Mi-a mai crescut o crenguță

        Începutul de an a venit ca un tăvălug în care s-au înghesuit de-a valma oameni, gânduri, speranțe, așteptări, drumuri, întâlniri și multe, multe emoții. Ruxandra s-a lăsat așteptată ca o prințesă la prima ei apariție în public dar până la urmă n-a avut de ales și a făcut primul pas în viața pământeană într-o noapte înstelată de ianuarie. Ca să-i fie intrarea lină, soarta a făcut ca anul acesta gerul Bobotezei să fie înlocuit de adieri de primăvară cu ghiocei înfloriți în toate grădinile Bucureștiului, un dar surprinzător și foarte bine primit de mama ei care o aștepta cu inima și brațele deschise.

        Și eu la fel o așteptam dar pentru că între noi s-a înghesuit o generație în plus, bucuria mea se sprijinea pe emoții grele și gânduri care nu-mi dădeau pace. Tot ce-mi doream era să le văd trecute pe amândouă de marea încercare, desprinse și din nou reunite în lunga îmbrățișare ce va dura de acum încolo pentru totdeauna. Până la urmă s-au petrecut toate cu bine iar după ce am primit marea confirmare m-am urcat pe un norișor de puf roz și am plecat spre București la întâlnirea cu cel mai crud muguraș. Pentru că evenimentele s-au decalat puțin, prima îmbrățișare nu a avut loc acasă ci la spital. Un spital privat care semăna mai mult a hotel decât a unitate medicală, un spital așa cum vezi în filmele americane, cu atmosferă luminoasă, cu pereți zugrăviți ca acasă și nu placați cu faianță, cu uși în culori pastelate care se închid impecabil și, mai presus de toate, cu asistente care îți zîmbeau atunci când îți întâlneau privirea. Nici vorbă de portari morocănoși sau de doctori încruntați înfășurați în halate ponosite din molton în culori incerte umblând îngândurați fără să bage pe nimeni în seamă.

        Am conștientizat că eram de fapt într-un spital prin faptul că lângă pat erau tot soiul de aparate care nu semănau deloc a playstation ci te duceau clar la gândul că ar putea fi folosite la o eventuală perfuzie. Sau poate o monitorizare a bătăilor inimii sau orice altceva se mai poate urmări pe un mic monitor în caz de nevoie. Slavă Domnului că nu știu la ce folosesc și cum arată pentru că nu am avut niciodată nevoie de ele.

        Am plecat de la spital cu un puternic sentiment de recunoștință în fața sorții pentru faptul că cei din familia mea și-au permis din punct de vedere financiar acest lux: sistemul privat de sănătate. Mă întreb cum ar fi decurs pe perioada sarcinii Cristinei lucrurile ”la stat” unde programarea pentru, să zicem, o simplă și banală ecografie transvaginala poate dura mai mult de o lună adică exact până când nu mai este nevoie sau când deja poate fi prea târziu. Mă bântuia gândul la discrepanța uriașă dintre stat și privat când, parcă pentru a mi se reconfirma dezamăgirea legată de sistem, am auzit la radioul din mașină o știre (dacă poate fi astfel numită) despre Spitalul Ilfov unde pe secția de nou-născuți nu erau (și cel mai probabil nici acum nu sunt) respectate normele minime de igienă.

        La spitalul respectiv dezinfecţia de nivel înalt a instrumentarului, adică așa numita sterilizare, se face în găleţi. Găleți la propriu. Găleți de plastic puse pe jos, pe gresia ciobită, curățată cu mopul năclăit într-o soluție de proveninență incertă. ”Nu există protocol de lucru şi personalul nu cunoaşte concentraţiile soluţiilor utilizate pentru dezinfecţie şi timpii de acţiune”, scria în raportul Corpului de Control al Ministrului Sănătăţii. Sună grav dar nimic mai mult. Mai departe, adică după acest control, ce se întâmplă? Ca de fiecare dată, nimic. Sau poate vine o mustrare, un avertisment sau, cea mai severă sancțiune,  tăiat 10% din salar la femeia de serviciu pentru că n-a pus gălețile pe masă. Ridicolul continuă, nimeni nu are nicio vină iar indolența și nepăsarea crasă a managerilor este pusă tot pe seama lipsei de bani.

        Atunci când ești direct implicat emoțional, astfel de știri te afectează mai mult ca de obicei și le percepi mai acut ca oricând. Îmi imaginam cum ar fi fost ca pe pielea subțire și aproape transparentă a micuței Ruxandra să fie puse instrumente nesterilizate, clătite într-o soluție mizerabilă, pline de bacterii și microbi luați de pe multe alte trupuri și mă scuturau frigurile. Din păcate știm cu toții care e nivelul de igienă în spitalele de stat iar știrile de acest gen nu mai sunt de mult ”știri” ci au devenit evenimente la ordinea zilei. Cu toate astea atunci când vine vorba de bebeluși parcă e mai grav decât atunci când ne gândim, să zicem, la secția de cardiologie. Sau nu? Este același lucru? De fapt nu știu dacă are rost să facem astfel de clasamente atunci când e vorba despre dreptul la sănătate. E trist și revoltător ce se întâmplă și, cu atât mai mult mulțumesc lui Dumnezeu că ființele cele mai dragi din viața mea au avut șansa să intre în viață cu dreptul.