate rostogoli ci rămâne în culcușul ei oarecum separat dar totuși atât de aproape. Dacă se trezește, este suficient ca mama ei să întindă mâna și să o mângâie fără să fie nevoită să se dea jos din pat. Deci doarme cu ei dar fără să-i deranjeze dându-le cu piciorușele în cap și fără să se întindă ca o broască ocupând tot patul (cei care ați avut prichindei care au dormit cu voi, știți exact despre ce vorbesc).
Găsesc că aceasta este soluția ideală la o vârstă atât de mică. Pe copiii mei i-am ținut cu noi în pat, la mijloc, câțiva ani buni dar atunci am avut și cauze obiective: era un frig iarna în blocurile de beton că termometrul nu urca mai mult de 16º chiar și în primii ani după revoluție deci nu puteam să-i las să înghețe în camera lor. Oricum eu n-am văzut decât în filme copii zâmbitori care se culcă singuri învelindu-se cu plapuma până la gât în timp ce mama iese tacticos pe ușă stingând lumina. Ai voștri au făcut vreodată așa? sau se întâmpla ca la mine când începeam negocierile pentru culcare cu o oră înainte? 🙂
exact la solutia asta am apelat si eu si este minunata. mai ales pentru o mama care alapteaza si trebuie sa se trezeasca de multe ori pe noapte. cu dante, primul copil, am experimentat in fel si chip dar pana la urma tot cu noi in pat a dormit pana acum, la 7 ani. desi acum are camera lui si doarme singur, mai sunt inca nopti cand ne trezim cu el prin patul nostru, cu pisica cu tot :))).
eu cred din experienta mea ca un copil crescut cu dragoste si atasament devine un adult increzator in fortele proprii si chiar foarte independent.
Deci în niciun caz nu-i afectează ”independența” dacă doarme în pat cu mama 🙂
Cel puțin eu așa cred și spun asta din propria experiență.
Foarte interesanta tema pusă în discuţie dar
Atenţiune Mamelor !
După un an sau doi, când copiii încep să priceapă poveştile, lăsati-i pe seama bunicilor. Folosul este reciproc. Pentru bunici ei sunt un adevărat gerovital.
Îmi amintesc cu plăcere de astfel de momente. Dacă adormeam, îndată simţeam o uşoară pălmuţă pe faţă: “Bunicule, bunicule, nu dormi. Şi mai cum?” “- Harap Alb (sau alt personaj) încă tot merge, vă spun eu când soseşte” Nepoţica Cristina pe la 4- 5 ani ştia şi recita poezia Mioriţa în întregime.
Va dau perfecta drepate! Bunicii, prin dragostea, calmul, experienta lor au un aport deosebit in educatia copiilor. Norocosi copiii care pot sa petreaca vacante sau macar cite o zi pe ici pe colo cu bunicii!
Daca sunt aproape, daca vor, daca sunt odihniti, daca calmi, daca au dragoste si experienta, daca nu fumeaza sau beau sau stau cu tv-ul deschis, atunci da.
Nu e regula. Multi bunici dupa serviciu nu sunt in stare sa reziste la un copil ( am facut greseala sa las cateva ore pe fiica mea cu socrii, si cand am ajuns ii durea capul; ca s-a cocotzat, ca a sarit, ca a vrut etc. – e drept ca si ei au casa muzeu, cu tot felul de detalii “fragile”). Acum e mult mai simplu, noi ne amuzam ca lasam bunicii in grija copiiilor. Din pacate ei sunt dependenti de tv, au 3 ce merg continuu pe canale agresive, si nu pot sa las copilul la asa ceva…
Chestia asta cu televizor in fiecare camera ma innebuneste si pe mine.
Nu stiu daca era o metoda generalizata sau doar la spitalul in care am nascut eu. In 1989, la spitalul sin Satu-Mare, bebelusii erau separati de mame pe toata durata de 5 zile cit am ramas la maternitate. Petrecem cu el doar un scurt interval, la ore regulate, pentru alaptat. Si acum sint revoltata cind imi amintesc! Din salonul in care eram noi mamele, auzeam bebelusii plingind si incercam sa ghicesc daca este al meu sau nu si oare de ce o fi plingind.Era cumplit!Odata acasa, am dormit pina pe la 4 ani cu baietelul meu si nu am regretat niciodata. Acum are 27 de ani si niciodata nu a avut probleme de personalitate.
Cred că era o metodă generalizată pentru că la fel s-a întâmplat și la mine, nici nu vreau să-mi mai aduc aminte ce condiții erau…
Eu am incercat mai multe variante. Pe perioade. Patut din asta nu era atunci la moda, mi se pare nemaipomenit. Initial am pus bebe in patutul lui. Dupa cateva sapt. de alaptat ingrozitor (asa ne-a invatat la spital, in fund, iar eu am avut o epiziotomie asociata unui copil de aproape 4 kile…) am descoperit minunatul alaptat in pat, culcat, lipita de mine. Dormeam amandoua, apucam sa ma odihnesc cate 1 ora!!! minunat!. Cand plecam o puneam in pat la ea, era sigur.
Apoi a avut o perioada cand a dormit in patul ei, Si o perioada cand a dormit toata noaptea!.
Apoi au venit schimbari dure, asa ca a stat lipita de noi, si noaptea, de la 3 la 5 ani.
De la 5 ani in camera ei. Uneori mai vine langa noi.
Teoria ca nu e independenta daca a dormit cu mine…. cred ca e o prostie. Un copil nu e independent daca mama/bunica nu il lasa sa faca ce ar putea( hranit cu lingurita si la 3-6 ani, imbracat cand poate, etc), daca i se repeta ca e prost/incapabil/etc, criticat, shadow pana la sufocare (sta cineva in spatele lui si ii zice ce sa faca si cum sa gandeasca etc).
Acum as mai vrea sa dorm cu ea, sa ne alintam, dar dupa poveste ma fugareste :D.
Si mie mi se pare ca teoria legata de independenta copiilor lasati sa doarma singuri e o prostie.
Fiecare copil se desparte de patul parintilor la un moment dat, inca nu am vazut adolescenti care sa vrea sa doarma cu mama :))))
Am fost ce mai fericita cand am ajuns sa am patul meu, camera mea (pe care e drept, o imparteam cu surioara mea, dar aveam paturi separate).
E adevarat ca aveam deja 5 ani si ceva. Mi-aminteasc clar cat de incantata am fost 🙂
Si eu mi-am dorit de foarte mică să am camera mea, nu mi-a plăcut să stau lipită de părinți 🙂