Aceasta este o povestire scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea, iar întâmplările și numele sunt reale. Toate acestea s-au petrecut în anii 40 în Munții Apuseni. Povestirea Pavel, copil fără înger a apărut în volumul Evocări, polemici, taine.
L
Îmi revine adesea în minte şi revăd mereu chipul unuia din tovarăşii mei de copilărie. Eram adesea mpreună sus pe munte la păscutul vitelor sau al oilor, că la noi în sat nu era ciurdă ca la câmpie, aici fiecare gospodar avea pământul lui pentru fânaţ, pentru păşune, pentru holdă sau ogor pentru cartofi, în afara grădinii de lângă casă.
Pe vremea aceea îndată ce se termina şcoala copiii erau trimişi de părinţi toată vara cu vitele la păscut. Îmi aduc şi acum aminte cum mi se lipeau ochii de somn dimineaţa, cum aş fi dorit să mai dorm doar câteva clipe, dar soarele era necruţător şi de vreme ce razele lui luminau vârfurile munţilor trebuia să ascult glasul mamei, să las aşternutul cald, să mănânc în grabă ceva şi, cu traista cu merinde în spate, să duc vacile şi viţeii la păşune. Boii îi duceam mai rar la păscut, cu ei pleca tata cu noaptea-n cap la mânat, aducea minereu de aur cu carul de pe la diferite mine la şteampuri, iar oile erau în turmă. Primăvara până la Sângeorz, hotarul era liber, aşa că oile şi vitele erau slobode pe câmp, puteau umbla să pască peste tot, dar trebuiau totuşi păzite ca să nu se piardă, sau ca să nu vină lupul la oi şi la miei.
Şi vară, la munte dimineţile sunt reci. Trebuie să urce mult soarele pe bolta cerului pentru a mângâia cu razele-i calde casele de jos din sat cu tot freamătul şi agitaţia începutului unei noi zile de muncă. Pe la toate casele cântă cocoşii, guiţă porcii după mâncare, se deschid porţile şi pleacă vitele la păşune cu tălăngile atârnate la gât. Se aud mugete de despărţire ale vacilor de viţeii lor de lapte, neînţărcaţi, rămaşi acasă.
După ce mulge mama vaca, pe Steluţa, numai ea era cu lapte, pornesc şi eu cu vitele la păscut. Aveam în grijă două vaci, un viţel, Mişca, şi un junc, pe Bodor. Una dintre vaci, Frăguţa, şi Bodor, juncul, purtau câte un clopot că în mijlocul zilei, de groaza muştelor, vitele se ascundeau în desişul pădurii încât se pierdeau şi puteau să ajungă prin holde, să facă stricăciuni şi să ai ceartă cu vecinii.
Cu o nuia de salcie în mâna îndemn văcuţele roşii, sprintene, să grăbească pasul pe un drum lateral de car, îngust şi pietros, deasupra căruia îşi întind fagii o droaie de ramuri frunzoase. În deplină simetrie cu acestea, cu crengile aeriene, pe pământul spălat de ploi, jos din pietrişul drumului ies la iveală o groază de rădăcini ramificate întocmai ca venele proeminente de pe dosul unei mâini muncite, osoase, de bărbat. Peste pârăul din stânga din loc în loc câte o gură de baie îşi arăta întunericul ce vine din pântecele adânc al muntelui aducând de acolo o răcoare umedă cu un miros specific. Pe pietre ieşite din apă, câte o codobatură fără astâmpăr îşi clatină coada şi face de dimineaţă exerciţii vocale.
În ritmul clopotelor ne continuăm drumul ce urcă tot mai pieptiş. Orizontul se lărgeşte şi apare soarele. În înaltul cerului un singur nor rătăcit, alb şi pufos, pluteşte deasupra Negrilesei, ca o căciulă uriaşă pusă pe-o ureche. Pădurea răsună de glasul păsărilor mărunte dar şi de trilurile clare, distincte, ale mierlei şi sturzului ce îşi au cuibul ascuns între crengile dese de brad. Trecuse primăvara şi cucul nu mai cânta, fiindcă auzise ascuţit de coasă; aşa ştiam, că dacă aude coasa nu mai cântă.
Vitele flămânde, ba ici, ba colo, smulg cu lăcomie smocuri de iarbă de pe marginea drumului. Viţelul şi juncul, mai vioi, sunt mult în faţă dar Frăguţa cu pântecele umflat, că urmează să facă un viţel, merge încet şi suflă greu.
Drum lung. Când ajung la păşunea din Conţu aproape că se luase roua de pe iarbă iar razele soarelui aduc o căldură plăcută.
„Ai sosit şi tu?”mă întreabă Pavel, un băiat ce-şi păştea vitele pe un pământ alăturat. „Când a răsărit
soarele eu am fost aici. Vacile mele-s sătule” îmi mai spune el. Vacile lui erau sătule că el era slugă şi pe el îl trimiteau cu vitele la păscut cu noaptea-n cap, când se crăpa de ziuă.
Cunosc povestea vieţii sărmanului Pavel din lungile zile de vară când stăteam ore în şir de poveşti acolo sus pe munte de unde vedeam jos satul cu casele înşirate pe lângă vale sub streaşina pădurii.
Era ceva mai mare decât mine, poate cu un an, poate cu doi-trei dar rămăsese scund şi slăbuţ. Avea obrajii pământii iar nasul pistruiat, ba şi umerii obrajilor galbeni îi erau pistruiaţi dar pistruii de pe nasul alb erau mai vizibili. Cuceritoare îi era privirea cu nişte ochi verzi larg deschişi care te făceau să-l crezi fiindcă întotdeauna te privea convingător în adâncul ochilor. Pe fruntea înaltă pielea era albă, fără pistrui iar partea de sus se ascundea sub un păr galben mătăsos pieptănat cu cărare. Purta o pălăriuţă neagră dată mult spre ceafă. Sub şnur pusese, ca şi mine, trei pănuţe pestriţe de gaiţă, cu albastru, alb şi negru.
Era slugă la un vecin al nostru, om gazdă cu multe vite, cu şteampuri şi cu moară dar fără copii. Baciul şi Biţa erau noii lui părinţi, aşa le spuneam noi copiii, în semn de respect, celor vârstnici. Femeilor bătrâne le ziceam bobă.
Prietenul acesta al meu, Pavel, nu avea tată, murise în război undeva foarte departe în Rusia. „Dacă ar trăi tata nu aş fi slugă” îmi amintea adesea.
Era de la Mogoş, din satul Mămăligani. De ce i se spunea aşa acestui sat nu e greu de înţeles. Purta acest nume de ocară, de dispreţ, simbol al sărăciei, de când lumea, iar un sat vecin avea o altă denumire asemănătoare, de lapte acru, Năcreleşti, tot cu rezonanţă istorică şi socială.
Femei de la Mogoş încălţate cu opinci şi cu ciorapi groşi din lână veneau în fiecare duminică la târgul din Poieni cu câte un bulgăraş de unt învelit în frunze late de paltin sau de varză, cu câteva ouă, cu smântână, cu caş proaspăt sau cu brânză. Puţinele lor produse se vindeau repede, cât ai bate din palme, oferta de produse fiind întotdeauna mai mică decât cererea. Străbăteau drum lung pe jos sau cu calul ca să facă rost de câţiva lei din care să cumpere petrol pentru lampă, sare sau chibrituri.
Tot aici, duminica dimineaţa în târgul de la Poieni „se vindeau” şi copiii. Buciumanii, care aveau nevoie de slugă, băiat sau fată, lăsau vorbă femeilor de la Mogoş că au nevoie de un copil la oi sau la vite spunându-le ce condiţii ar trebui să îndeplinească, îşi lăsau numele şi adresa iar în câteva zile se trezeau că le intră pe poartă o mamă cu un copil de mână…
Pavel era cel mai mare din cei patru fraţi, trei băieţi şi o fată, rămaşi orfani încă din 1942. Fiind mai mărişor, de acum putea să-şi câştige singur mâncarea şi îmbrăcămintea, putea fi dat slugă la Buciumani unde se mai găseau şi alţi copii de la Mogoş. Simbria ere mâncarea şi două rânduri de îmbrăcăminte pe an, o pereche de opinci şi alta de ghete, strictul necesar pentru a trăi. Ce viaţă duceau aceşti copii nu e greu de imaginat, oricum erau diferenţe mari de la o familie la alta dar era frecventă zicala Mămăligă de pe drugă / dă-i la slugă să nu fugă…
Pe prietenul meu tot îl frământa un gând; de ce l-a dat mama de acasă, oare nu-i mai era drag? De ce l-a minţit şi l-a păcălit când l-a adus aici? Fusese cuminte, o asculta fără să iasă din vorba ei, făcea de toate pe lângă casă. Chiar nu înţelege…
Era vară şi i-a spus că-l duce la târg să vadă Abrudul. Pornesc pe jos, drum lung, iar el era desculţ. Urcă drumul de piatră în serpentine până la Negrileasa apoi de la Grâul Bun o iau în jos pe scurtătură spre Valea Albă. Mersul peste câmpul cu pajişte este mai plăcut, mai moale la talpă, dar nu ţine mult, că de la Piatra lui Căliman intră iar în drumul ţării, pietros, chinuitor. Spre seară trag la o casă unde să doarmă peste noapte, aşa credea copilul după spusele mamei, fără să ştie că popasul lui în această casă va pune capăt călătoriei şi că aici îl va părăsi fiinţa cea mai dragă inimii lui.
Gazda s-a arătat foarte primitoare, le dă de cină pe săturate, mămăligă cu lapte şi cu brânză, stau de vorbă, iar pentru Pavel a pregătit o albie de lemn cu apă călduţă ca să se spele pe picioarele pline de praf şi, ce nu se aştepta, îi dă să încerce nişte opincuţe noi de gumă şi ciorapi groşi împletiţi din lână aspră de oaie ţurcană.
Cum se făcuse întuneric, cu un lămpaş au fost duşi în şură şi s-au culcat îmbrăcaţi acoperindu-se cu fân pe picioare. Istovit de oboseala drumului Pavel adoarme fericit în îmbrăţişarea mamei. Îşi mai aminteşte, doar ca o părere, că a doua zi foarte de dimineaţă, fără să se poată trezi, fără să poată învinge somnul, a simţit plecarea mamei, ştie sigur că l-a sărutat pe obrazul pistruiat şi că l-au udat câteva lacrimi pe care tot mama le-a şters cu dosul degetelor. De câte ori îmi povestea, mereu îşi băga vină că nu s-a trezit atunci şi, în naivitatea lui, credea că acum nu ar fi slugă dacă nu se pierdea de mamă.
Treptat s-a convins că toată povestea cu târgul de la Abrud nu a fost decât o amăgire ca să-l poată porni de acasă că altfel dacă ar fi ştiut că-l dă la străin nu ar fi plecat nici în ruptul capului. Din ce trăiau ceilalţi copii de acasă putea să trăiască şi el, doar nu-i mare lucru să mai pui un cartof şi o ceaşcă de apă în oala de pe sobă, să mai faci o porţie de zeamă.
La început Baciul Simion şi Biţa Evuţă s-au purtat frumos cu el, că tocmai le fugise vechea slugă, l-au luat cu buna, i-au spus că ciorapii de lână şi opincile cele noi de gumă sunt ale lui şi că de acum nu-şi mai sparge tălpile desculţe prin pietre şi spini.
Copilul mereu întreba „unde-i mama, când vine mama?” până când i s-a spus verde-n faţă că mamă-sa l-a lăsat slugă, că de acum poate şi trebuie să-şi câştige singur mâncarea doar e băiat mărişor. Când aude una ca asta îşi pune barba în piept, nu a mai scoate un cuvânt, doar cu mâneca şi cu dosul palmei tot îşi ştergea nasul şi ochii.
„ Lasă plânsul, că nu pentru asta te-am tocmit şi-ţi dăm de mâncare, poţi plânge cât vrei acolo sus la
Curmătură până paşti vacile, dar aici acasă să nu te mai vedem că plângi că dacă nu, îţi dau câteva să ai de ce să plângi” i se adresează apăsat şi răstit Baciu Simion. A mai sughiţat Pavel de câteva ori prin curte pe ascuns, că la stăpân se vede că n-ai voie să plângi, apoi cu Baciul au plecat sus pe munte la colibă să sloboadă vitele la păscut şi ca să-i arate ce are de făcut. Pe drum nu prea au avut poveşti, răspundea doar cu câte un „da” sau „nu” la întrebările omului ce i-a devenit „tată”. „Bagă de seamă pe unde mergem, ca să ştii veni singur deseară acasă, că n-am vreme să vin după tine”.
Ajunşi la grajd i-a arătat unde e ascunsă cheia, au slobozit vitele, i-a arătat unde să le adape, până unde ţine pământul şi păşunea lor, i-a mai spus să aibă grijă să nu intre vitele în iarba de coasă sau în semănătura cu cartofi.
Rămas singur copilul priveşte în jur şi în depărtări. Sub nişte nori grei recunoaşte Geamăna privită de
departe. Undeva la poala unuia dintre cele două vârfuri de munte gemene, acoperite de pădure, era satul Mămăligani dar casa lor era mult mai jos şi nu se vedea.
Prima zi a trecut tare greu. Seara când să lege vitele la iesle i-a fost frică să nu-l lovească cu coarnele,
erau înalte că greu ajungea să le treacă lanţul pe după gât.
Cu paşi mărunţi, cu traista goală în spate şi cu un bastonaş drept de alun porneşte spre casă. Îndată după apusul soarelui pe bolta senină străluceşte Steaua săracului. Întunericul vine cu repezeală din toate părţile; culmile din depărtare îşi pierd conturul iar pădurea e tot mai neagră. Pentru Pavel copacii de pe marginea cărării au forme ciudate, ba de lup ce stă la pândă, ba de strigoi. Prin alburiul înstelat al cerului din înălţimi săgetează umbra neagră a păsărilor de noapte. „Poate că pe întuneric, pe vremea asta, ies şi vâlvele de prin mine, că ele au aripile atât de mari…” gândeşte Pavel. Din pădure se aude foşnet de frunze uscate. Cuprins de înfiorare copilul grăbeşte paşii. Întoarce capul când spre dreapta, când spre pădurea din stânga, mai aruncă câte o privire în urmă ca să nu-i sară ceva în spate. Abia acum îşi dă seama că băţul din mână e mult prea subţire pentru a se putea apăra de o primejdie. Principalul duşman e lupul. Prin pădure ceva mişună prin frunze, se aude chiar şi pocnet de crenguţe rupte. Parcă ar fi paşi…Simte un
fior pe spate ce urcă până în creştet. Îşi aduce aminte că îi spusese cândva tată-său, odată când era mic şi îl luase şi pe el la pădure, că lupul se teme de om, că omul ar putea să aibă puşcă, de aceea îi e frică de om, că altfel…Mai ştia de acasă că lupul mâncă boi şi vaci, nu mâncă copii săraci. Ca să alunge frica şi vietăţile ce-l pândeau din toate părţile, fluieră de câteva ori pe degete apoi cu glas cât poate de tare începe să cânte „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci / Nu mâncă copii săraci.”
Glasul lui se aude până departe în liniştea nopţii din pădure. Din coasta cealaltă de peste pârâu ecoul îi trimite înapoi o parte din cântec „ copii săraaaci.” Coboară grăbit privind doar cu coada ochiului spre creaturile acelea fioroase ce-l urmăreau din negrul pădurii, dar continuă să cânte, „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci, / Nu mâncă copii săraci”. Convins de acest adevăr şi însoţit de propriu-i glas se simte puternic,
prinde curaj.
Ajuns acasă îl aşteaptă aceeaşi mămăligă cu lapte şi cu brânză, din prima seară de la sosire, iar Biţa mai înţelegătoare îi spune să închidă mai devreme vitele şi să vină pe ziuă acasă, înainte de a se lăsa întunericul. În scurtă vreme a învăţat tot ce avea de făcut. După ce s-a ros păşunea la Curmătură s-a mutat cu vitele la Conţu unde nu mai aveau grajd şi şură, vitele dormeau acasă. Aici ne-am cunoscut şi din prima zi am devenit prieteni. Pavel ştia să cânte din frunză tot felul de cântece dar ce îmi plăcea şi mai mult la el era că imita cântecul păsărilor, fără frunze, numai cu limba, cu buzele şi cu dinţii şi le imita atât de bine că uneori veneau mierla sau sturzul până aproape de noi şi intrau în conversaţie. Cântau alternativ. Când avea chef aducea păsările pădurii lângă noi să ne cânte.
Mai spre toamnă pe când să se coacă ovăsul dintr-o tulpină groasă, dintr-un pai, îşi face un fluier. La capătul cu nod, cu briceagul bine ascuţit, desprinde o aşchiuţă dar numai într-o parte aşa încât suflând, ea să poată vibra întocmai ca o lamă de muzicuţă. Mai face apoi pe lungimea paiului câteva găurele şi fluieraşul este gata, în stare să cânte orice melodie. Ne plăcea să cioplim. Uneori ne luam la întrecere în cioplitul cu briceagul pe beţe drepte de alun a unor figuri geometrice sau modele, cum le ziceam noi. Scoarţa de alun se desprindea cu uşurinţă pe urma tăieturii de brişcuţă scoţând la iveală cerculeţe, spirale, pătrăţele, liniuţe verticale, toate separate prin brâuri ce se repetau la aceeaşi distanţă. Alte jucării nu aveam, ori poate ştiuleţii, conurile de brad, pe care ni-i închipuiam boi sau vaci iar din muşchiul moale şi gros de la umbra pădurii clădeam, pe lângă un băţ, mici căpiţe, ca să aibă ce mânca la iarnă boii imaginari.
În miezul zilei de vară sărmanele vite de la munte sunt chinuite de mulţimea muştelor şi a tăunilor ce le sug sângele prin trompele lor subţiri dar lungi ce îşi fac loc prin blăniţa roşie lipită de piele. Se apără bietele dobitoace cu coada, mai dau cu capul
dar când nu mai pot răzbi, chiar flămânde, renunţă la păşune şi o iau la streche, adică ridică coada şi pornesc în goană spre umbra şi desişul pădurii. Uram şi noi aceste mici vietăţi obraznice şi voiam să le dăm o lecţie, să facem dreptate, să vadă dacă lor le place să le muşte şi pe ele cineva. Prindeam de pe gâtul blândelor vaci muşte şi tăuni, le rupeam câte o aripă apoi le aruncam pe un muşuroi de furnici. Acestea se repezeau asupra lor, urma o luptă inegală cu un bâzâit disperat, furnici alarmate, câteva mici rotocoale din zbaterea unei singure aripi. După ce insecta răpusă se liniştea, furnicile o duceau în interiorul muşuroiului, hrană pentru iarnă. Ne erau dragi la amândoi furnicile, le urmăream cu mare atenţie şi le ocroteam. Aveau cărări lungi prin pajişte şi printre pietre pe unde îşi duceau cu trudă spre căsuţa-muşuroi beţigaşe de iarbă, viermişori, frunzuliţe uscate. Aşa cum sugeam o aromă dulce din florile de salcâm, pe muşuroiul de furnici puneam un fir lung de iarbă, îl agitam puţin, ca să fie muşcat de cât mai multe furnici după care îl scuturam de micile vietăţi apoi îl treceam prin gură şi simţeam pe limbă un gust acrişor, oţetul de furnică.
Aceasta era lumea noastră acolo pe câmp în lungile zile de vară. Mai ştiam unde cuibăresc păsările, cum şi din ce îşi fac cuibul, culoarea ouălor, urmăream cum le cresc puii. Pentru noi câmpul şi pădurea cu toate plantele şi vieţuitoarele lor nu mai aveau niciun secret.
Mare i-a fost bucuria lui Pavel când am dus în straiţa cu mâncare o carte cu poezii de George Coşbuc. El cunoştea literele dar citea greu de tot, pe litere şi nu nimerea cuvântul, aşa că nu înţelegea ce citea. Nu prea trecuse pe la şcoală şi tot îmi cerea mie să
mai citesc o poezie. Ne plăceau la amândoi Trei, Doamne, şi toţi trei, O scrisoare de la Muselim-Selo, El-Zorab, Mama şi multe altele. Când citeam poezia Mama de fiecare dată se întreba: „Oare ce face mama? Si ea toarce seara… Oare ei nu-i este dor de mine…”
După mai multe lecturi ştia pe de rost strofe întregi din poezii şi dându-i cartea a învăţat să citească pe texte cunoscute. Am adus şi alte cărţi, pentru el că eu le citisem, dar îmi plăcea să le citesc şi a doua oară; Basmele românilor, Of şi Ţepeluş, Poveşti de Ion Creangă. În vara aceea Pavel s-a deprins cu cititul ba mai mult, a început să scornească el însuşi tot felul de basme unele chiar mai interesante decât cele citite de noi din cărţi. Îi plăceau grozav poveştile comice, păcălelile. Toamna ne-am despărţit, eu am mers la şcoală iar el a rămas la vite. În vara următoare păşunatul era de cealaltă parte a satului, spre Detunata, că la munte pământul fiind sărac se ara doar din doi în doi ani, un an rămânea păşune pentru turmă şi se gunoia cu staulul în care dormeau oile. Ne-am întâlnit şi aici.
Din vara aceea îmi aduc aminte că într-o duminică fiind pe undeva aproape de Flocoasa – aşa i se spunea uneia dintre Detunate, aceleia de la Poieni, acoperită cu brazi – vedem de departe o femeie că vine spre noi. „Asta-i Buna” îmi spune Pavel şi porneşte la vale, în calea ei, mai să se prăpădească. Se opresc, se îmbrăţişează, stau jos pe iarbă şi povestesc. Stau mult şi eu îi tot priveam.
Într-un târziu au urcat amândoi până la mine. Ne-am aşezat pe iarbă lângă o grindă lungă şi groasă de bazalt, ce s-o fi rostogolit cândva de pe Flocoasa, pe care o foloseam drept masă când ne scoteam merindea din trăistuţe. Era bunica din partea
tatălui, Buna Sava, cum îi spunea Pavel. „Am venit la târg cu câte ceva, am întrebat oamenii unde stă Evuţa. Am găsit-o uşor, ea mi-o spus unde sunteţi şi iată-mă aici la voi” ne explică bătrânica aceasta căruntă-căruntă, adusă aici de dorul nepotului. Avea o înfăţişare senină iar ochii ei, ca ai lui Pavel, verzi, mari si strălucitori nu te ocoleau, te priveau cu luare-aminte şi cu bunătate. De sub năframa neagră înnodată sub bărbie ieşea în faţă deasupra frunţii un păr bogat, alb, prins într-o coadă ce trecea pe deasupra urechii. Doar culoarea părului te făcea să crezi că e bătrână că altfel nu avea cute nici pe frunte nici în dreptul ochilor, ba mai mult, pielea ei albă ere întinsă şi netedă, ca la femeile tinere.
Din straiţa ce o purta pe braţ a scos o pungă din hârtie de ziar plină cu cocoşi cumpăraţi din târg. Floricelele de porumb, cum li se spune acum, mai păstrau încă o parte din mirosul lor ispititor ce se răspândeşte în preajmă prin prăjirea boabelor. Mi-a întins şi mie punga, am luat câţiva cocoşi albi şi am mulţumit. „Să creşti mare” a fost răspunsul ei.
Cât a stat bunica acolo cu noi, şi când am stat jos pe iarbă şi când s-a ridicat să plece, tot l-a ţinut pe Pavel de mână şi cu degetele îi mângâia dosul palmei, iar el, în loc să se bucure, să râdă că i-a venit bunica, era tot cu ochii în lacrimi. „Du-mă acasă, Bună dragă, du-mă acasă, nu mă mai lăsa aici. Dacă ai şti cât de rău mă bate Baciu şi cum strigă la mine… Te rog frumos ia-mă de aici şi du-mă acasă.” „La ce să te duc, dragul bunii, că numai Dumnezeu ştie cum trăim şi noi… Poate că nici Viorel nu se prăpădea dacă nu era aşa de slăbuţ, dacă am fi avut mâncare mai bună.” Cuminte şi ascultător peste măsură, nepotul înţelege situaţia şi nu
mai stăruie în dorinţa lui de a-l duce acasă. „Să-i spui la mama să vină la mine să o văd, că eu în toată ziua mă gândesc la ea şi seara când mă culc, până adorm, plâng de dorul ei. Îmi făgăduieşti, Bună, îmi promiţi? Îi spui?” „Îi spun, dar acum repede nu poate bate atâta drum că nu de mult a născut şi are fătuţa la ţâţă, da’ vine ea mai încolo.” „Să aducă şi pe Mărioara, să o văd şi eu.”
Pavel plânge cu suspine adânci, nestăpânite. „Să ştii, Bună, – spune el plângând – că eu în toată seara zic Îngerelul, aşa cum m-ai învăţat dumneata, şi sub ţol mă rog pentru voi toţi de acasă…” După o tăcere lungă, apăsătoare, fără să mai plângă: „Eu nu am Îngerel, că uite unde am ajuns şi cum mă bate Baciu… Nu mă bate prea des, dar strigă tare la mine, mă scutură de umeri şi mi-i aşa de frică…Câteodată fac pe mine de frică, tot mă ud,” zice el ruşinat. Tăcem toţi trei… „Nici tata n-o avut Îngerel…” Continuă cu glas rar: „Cât se ruga mama pentru el; Adă-l, Doamne, înapoi acasă întreg şi sănătos…Şi noi copiii ziceam seara Îngerelul şi Tatăl nostru şi pentru tata… şi tot o murit…” După un suspin adânc, cu un glas stins a deznădejde: „Oare eu de ce n-am Îngerel? Nici Viorel… Mulţi oameni n-au Îngerel…” Înfricoşată de vorbele copilului, Buna îşi face de trei ori semnul crucii. „Să nu mai spui niciodată vorba asta.”
După o tăcere lungă, dureros de tristă, în timp ce bunica tot îi mângâia părul galben: „Şi când zici că o murit Viorel?” întrebă nepotul suspinând din adâncul pieptului ca să-şi învingă plânsul. „În martie, era încă zăpadă în ţintirim. L-am îngropat acolo unde am făcut crucea pentru tată-to.”
Ştiam că Viorel era unul din fraţii lui Pavel, mereu îmi spunea câte ceva despre el, dar eu abia acum aflam că murise. Pavel ştia deja de când se întâlniseră acolo mai jos, înainte de a urca la mine.
Ca să poată povesti în voie, am plecat să întorc vitele care se depărtaseră mult de noi şi puteau să intre în troaş la Jinaru
unde era iarba mai grasă.
Buna Sava a pornit încet spre Mămăligani, nu pe unde venise ci pe un alt drum, mai scurt, peste câmp drept spre Piatra lui Căliman. Pavel a însoţit-o până în tăietura de pe Valea Albă de unde a cules în grabă frăguţe coapte pe care le-a înşirat pe câte un păiuş, ca şiragurile de mărgele şi a trimis câte un fir lung pentru mama, pentru Nicu şi pentru Ileana. Aflase acum că mai avea o soră, Mărioara, de o lună.
Mama lui Pavel nu era muiere stricată, după cum s-a aflat de pe la oamenii din Mămăligani duminica prin târg, dar femeia fiind văduvă, nu s-a putut apăra de cânele de Amos, un vecin al lor care i-a spus că nu-i mai aduce lemne cu boii dacă nu merge cu el în şură. Sărmana femeie era mamă cu mulţi copii… „Cum să te prindă iarna cu atâţia copii mici fără lemne, fără foc în sobă” cugeta ea. „Sărăcia-i de vină.…”
De trăia Pavel al ei, om harnic şi bun, altă viaţă ar fi avut. Ani la rând a sperat aşa ca într-o minune că o fi prizonier la ruşi şi că vine înapoi acasă. Aşa o îndemna inima cu toate că primise înştiinţarea de la primărie că „Medrea Pavel a murit eroic pe front, pentru Rege şi Ţară”. Văzând că nu mai vine, i-a ridicat o cruce de lemn în cimitir ca să aibă şi „omul ei” o cruce şi loc unde să aprindă, după datină, câte o lumânare.
Tânăra văduvă a rămas în continuare în bună înţelegere în casa socrilor, în casa soacrei, că numai ea trăia, şi niciodată nu i-a spus soacră ci Mamă. Pentru Pavel erau primele veşti de acasă după mai bine de un an de când venise aici slugă. Veştile aduse de bunică nu erau bune. Murise Viorel, fratele lui mai mic, la numai cinci ani. Alt frate, Nicu, avea trei ani. Cu Viorel se juca de-a trânta anul trecut. Acolo pe iarba dintre pruni Pavel se lăsa învins de fratele lui care se urca peste el şi râzând în hohote nu-l mai lăsa să se ridice. „Io-s mai tare, io-s mai tare” spunea bucuros Viorel.
Toată vara a aşteptat Pavel să mai vină cineva de acasă la el, dar n-a avut acest noroc. În durerea lui, a dorului de mamă, se compara cu alte vietăţi. Când duceam la păscut o vacă ce avea viţel mic, neînţărcat, se întâmpla adesea ca în mijlocul zilei vaca-mamă, mugind, să o ia la goană spre casă. Când fugea la viţel era de neoprit. Dacă îi stăteai în drum cu o bâtă groasă ori cu o joardă lungă nu mai ştia de teamă sau de durere şi, cât era de blândă, acum era în stare să te ia în coarne sau să te calce în picioare, pentru a ajunge acasă la puiuţul ei. „Oare mamele de ce nu fac aşa?” mă întreba Pavel. Dar tot el se consola: „Şi căprioara îşi părăseşte puiul. Aşa o fi rostul lumii…”
Spre toamnă, pe la sfârşitul lui august, când a început secerişul holdelor ne-am mutat cu vitele la păşune mai bună pe cealaltă parte a satului, iar la Conţu. Aici izvoarele erau rare iar apă se găsea departe, jos de tot în adâncimea pâraielor. Când ne era sete sau trebuia să ducem apă secerătorilor intram în câte o mină şi de acolo scoteam apă rece ca gheaţa. În unele galerii apa se găsea destul de departe de intrare aşa că te prindeau fiori de teamă pe măsură ce te adânceai în întunericul minei. Picăturile de apă ce se desprindeau de pe cerime, în atâta linişte, răspândeau sunete pline de mister iar vâlva băii ne urmărea din fiecare umbră. Peticul de lumină de la gura minei devenea tot mai îndepărtat. După ce ochii se obişnuiau cu întunericul, şi mai cu pipăitul, găseam bălţile cu apă din care umpleam doniţele uşoare din lemn de brad cu miros de răşină. În aceste mici puţuri apa nu se tulbura niciodată pentru că era doar stâncă şi apă. Ajunşi afară simţeam iarăşi căldura şi lumina orbitoare a soarelui.
Cu greu am reuşit să-l conving pe Pavel să intre în aceste băi părăsite, îi era frică, deşi era mai mare decât mine. De multe ori îi aduceam eu apă în colopul meu verde. Ca să vadă ce e prin adâncimile muntelui şi că nu e nimic de care să-ţi fie teamă, din răşină de molid ne-am făcut torţe şi numai aşa pe lumină a îndrăznit să vină cu mine şi a rămas tare mirat de ce a văzut acolo, de ramificaţia galeriilor de sclipirile metalice ale cristalelor de pirită sau chiar a firişoarelor de aur. Din loc în loc pe la îmbinările de stâncă ţâşneau din crăpături cristale sticloase de cuarţ transparent. Nu am întâlnit, spre mirarea lui Pavel, nici strigoi, nici vâlve, nici draci cum se vorbea că ar fi prin băile părăsite.
Când s-a sfârşit vacanţa eu am lăsat opincile şi cioarecii în plata Domnului, am îmbrăcat iarăşi hainele de şcoală, am scos chipiul din dulap şi cu o căruţă, sus pe salteaua plină ca un sac cu paie de ovăz, am pornit spre Abrud. Pentru Pavel n-a început niciodată şcoala, el era slugă în toate zilele anului, şi duminica şi la Crăciun şi la Paşti. De când a plecat de acasă pe el nu-l mai ducea nimeni la biserică. Poate că de aceea nu mai avea nici Îngerel, care să-l ocrotească, să-l apere de strigătele şi de bătăile lui Baciu, gândea el.
Cum era obiceiul locurilor, sătenii aveau grajduri şi colibe sus pe munte pe la toate pământurile şi ca să aibă aproape gunoiul vitelor pentru a face pământul mai roditor, nu coborau fânul acasă ci duceau acolo, pentru iernat, vitele şi oile. Şi aşa prietenul meu Pavel urca şi cobora dimineaţa muntele prin zăpada neîncepută, hrănea şi adăpa vitele, mulgea vacile, venea acasă cu laptele, urca a doua oară spre seară muntele, dădea iarăşi fân vitelor şi oilor, le adăpa departe la pârâu, curăţa gunoiul, mulgea din nou vacile şi apoi cobora cu vasele grele pline cu lapte prin întunericul serii timpurii de iarnă.
În zilele ploioase de toamnă prin noroiul cărărilor se vedeau cu uşurinţă urmele cu paşi mari ale lupilor dar şi mai clar le era mersul iarna prin zăpadă. Ciudat, le plăcea şi lor să meargă tocmai pe cărarea bătătorită de Pavel. Uneori mai de aproape sau de departe se auzeau urlând…Şi, ca să-i alunge, Pavel le spunea iarăşi, cântând, ce poate că ei nu ştiau: „Lupii mâncă boi şi vaci / Nu mâncă copii săraci.” Cântecul acesta repetat seară de seară şi auzit de săteni când de unii când de alţii a rămas de pomină în satul
meu.
În dimineţile geroase, îndată ce apare o rază de soare, de pe crengile pline de promoroacă piţigoii alarmaţi ţipă neîncetat: Opinci, opinci, opinci! semn că se aşterne o iarnă grea şi guralivele vieţuitoare o ţin tot aşa cu Opinci, opinci, opinci! până se moaie frigul, până prin martie când îşi schimbă glasul în Simţi, a vară! Simţi, a vară! Simţi, a vară! Prietenul meu asculta toate
păsările pădurii şi pe toate le înţelegea.
Într-o luni, fiind zi de târg la Abrud, când a venit mama la mine la şcoală, ştiind că suntem prieteni buni, mi-a spus că Pavel a fugit acasă la Mămăligani că l-a bătut rău de tot baciu-so Simion. Primăvara, după ce a început să se ducă zăpada, ca să cruţe fânul, Pavel, la porunca stăpânului, a scos oile la păscut, mai găseau frunze aduse de vânt, iarbă uscată, cetină de brad şi
chiar muguri de lăstar. Mieii, separaţi de oi, au rămas la căldură în ţarcul din grajd.
Prin topirea zăpezii în pârâiaşul de sub brazi unde se adăpau vitele, apa rupsese micul stăvilar de pietre şi astfel s-a spart tăul. Pavel îl reface. Din apa rece culege cu mâinile goale pietre mai mari şi mai mici pe care le pune de-a curmezişul ca să oprească apa. Reface balta dar întârzie mult pe aici. Piţigoii vesteau venirea primăverii Simţi, a vară! Simţi, a vară !
Pe câmp, în căutarea hranei o oaie intră adânc pe sub ramurile pline de spini ale unui măcieş. Când să iasă, nu mai poate şi cu cât se zbate mai tare, crengile spinului se amestecă cu lâna ei bogată şi acolo rămâne. Oile s-au depărtat. Pavel nu a băgat de seamă ce s-a întâmplat dar spre seară vede o mulţime de păsări de pradă şi aude ceartă şi croncănit de corbi. Se duce să vadă ce e acolo. Vulturii şi corbii aproape că nu voiau să renunţe la prada lor, se roteau la mică înălţime pe deasupra micului om. Oiţa încă vie cu burta în sus mai dădea din picioare dar avea o buză ruptă de păsări din care curgea sânge iar din pântece, cu ciocul tăios ca un briceag, răpitoarele înaripate începuseră să-i scoată măruntaiele. Până să-i desfacă crengile spinoase din lână, oaia s-a liniştit de tot, a murit. Avea un mieluţ alb, oacheş, rămas acum fără mamă, fără lapte.
A urmat o pedeapsă cruntă. L-a bătut cu biciul acolo în grajd ca să nu i se audă pe afară strigătele de durere. „Îţi scot ochii ca la oaia aia de care nu ai avut grijă, derbedeule. Auzi, derbedeule, îţi rup şi ţie gura ca la oaie. Mai bine te mâncau pe tine corbii, că nu era nicio pagubă”. „Iartă-mă, baciule, n-am
vrut să se întâmple aşa, iartă-mă te rog frumos” îl implora prin plâns şi prin sughiţuri Pavel. În liniştea dimineţii următoare, Biţa Evuţă se plângea peste gard vecinei Saveta: „Auzi tu dragă, iar ne-o fugit sluga. Pe când să crească, să le tragi mai bine folosul la munca câmpului ori la şteampuri îţi fug. Ptui, – scuipă într-o parte – bată-l Dumnezo să-l bată. Sărăntocul!” „Apoi, tu Evuţă, eu mă mir că o stat şi până acuma, după cum v-aţi purtat cu el, cu un copil orfan, fără tată… şi cu un glas tărăgănat îi mai spune: Mămăligă de pe drugă / Dă-i la slugă să nu fugă.” Evuţa intră în casă trântind uşa. După aproape trei ani de muncă şi mai ales de suferinţă Pavel a fugit acasă fără nici o simbrie, poate că opincile din picioare le avea în plus, căci venise desculţ.
Plecat înapoi la Mămăligani am rupt orice legătură cu Pavel şi nu ne-am mai văzut. După vreo doi ani, nu-mi venea să cred, îl
întâlnesc pe Pavel al meu într-o zi de târg, toamna, prin Abrud îmbrăcat într-o salopetă nouă albastră iar pe piept şi pe bonetă purta câte o insignă una de Brigadier – Bumbeşti-Livezeni – iar alta de Fruntaş în munca patriotică. Crescuse mult, era înalt şi frumos, tot pistruiat. Mă privea şi acum, zâmbind, drept în ochi. Cumpărăm amândoi un kilogram de struguri şi ciugulind din boabele dulci stăm mult de vorbă.
Poveştile noastre curg aşa de firesc de parcă ieri ne-am despărţit. Scoate din raniţă un pacheţel învelit într-o hârtie albă şi-mi arată o primă roşie de mătase, o panglică din acelea cum îşi puneau fetele în păr, în prelungirea cozii, cumpărase puiul târgului pentru Ileana, o fată din vecini, de acolo de la ei din sat. Îi era gândul numai la ea. „Mă lasă să o sărut” îmi spune aproape în şoaptă, ca un mare secret, simţindu-se chiar vinovat, dar faţa îi strălucea de bucurie. „Ştii, să nu crezi că mă laud, dar eu – îţi spun drept – n-am mai văzut o fată aşa de frumoasă ca ea…Şi la mama i-i dragă…Nu mai spun de Buna Sava.” Îl vedeam fericit, iar eu eram tare bucuros de fericirea lui.
Mi-a mai povestit despre şantierul de muncă patriotică de la calea ferată Bombeşti-Livezeni, unde lucrase la un tunel. Locuiau în barăci mari de 30-40 de paturi şi a cunoscut mulţi tineri din alte părţi iar un maistru din Braşov, văzându-l harnic şi priceput la de toate, l-a chemat să-l angajeze la o fabrica de tractoare. Avea de gând să meargă, dar ceva mai încolo după ce îşi mai cumpără nişte haine. Acum lucra cu ziua la pădure.
Tot el mi-a spus că apăruse o lege prin care persoanele ce prestaseră muncă de servitor puteau, prin instanţa de judecată, să solicite o retribuţie retroactivă corespunzătoare muncii depuse. De legea asta aflase tot acolo pe şantier. Nu s-a lăsat şi a obţinut drepturi băneşti de la fostul lui stăpân, de la Baciul Simion, în valoare de o vacă cu viţel. Urma să primească banii.
Ceasul de pe biserica reformată din centrul oraşului mă avertizează că trebuie să fiu la şcoală, începeau orele de meditaţie iar pedagogul, om corect şi exigent, nu admitea întârzieri. Pavel, după ce îşi numără puţinii bani, mai cumpără un kilogram de struguri ca să-i ducă acasă. „Mai vreau şi strugurele acesta mare, pune-l, te rog, pe cântar” se adresează el ţăranului pe a cărui căruţă era înscris cu negru pe o tăbliţă albastră Bucerdea, nr. 8. Ciorchinele dulce, galben şi mare, era cu destinaţie precisă. Pavel zâmbind îmi trage cu ochiul. „Pentru Ileana…” Eram sigur. În acea clipă mi-am adus aminte de bunătatea lui atunci când a trimis prin Buna Sava, de sus de lângă Flocoasa, pentru fiecare din cei de acasă câte un şirag de frăguţe roşii de câmp înşirate pe un fir lung de iarbă.
Ne-am strâns bărbăteşte mâinile a despărţire. „Şi acum parcă mi-e frică să trec pe lângă casa lui Baciu Simion din Buciumani, trec cu groază. Acuma cu procesul e în stare să bage furca în mine. Şi la proces în faţa judecătorilor mi-o zis sărăntoc.” „Mergi liniştit”, îl asigur eu. „Nimeni nu-i mai stă slugă. De când s-au închis minele îşi păzeşte singur vitele. Doamne, cum le mai bate. Nu-i acasă, treci fără teamă.”
Epilog
Anii au trecut iar drumurile noastre nu s-au mai întâlnit.
Într-o vară, venind la casa părintească împreună cu familia mea, duminica după ce ieşim de la biserică fiind şi zi de târg, îmi atrage atenţia o femeie încălţată cu opinci. Aşa ceva devenise o raritate. După port era de la Mogoş. Într-un coş avea ouă de vânzare. Întoarce privirea spre mine. Ne recunoaştem deodată: „Buna Sava” zic eu. „Chiar aşa, io-s dară” îmi răspunde. Păstra aceleaşi trăsături dar era ceva mai bătrână, puţin ştirbă, iar pielea ei fragedă pe frunte şi în dreptul ochilor făcuse câteva încreţituri. I-am cumpărat toate ouăle, dar cu condiţia de a ni le aduce acasă, voiam să o poftesc la masă şi altfel poate că nu ar fi venit.
În acea duminică de vară la masa întinsă în curte sub umbra mărului am aflat de la Buna Sava că Pavel al meu şi dragul ei nepot a plecat din această lume, că e în ţintirimul din Mămăligani lângă fratele său Viorel.
Muncise cu ziua la pădure la Negrileasa, departe de casă de unde venea doar sâmbăta. Tăiau pădurea şi făceau buşteni groşi de brad. Dormeau într-o baracă improvizată, neîncălzită. După o zi rece şi ploioasă de toamnă, seara istovit de oboseală s-a culcat cu hainele ude şi a făcut aprindere de plămâni. După trei zile l-au dus acasă cu o căruţă, avea arşiţă mare şi delira. Mama lui îngrozită
a fugit la dispensarul din comună după medic. „Să încercăm o minune, poate că scapă la spital la Abrud,” spune doctorul fără nicio convingere.
Cu multă grabă, în căruţa unui vecin îi fac lui Pavel un pat de fân, îl duc pe sus la căruţă, îl învelesc cu un ţol gros şi pornesc spre spital. Căruţaşul mâna în tropote calul în timp ce mama îi ţinea o batistă umedă pe frunte iar cu cealaltă mână îi mângâia faţa şi vorbea cu el. „Iartă-mă, Paveluţ dragă, că te-am dat slugă la străin, la stăpân rău. Să nu mori, că şi aşa m-o pedepsit destul Dumnezeu…”
Sătenii îngrijoraţi urmăresc cu privirea căruţa ce urcă pe Dealul Mogoşului apoi dispare în ceaţa deasă fără a se mai zări măcar vreo umbră, ca şi cum pe acolo nu a fost nimic niciodată. Ajunşi la Buciumani pe Valea Albă cu tot tropotul calului şi hurducăturile
căruţei, Pavel adoarme pentru totdeauna sub privirile disperate ale mamei.
Întorşi acasă „cu mortul” băieţii şi fetele din sat, după datina, i-au împodobit o mireasă dintr-un brad înalt-înalt şi subţire cu multe panglici colorate.
Cu privirea în pământ, fără a ne mai vedea pe nici unul din cei de la masă Buna Sava parcă vorbea pentru sine: „Întreg satul o
plâns la înmormântarea lui. Amar mai plângea o fată, Ileana, ce se aveau bine laolaltă, uda pământul, nu alta, de-atâta plâns… Sărmana…” Toate astea s-au petrecut la numai două luni după întâlnirea noastră de la Abrud.
Prin tot ce ne-a povestit, Buna Sava ne-a făcut să simţim că acolo la noi în curte sub măr suntem la o masă de parastas. Eram trişti cu toţii. Ne-a mai spus că nu a primit nici un leu de la cânele de Simion pentru trei ani de muncă. Dacă primea ceva bani, Pavel voia să plece la Braşov la o fabrică de tractoare.
La întrebarea, mea am aflat că Ileana, cea care se lăsase sărutată de Pavel după vreo doi ani s-a căsătorit cu alt băiat, „om bun şi harnic, ţine la ea, nu o bate, dar pe Pavel nu-l poate uita” îmi spune şi continuă tainic cu voce şoptită: „La mai mult de un an după ce s-o măritat vine într-o zi la noi, numai eu eram acasă, şi ne aduce, împachetată frumos într-o batistă cusută cu floricele albastre, ca ochii ei, o primă roşie de mătase, o primise de la Pavel, puiul târgului adusă de la Abrud. La soţu-meu nu-i place să o mai păstrez, ştie că o am de la Pavel şi… nu vreau să se prăpădească. Ţineţi-o la dumneavoastră zice ea. Batista am cusut-o pentru el, dar n-am mai apucat să i-o dau… Mi-o pune mie în mână, mă strânge în braţe, întoarce capul şi iese plângând pe uşă…”
Toată viaţa l-am purtat cu mine, în gând şi în inimă, pe acest copil fără înger… pe acest om fără înger şi în amintirea lui am scris această poveste cu totul şi cu totul adevărată.
IOAN BEMBEA
31 ian. 2014
Read More
