Idei de afaceri. Curățătorie de perne

     Duminică am găsit un flyer publicitar în cutia poștală care mă anunța că s-a deschis o curățătorie de perne. Exact ce aveam nevoie, mi-am zis, mai ales că, pe lângă curățare, am văzut că se ofereau servicii de redimensionare a pernei. De câțiva ani îmi tot propun să-mi fac niște perne mai mici pentru că cele pe care le am de pe vremea lui Pazvante sunt pur și simplu uriașe. Așa o fi fost moda la momentul în care au fost făcute, acum 30-40 de ani, dar ocupă aproape jumătate de pat și sunt prea grele.
     Zis și făcut. Am luat două perne de acasă și m-am dus la adresa indicată. Am găsit cu totul și cu totul altceva decât ceea la ce mă așteptam, mai precis o rulotă amplasată pe un teren viran.
     Asta a fost prima surpriză. A doua a fost faptul că era coadă. Nu mă gândeam că ar fi prea mulți doritori dar se pare că multă lume era hotărâtă să investească în perne. 
    În rulotă, un băiat cu puternic accent moldovenesc, cel mai probabil basarabean, cu mască de pânză pe față, lucra de zor. Lua pernele vechi de la clienți, le tăia dosul iar penele le golea într-un fel de cuvă unde erau dezinfectate cu ultraviolete de la o lampă de cuarț. Mașinăria făcea un zgomot destul de mare dar un ciclu de curățare nu dura mai mult de 3-4 minute apoi penele erau vărsate în noile fețe de diverse dimensiuni și de calitate germană după cum scria în reclamă 🙂 
     Fețele (coșurile) de pernă erau disponibile în multe variante din materiale imprimate și foarte viu colorate. Am întrebat dacă au și albe. Nu aveau la dimensiunea pe care o doream eu iar băiatul care vindea m-a întrebat de ce vreau albe… m-am blocat și nu am știut ce să-i răspund. Pur și simplu așa mi-am imaginat eu toată viața că dosurile de pernă trebuie să fie albe. Când eram mică nu aveam acasă lenjerii de pat colorate, toate erau albe și apretate. Dacă dosurile ar fi fost imprimate probabil s-ar fi văzut urât sub lenjeria imaculată și de atunci am rămas cu ideea preconcepută că doar albul se potrivește. Până la urmă am ales o variantă mai puțin stridentă, un bej cu desene maro, ceva rezistent la jeg. 
     Toată operațiunea a durat mai puțin de zece minute iar rezultatul m-a entuziasmat de-a dreptul. Și nu doar rezultatul ci și ideea de business a acestor moldoveni care umblă cu rulota prin toată țara. Mi s-a părut o idee excelentă pe lângă care am trecut de nenumărate ori dar care nu mi s-a lipit de creier. Se plimbă Vadim, că așa îl cheamă, cu rulota mobilă prin țară și stă câte o săptămână, două într-un oraș, lasă flyere în cutiile poștale iar clienții vin puhoi. 
     Vin și cei care vor perne noi (așa ca mine) dar vin și cei care cred în vrăji pentru că la o curățare completă se elimină și elementele oculte 🙂 Ce, nu credeți în vrăjile care promit că dacă pui sub perna (sau în perna) unei persoane pe care vrei să o cucerești fire de păr sau un oscior de pui și mai faci vreo trei descântece deasupra ți se împlinește dorința? 

Share This:

Read More

Dâmboviță, apă dulce, cine-o bea, nu se mai duce

      V-am spus în nenumărate rânduri cât de mult iubesc Bucureștiul și câte locuri grozave găsesc aici. Singurul lucru care mi se pare că îi lipsește acestui oraș este un râu impunător care să îi dea un aer de prospețime în zilele caniculare și prăfuite care se întind o lungă perioadă din an. Budapesta este spectaculoasă datorită podurilor peste Dunăre, Parisul zâmbește  chic odată cu vaporașele de pe Sena iar Londra își trage seva din Tamisa cea grasă care taie orașul în două. Din păcate Bucureștiul nu are un fluviu pe măsura importanței sale. Dâmbovița noastră e prea subțire ca să facă față marii metropole și pare firavă ca un fir de mărțișor pe un rever prea mare. 
      Râul era văzut în trecut ca având ape dulci și curate, iar slavii au numit Dâmbovița „foaia de stejar“ datorită faptului că toamna apele veneau încărcate cu frunze galbene și ruginii. Un cântec foarte popular în secolul al XIX-lea suna cam așa:
       Dâmboviță, apă dulce, 
       Cin-te bea nu se mai duce
       Și cumva de se va duce
       Înapoi iar îl aduce… 
     Se pare că pe măsura dezvoltării orașului situația s-a schimbat destul de mult, imaginea idilică legată de râu a dispărut complet iar Dâmbovița, devenită tot mai murdară, producea inundații serioase de fiecare dată când ploua mai tare.

      Astfel, în 1934, cursul apei a fost acoperit parțial cu plăci de beton pentru a-l masca. De-atunci curge prin întuneric deși peste 50 de ani, pe vremea regimului comunist, planșeul avea să fie scos și înlocuit, albia reamenajată și construit Lacul Morii și metroul. Dâmbovița lin curgătoare arată acum curățel și se strecoară insignifiantă printre betoane încinse și asfalt topit. 

sursa foto travelwiz.ro
       Cred că poluarea a scăzut destul de mult, sau cel puțin așa am dedus, văzând numărul mare de pescari care așteaptă cu undița întinsă pe malul apei. Bănuiesc că nu ar avea ce să pescuiască dacă apele ar fi toxice. Acesta e un lucru bun. Și cred că nici pescărușii nu s-ar fi aciuit pe la piața Unirii dacă nu ar fi găsit ce să mănânce în apă. Ar fi frumos dacă de-a lungul apei ar fi amenajate trotuare pe ambele maluri ca loc de promenadă cu mici poduri pietonale din loc în loc. Să existe băncuțe de pe care să poți admira jocul și scufundările rațelor sălbatice în căutarea firmiturilor aruncate în apă de către copii. Îmi imaginez sălcii plângătoare cu crengile căzute în apă și mici ambarcațiuni cu vâsle plutind lejer și oferind momente de relaxare celor care vor să încerce astfel de senzații. Iar pentru ca plimbarea să poată fi cât mai lungă ar fi necesar și un mic sistem de ecluze.
        Nu știu dacă s-ar putea copia modelul acelor bouquinistes de pe malurile Senei deși ar fi frumos. Mi-e teamă că standurile lor s-ar transforma rapid din rafturi cu cărți de anticariat în expoziții cu vânzare de plasticuri chinezești. Cred că ar fi mai simplu de implementat ideea clujenilor care au instalat căsuțe cu cărți de citit în parcuri. 

       Oricine își poate alege o carte, deschizând ușița. Citește cât are chef iar dacă îl prinde atât de tare încât vrea să o ducă acasă ca să o termine, poate să facă acest lucru dar este rugat să lase o altă carte în schimb. 
        Cred că transformarea malului Dâmboviței într-o zonă de agrement ar da o nouă tentă locală și ar spori farmecul orașului. De fapt acest lucru își propune ediția din 2015 a festivalului de dezvoltare urbană  UrbanFest. Tema din acest an este “BlueGreen – Râuri în orașe smart” și se desfășoară în perioada 16 – 21 iunie 2015,  în zonele adiacente râului Dâmbovița, între Grozăvești și Parcul Național Văcărești.
       Festivalul include două conferințe despre mobilitate și rolul râurilor în orașele smart, consultări publice cu privire la rolul Dâmboviței în București, un târg de proiecte de dezvoltare urbană, dezbateri privind dezvoltarea orașelor smart, tur cu bicicletele care promovează mobilitatea urbană, ateliere de activare urbană, plimbări în ambarcațiuni cu vâsle (row-show), concerte și focuri de artificii.
        Ce părere aveți, este (sau ar putea deveni) Bucureștiul un oraș smart

Share This:

Read More

Mojito. Cocktail de vară

       Mojito este un cocktail tradițional cubanez care a devenit extrem de popular în Statele Unite în anii 80 și apoi în întreaga lume. Printre altele a fost băutura preferată a scriitorului Ernest Hemingway iar în Marea Britanie a fost primul pe lista celor mai bine vândute cocktail-uri în 2014, asta, așa, ca să știți. Este un long drink delicios, foarte simplu de preparat, nu necesită decât cinci ingrediente și este extrem de răcoros, potrivit pentru zilele caniculare. 

       Pentru mojito aveți nevoie de rom alb, frunze de mentă, zahăr, lime (nu știu care este cuvântul în românește pentru lămâia verde) și apă minerală sau sifon. Gheața ar fi al șaselea ingredient dar pe asta nu am mai pus-o la numărătoare. Ca la orice preparat, reușita acestuia depinde în mare măsură de calitate ingredientelor folosite. Evident că romul este foarte important și eu m-am cam zgârcit când l-am cumpărat alegând marca proprie de la Kaufland (vreo 30 de lei, nu mai știu exact) și drept să spun nu am făcut cea mai bună alegere. Data viitoare o să cumpăr ceva mai de calitate, asta însemnând un rom cu o aromă mai pregnantă.
       Prepararea propriu zisă durează doar două minute. Într-un pahar mare se pun două lingurițe de zahăr (dacă sunteți în Cuba puneți sirop de trestie de zahăr) , 12 frunze de mentă, sucul de la o jumătate de lime și 40 de ml de rom. Eu nu pun codițele de mentă pentru că mi se pare că dau un gust ușor amărui dar poate e doar părerea mea. Pentru ca savoarea mentei să difuzeze repede, frunzele trebuie zdrobite puțin iar eu fac acest lucru cu coada unei linguri de lemn. Dacă încerc să le zdrobesc cu ceva metalic s-ar putea să se fărâmițeze și este foarte neplăcut atunci când bei să ți se lipească pe dinți bucățele verzi sau să ți se înfunde paiul. 
       Apoi se adaugă 5-6 cuburi de gheață iar restul paharului se umple cu apă minerală. Se decorează cu o felie de lime și o crenguță de mentă.
       Este băutura (alcoolică) pe care mai nou o prefer vara și nu aș da-o nici pe o sută de beri 🙂 Vouă ce vă place să beți pe caniculă?

Share This:

Read More

Galaxia Samsung

      Astăzi, 12 iunie 2015, am aflat cu foarte mare mirare că există telefoane mobile care se pot încărca wireless, adică fără cabluri. Habar n-am avut, nu știu pe ce lume am trăit până acum dar se pare că încet, încet, Star Trek devine realitatea noastră de zi cu zi. Asta mi se pare cea mai tare chestie din domeniul tehnologiei care s-a inventat în ultima vreme. După cum am citit pe internet, transferul de energie se poate face între cele două obiecte (telefon și încărcător) dacă acestea se află  la o distanţă de cel mult 4 cm. Așa de tare m-am mirat de această invenție și așa de încântată am fost încât i-am telefonat Cristinei, fiica mea, să o întreb dacă ea a auzit de această minune și m-am dezumflat toată când mi-a spus că bineînțeles că știa deja. Deci se pare că numai eu am trăit până acum sub o piatră. 
       Entuziasmul însă a început să-mi revină când am aflat că în curând o să mă pricopsesc cu un nou telefon. Vreau să spun nou pentru mine,  pentru că de fapt este telefonul la care va renunța Cristina în momentul în care își va cumpăra noul Samsung Galaxy S6  pe care îl are deja în plan. Cred că de-a lungul timpului o singură dată am avut telefon nou-nouț, pentru că mereu am fost binecuvântată doar cu ceea ce nu mai foloseau copiii mei. Ei își luau telefoane noi, pe abonamentul meu, iar eu mă mulțumeam cu cele vechi. Nu știu de ce vorbesc la trecut pentru că această practică este încă în vigoare.
        De data asta însă abia aștept să-și ia Cristina noul Samsung S6 și să mi-l dea mie pe S4.

       Atâtea chestii faine au Samsung-urile astea că mă tot mir și mă minunez… de exemplu screen mirroring e o funcție care reproduce pe ecranul televizorului ceea ce se vede pe telefon cu condiția ca TV-ul să fie smart și să aibă această funcție. Nu este nevoie de niciun fel de cablu, conexiunea se face wireless. De exemplu Cristina nu are abonament la nicio firmă cablu pentru că nu mai vrea să fie tentată de a sta toată ziua pe canapea pierzând vremea degeaba în fața televizorului. Are, în schimb, instalată aplicația TVR pe telefon și poate să îl urmărească pe Moise Guran, dacă vrea să îl vadă în mărime naturală, direct pe televizor. 
        Smart scroll este o altă funcție ce până nu demult ținea de domeniul SF care derulează automat ecranul telefonului de îndată ce detectează că te uiți la ecran, deci nu mai trebuie să tot dai din mână. Nu că ar fi greu dar așa e mult mai fain. Smart pause este funcția care pune pauză automat atunci când urmărești un video și întorci privirea în altă parte. Nu știu cum face asta, dacă are vreun dispozitiv sau senzor care îți urmărește ochiul sau ceva de genul ăsta, dar este mai eficient decât un profesor supraveghetor la examenul de bacalaureat. Adică eu urmăresc un filmuleț pe telefon și în momentul în care mă uit să văd de ce trage mâța de perdea, filmul se oprește automat ca să nu pierd nicio secvență. 
       Mai are o funcție genială: air view sau air gesture. Imaginați-vă că faceți o prăjitură după o rețetă găsită pe internet, sunteți cu mâinile pline de făină și vreți să căutați ceva pe telefon. Telefonul este pe masă și faci gesturile cu mâna deasupra ecranului dar fără să-l atingi astfel încât să nu-l murdărești. Și telefonul recunoaște gesturile, exact cum la cealaltă funcție își dădea seama în ce parte te uiți. How cool is this
       Și acestea sunt numai câteva din minunile care mă încântă, ca să nu mai spun de NFC (Near Field Communication) o tehnologie wireless ce permite transferul de date de la un dispozitiv la altul, cu condiția ca acestea două să nu fie mai departe de 10 cm unul de celălalt. Adică, pe înțelesul tuturor, ții aparatul de fotografiat lipit de telefon și pozele se transferă pe acesta. Sau ții două telefoane unul lângă altul și copiezi orice fișier (cărți, poze, muzică sau orice alte date) de pe un telefon pe altul. 
      Dacă variantele mai vechi de Samsung aveau tot ce v-am spus mai sus, vă dați seama că Samsung Galaxy S6 și Galaxy S6 edge au niște performanțe de pici jos. Dacă vreți să vedeți toate specificațiile tehnice (alea care se măsoară în  GB, RAM, Mbps, mAh și alte limbi străine) le găsiți aici. În schimb, în cazul în care nu sunteți mari connaisseuri în ale tehnicii poate vă interesează care sunt culorile disponibile:  White Pearl, Black Sapphire, Gold Platinum, Blue Topaz și Green Emerald. 
       Varianta aurie mă înnebunește, sper să fie și alegerea Cristinei pentru că într-o bună zi știu că telefonul ei va deveni al meu. Cât de chic poate să arate atunci când îl scoți din poșetă și îl duci la ureche cu un gest elegant… subțire, strălucitor, fără colțuri ascuțite și perfect îmbinat, toate bijuteriile pălesc în fața lui 🙂 Nu am decât superlative referitoare la design și nu cred că sunt superficială când admir modul în care arată acest telefon. Sunt convinsă că s-a lucrat mult la design și nu a fost chiar o joacă de copil să se realizeze primul ecran din lume curbat pe ambele părți.
       Pentru toate funcțiile pe care le are și pentru felul în care arată abia aștept să am acest super smartphone. Adică să și-l ia întâi Cristina, să-l folosească și apoi  să apară repede, dar repede, S7 ca să-l primesc eu pe Samsung Galaxy S6. Până atunci mă mulțumesc cu S4. 

Share This:

Read More

Ce părere aveți despre bacșiș?

       N-am fost învățată de mică să las bacșiș la restaurant pentru simplul motiv că astfel de activități nu făceau parte din programul familiei. Nu-mi aduc aminte să fi ieșit vreodată cu părinții seara la terasă sau să luăm masa în oraș. Doar la cofetărie mergeam uneori dar acolo, după ce ne alegeam prăjiturile din vitrină, plăteam la tejghea și apoi cu farfurioara în mână căutam o masă la care să ne așezăm. Nu am avut de-a face cu chelnerii până ce am ajuns la vârsta adultă când vremurile s-au schimbat iar posibilitățile de a ieși în oraș s-au înmulțit semnificativ. De la început mi s-a părut de bun simț ca cel care mă servește să fie recompensat deși nu cred să mă fi învățat cineva asta. Pur și simplu așa am simțit și așa am făcut. Faptul că cineva mă servește mă îndatorează într-un anumit fel, doar cuvântul servitor vine de la verbul a servi. Părerea mea este că atunci cînd stai așezat la masă iar cineva se agită în picioare în jurul tău căutând să-ți facă pe plac se creează automat o diferență de clasă iar raportul nu mai este cel de egalitate. Un mic gest de mărinimie poate compensa, sau măcar îndulci, gradul de inferioritate pe care un ospătar îl încearcă.
       Sigur că dacă serviciile lasă de dorit situația se schimbă radical, dar faptul că mâncarea nu este gustoasă nu înseamnă același lucru cu lipsa de politețe. În primul caz nu este vina chelnerului că bucătarul este incompetent și este un lucru total diferit cu a nu fi băgat în seamă după ce te-ai așezat la masă.
       Este foarte convenabil să-ți spui că jobul tău este mult mai greu decât al unui chelner dar poate ar fi bine să te pui în pielea lui pentru câteva momente. O mulțime dintre aceștia sunt studenți care încearcă să-și adune câțiva bani de buzunar iar multe dintre fetele care servesc la mese sunt mame care se chinuie să-și crească singure copilul. Este simplu să emiți judecăți de valoare presupunând că fiecare câștigă după cum merită și că unele meserii sunt scutite de stres. Este liniștitor pentru propria conștiință să-ți ascunzi egoismul după paravanul comparației meschine eu nu primesc nimic în plus pentru că fac ceea ce scrie în fișa postului, altul de ce ar primi? Mulți nu înțeleg că munca unui chelner nu se rezumă doar la a prelua comenzi, a aduce farfuriile la masă și a umple paharele. El trebuie să curețe, să aranjeze șervetele, să spele ferestrele, să măture, să dea cu mopul și apoi să-ți zâmbească astfel încât tu să te simți bine și să ai o experiență plăcută.
       În consecință, la restaurant, eu las întotdeauna bacșiș pe principiul că mă port cu oamenii exact așa cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată. Sigur că există și excepții dar pot să număr pe degete de câte ori am fost atât de prost servită încât să plătesc exact cât scrie pe notă. În cazul în care plătesc cu cardul, iar asta se întâmplă din ce în ce mai des, bacșișul îl las cash. Cât? În general 10-15% sau rotunjit în sus. Cu cât totalul este mai mare, cu atât procentul este mai mic. Adică la o notă de plată de 100 de lei, un bacșiș de 10 lei mi se pare rezonabil.
       În general las ceva în plus și la coafor sau la taxi. Uneori îi dau ceva și curierului care îmi aduce pachetele dar de ceva vreme nu s-a mai întâmplat asta. Mai nou curierii (de la toate firmele) nu mai au bunăvoința de a urca până la etajul patru și trebuie să cobor eu. Dacă așa stau lucrurile mi se pare că nu li se cuvine nimic suplimentar. Totuși le dau câte o sticlă de apă sau suc de la frigider pentru că mi se pare că au o muncă foarte grea, mai ales acum pe caniculă. Și toți se bucură de apa rece, poate chiar mai mult decât pentru 2-3 lei 🙂
       Cuvântul bacșiș este de origine turcă și nu mă mir deloc. Am fost în Turcia și se pare că acolo bacșișul e ridicat la rang de politică națională. Oriunde întorceam capul mi se părea că toți stăteau cu mâna întinsă pentru a primi mica răsplată pentru serviciile oferite. Cu rost și, de cele mai multe ori, fără rost. Cutiile de colectare a bacșișului erau răspândite peste tot: la recepția hotelului, la bar, pe bordul microbuzului care ne ducea la plajă, la bufetul restaurantului, pe vaporașele care organizau mici croaziere, nu exista loc în care să se întâmple ceva și să nu fie instalat un tip box
       Mi-a displăcut foarte tare acest lucru mai ales că erau locuri în care nu vedeam sensul acestor cutii adică nu vedeam niciun fel de serviciu personalizat. Am avut tot timpul senzația că cineva mă obligă să bag mâna în buzunar chiar și atunci când nu voiam să fac acest lucru.
      Las bacșiș pentru că așa vreau și nu atunci când mi se cere, e un gest de mulțumire și nu unul automat. Iar restul nu uit să mi-l iau niciodată dar aici e o altă poveste. 
       Știu că sunt persoane cărora nu li se pare normal să lase bacșiș. Voi de ce parte vă situați, pro sau contra?

Share This:

Read More